Validity of public domain land inventory: omission of judicial verification of statutory necessity for scientific research and procedural regularity under public property laws.

Şedinţa publică din data de 28 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 5.05.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Pomicolă Craiova şi Agenţia Domeniilor Statului (introdusă în cauză prin încheierea din 4 iulie 2022), ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se constatate nulitatea absolută parţială a Anexei nr. 3 la H.G. nr. x în privinţa imobilului - teren (agricol-livezi) în suprafaţă de 59,50 ha (parţial din totalul de 669 ha care figurează cu număr x; cod de clasificare 8.05.01), terenul fiind situat pe raza UAT Podari, judetul Dolj.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 275/2022 din 24 octombrie 2022, Curtea de Apel Craiova:

- a respins excepţiile invocate de pârâţi;

- a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, după o succintă prezentare a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant arată, în esenţă, următoarele:

În ultimul paragraf al paginii 17 din considerente, deşi instanţa de fond face o enumerare a condiţiilor legalităţii actelor administrative, în concret, nu verifică îndeplinirea cumulativă a condiţiilor în ceea ce priveşte H.G. nr. 1705/2006, deoarece nu a verificat dacă această hotărâre a fost emisă "cu procedura şi în forma cerută de lege" şi nici dacă "corespunde scopului legii".

Astfel, potrivit art. 10 din Legea nr. 1/2000, persoanelor fizice cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor deţinute de institutele şi staţiunile de cercetare şi producţie agricolă, precum şi de regiile autonome cu profil agricol sau de societăţile naţionale cu profil agricol li se vor atribui terenuri în natură din terenurile proprietate privată a statului.

De asemenea, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2001, prin H.G. nr. 517/1999 s-a statuat că "aparţin domeniului public al statului suprafeţele de teren strict necesare pentru cercetarea şi producerea de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare …" (art. 1), iar în art. 3 din acelaşi act normativ că "suprafeţele de teren strict necesare pentru cercetarea şi producerea de seminţe ... identificate prin ordin al ministrului agriculturii şi alimentaţiei" vor face parte din domeniul public.

Recurentul-reclamant susţine că a invocat că "la momentul adoptării H.G. nr. 1705/2006 care face obiectul cauzei pendinte, nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 268/2001 şi nici ale Legii nr. 1/2000", făcând trimitere atât în acţiune, cât şi în răspunsul la întâmpinare la nerespectarea dispoziţiilor din aceste două legi care, în esenţă, stabilesc că în domeniul public al statului vor fi delimitate numai acele terenuri care sunt necesare pentru cercetare, în situaţia în care s-au făcut cereri de reconstituire a dreptului de proprietate iar terenurile sunt deţinute de staţiuni de cercetare şi producţie.

Atât în Legea nr. 1/2000, cât şi în Legea nr. 268/2001 se arată în mod repetitiv că delimitarea se face prin raportare la scop, adică terenurile strict necesare pentru cercetare rămân la staţiunile de cercetare şi producţie, dar trebuie făcută o identificare a acestora prin ordin al Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, iar terenurile care nu sunt strict necesare pentru cercetare urmează a fi transmise "la cererea comisiilor judeţene, consiliilor locale" - art. 3 alin. (3) din Legea nr. 268/2001, în vederea restituirii persoanelor îndreptăţite.

În ceea ce priveşte suprafaţa de 59,50 ha din proces, a invocat că aceasta nu a fost destinată cercetării nici la momentul emiterii H.G. nr. 1705/2006 şi nici chiar la momentul emiterii H.G. nr. 517/1999. Or, instanţa de fond a reţinut că "această critică nu poate fi susţinută doar sub forma unei presupuneri".

În concret, în susţinerea afirmaţiei că terenul nu a fost destinat cercetării, a depus la dosar raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. x/2019 şi a solicitat efectuarea în acest dosar a unei expertize de specialitate, cu obiectivele menţionate în finalul acţiunii şi dezvoltate oral în faţa instanţei de fond.

Însă, prin încheierea din 19.09.2022, instanţa a respins cererea de efectuare a unei expertize având printre obiective să se stabilească "dacă suprafaţa de 59,50 ha a fost sau este strict necesară pentru cercetare", cu motivarea că "se tinde spre stabilirea unei situaţii exclusiv de fapt ce nu poate prezenta relevanţă la nivelul anului 2006, data emiterii actului administrativ în litigiu".

Or, era imperios necesar să se stabilească dacă, la momentul emiterii H.G. nr. 1705/2006, a existat sau nu vreun criteriu de determinare, de stabilire a scopului inventarierii în domeniul public a suprafeţei de 59,50 ha. Aceasta cu atât mai mult cu cât, suprafaţa de 59,50 ha nu este individualizată în H.G. nr. 1705/2006, fiind trecută o suprafaţă totală de 669 ha şi, în condiţiile în care, nu a fost exibat un ordin al Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei prin care să se fi identificat care anume suprafeţe sunt strict necesare pentru cercetare şi care suprafeţe sunt destinate producţiei sau altor activităţi.

Faţă de susţinerea recurentului-reclamant că, în contextul în care un act administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, în egală măsură trebuie să se verifice dacă procedura şi "scopul legii" au fost afectate, instanţa de fond a reţinut greşit că "nu se poate solicita obligarea la răsturnarea absolută a sarcinii probei".

Scopul legii a fost acela de a menţine în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului suprafeţele strict necesare pentru cercetare, iar instanţa a refuzat să verifice dacă acest scop a fost respectat prin emiterea H.G. nr. 1705/2006, reţinând în mod greşit că emitentul actului are sarcina probei prin raportare la scopul legii, adică revenea emitentului obligaţia de a dovedi că terenul a fost strict necesar pentru cercetare la momentul emiterii actului administrativ.

Instanţa de fond reţine că "modul în care acest teren ar fi fost afectat şi utilizat în scopul legii poate prezenta fluctuaţii" şi recurentul este de acord cu această reţinere, de principiu, însă susţinerea sa a fost şi este că terenul de 59,50 ha identificat prin procesul-verbal de punere în posesie în favoarea autorului reclamantului nu era strict necesar pentru cercetare pentru că nu s-au efectuat niciodată activităţi de cercetare pe acel teren, nici înainte şi nici ulterior, până în prezent.

"Inventarierea" depusă de emitentul actului nu a fost făcută prin ordin al Ministerului. Această "inventariere" este emisă de posesorul terenului şi nu are la bază niciun document din care să rezulte că scopul legii a fost atins.

Admiţând ideea că un scop poate fi nu numai prezent ci şi viitor, a formulat obiectivul pentru raportul de expertiză în sensul verificării destinaţiei terenului, care avea ca şi consecinţă delimitarea terenului, atât la momentul emiterii H.G. nr. 1705/2006, cât şi în prezent.

Instanţa a reţinut că "scopul cercetării fiind consemnat în lege", terenul "a fost trecut în proprietatea statului". Este de observat că, deşi a fost investită cu această verificare, respectiv că scopul legii a fost eludat, instanţa se mărgineşte a reţine ceea ce este evident şi anume că a existat în lege un scop consacrat, însă nu verifică şi dacă acest scop a fost respectat prin emiterea actului administrativ.

Mai mult, terenul nu a trecut în proprietatea statului aşa cum reţine în mod greşit instanţa de fond. Statul nu are vreun titlu pentru acest teren, aspect care rezultă şi din "tabelul" prezentat de ADS, însă în mod corect reţine instanţa de fond că "actul administrativ contestat în prezenta cauză nu are caracter constitutiv sau translativ de drepturi". În prezenţa acestei contradicţii din considerente instanţa trebuie să verifice dacă la întocmirea inventarelor s-a respectat procedura şi dacă s-a respectat scopul legii.

Neprocedând la aceste verificări, suntem în prezenţa unei denegări de dreptate.

Mai arată recurentul-reclamant că hotărârea pronunţată de instanţa de fond cuprinde motive străine de natura pricinii, deoarece nu a fost învestită cu o acţiune în revendicare, ci cu o acţiune prin care a prezentat contextul în care a fost nevoit să o formuleze.

De asemenea, în mod greşit reţine instanţa de fond că, prin H.G. nr. 1705/2006, nu i s-ar fi adus vreo vătămare într-un drept sau interes legitim, făcând trimitere la faptul că H.G. nr. 1705/2006 a fost emisă înainte de promovarea acţiunii reclamantului în dosarul nr. x/2013.

Or, aşa cum a arătat, autorul său a fost pus în posesie pe teren în anul 2008, iar punerea în posesie s-a făcut în baza admiterii cererii sale de reconstituire prin HCJ nr. 1129 din 19.12.2002 pentru terenul menţionat, fiind nominalizat în tabelul-anexă la HCJ "cuprinzând persoanele fizice cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate la institutele şi staţiunile de cercetare şi producţie agricolă ..." În aceste condiţii, este evident că a fost adusă atingere dreptului său legitim de a i se elibera titlul de proprietate, de vreme ce, în anul 2002, autorul recurentului-reclamant figura în Anexa amintită, iar sentinţa pronunţată în dosarul nr. x/2013 nu poate fi pusă în executare din cauza inventarierii greşite a suprafeţei conform H.G. nr. 1705/2006.

În concluzie, recurentul-reclamant arată că, pentru verificarea legalităţii H.G. nr. 1705/2006, era esenţial ca instanţa să verifice destinaţia bunului - dacă terenul era strict necesar pentru cercetare, el trebuia delimitat şi inventariat în domeniul public al statului, iar celelalte terenuri rămâneau în domeniul privat deoarece făceau obiectul reconstituirii dreptului de proprietate [art. 7 alin. (6) din Legea nr. 268/2001].

În speţă, pentru suprafaţa de 59,50 ha nu s-a făcut dovada pozitivă concretă că bunul era destinat cercetării, aşa încât instanţa de fond a pronunţat o soluţie nelegală.

4. Apărările intimaţilor

4.1. Intimatul-pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esenţă, arată că, prin recursul formulat, recurentul învederează toate aspectele supuse controlului judecătoresc în faţa primei instanţe, fără a aduce înscrisuri/dovezi noi.

Criticile recurentului sunt cu atât mai puţin fondate cu cât potrivit legii, un cesionar de drepturi nu poate primi în proprietate teren, reconstituirea dreptului de proprietate prin atribuire de teren putând fi realizată exclusiv în beneficiul proprietarului sau moştenitorilor acestuia. Or, recursul nu întruneşte niciuna dintre cerinţele legii, nefiind nici proprietar, nici moştenitor al proprietarului.

Consideră că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 4 din Legea nr. 165/2013, având în vedere că procedura administrativă de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea recurentului nu a fost finalizată prin emiterea titlului de proprietate sau deciziei privind acordarea despăgubirilor.

Mai susţine că nici în faţa instanţei de fond, nici prin recursul formulat recurentul-reclamant nu invocă greşita delimitare a proprietăţii publice de proprietatea privată, ci încălcarea unor drepturi proprii asupra bunului imobil-teren (agricol-livezi) în suprafaţă de 59,50 ha din totalul de 669 ha care figurează cu număr x, cod de clasificare 8.05.01 în Anexa nr. 3 a H.G. nr. 1705/2006.

Din acest punct de vedere, instanţa de fond în mod temeinic şi legal a reţinut că:

"Suprafaţa de teren în discuţie de 59,50 ha se regăsea în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului înainte de data înregistrării la Judecătoria Craiova a dosarului nr. x/2013 şi respectiv, a dosarului nr. x/2019 şi, ca atare, nu se poate pune în discuţie faptul că prin H.G. nr. 1705/2006 i s-ar fi adus reclamantului vreo vătămare într-un drept sau într-un interes legitim.

Potrivit dispoziţiilor legale în materia contenciosului administrativ, analiza legalităţii actului administrativ trebuie realizată în raport de situaţia existentă la momentul emiterii acestuia, iar nu prin raportare la situaţii de fapt sau de drept ce au avut loc ulterior emiterii acestuia".

4.2. Intimata-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Arată că terenul aflat în administrarea Staţiunii de Cercetare şi Producţie Pomicolă Craiova, jud. Dolj a fost preluat în patrimoniul Agenţiei Domeniilor Statului, potrivit Legii nr. 268/2001. Astfel, urmare a încheierii Protocolului privind predarea primirea terenurilor nr. 13222/16.04.2002, ADS a preluat suprafaţa de teren de 719,08 ha, din care în domeniul public 668,20 ha şi în domeniul privat 50,88 ha, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 268/2001, Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă Craiova, jud. Dolj figurând la poziţia 43 din Anexa nr. 2 la Legea nr. 268/2001. În acest fel, face dovada administrării suprafeţei de teren aflată în domeniul public al statului.

Arată, totodată, că, în cadrul dosarului nr. x/2021 al Judecătoriei Craiova, ADS a formulat o acţiune prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a art. 1 şi 2 din Hotărârea nr. 1029/06.06.2008 emisă de Comisia Judeţeană Dolj pentru aplicarea Legii nr. 247/2005, precum şi a Procolului de predare-primire a terenurilor cu destinaţie agricolă din domeniul privat al Statului nr. 16276/15.10.2008 încheiat între ADS şi Comisia locală de fond funciar Podari şi obligarea acestei Comisii să predea ADS terenul în suprafaţă de 169,96 ha, ce a făcut obiectul protocolului antemenţionat.

Prin sentinţa civilă nr. 9500/05.06.2009, pronunţată în acest dosar, s-a statuat în mod irevocabil asupra apartenenţei suprafeţei de 169,96 ha teren la domeniul public al Statului, figurând în art. I pct. 5 din Anexa la Legea nr. 213/1998 ca terenuri ce aparţin institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi unităţilor de învăţământ agricol destinate cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor.

Nu în cele din urmă, reiterează că recurentul-reclamant este cesionar de drepturi şi nu titular al dreptului de proprietate, devenind astfel incidente prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013. Ca atare, singura măsură la care este îndreptăţit acesta este cea a compensării prin puncte şi nu restituirea în natură, restituire care a fost prevăzută doar în favoarea autorului dreptului de proprietate şi moştenitorilor acestuia.

4.3. Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Consideră că instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată cu respectarea art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., astfel că nu este incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Apreciază că nu este incident nici art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea instanţei de fond fiind dată cu aplicarea corectă a legii.

Susţine în esenţă că, verificând legalitatea actului administrativ, instanţa de fond a constatat în mod corect că terenul ce face obiectul speţei de faţă a fost trecut în proprietatea statului figurând la poziţia 43 din Anexa 2 la Legea nr. 268/2001, conform art. 7 alin. (5) din acelaşi act normativ, scopul cercetării fiind consemnat în lege.

4.4. Legal citaţi, intimaţii-pârâţi Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Pomicolă Craiova şi Guvernul României nu au formulat întâmpinări în dosarul de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Agenţia Domeniilor Statului prin întâmpinările depuse în cauză, Înalta Curte constată că este neîntemeiată şi urmează să o respingă, întrucât, în raport cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 din C. proc. civ., argumentele invocate de recurentul-reclamant se pot circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 acelaşi Cod.

II.2. În ceea ce priveşte fondul recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs şi în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat, urmând a se casa sentinţa atacată şi a se trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat anularea parţială a H.G. nr. 1705/29.11.2006, în ceea ce priveşte înregistrarea din anexa nr. 3 a imobilului-teren (agricol-livezi) în suprafaţă de 59,50 ha (din suprafaţa totală de 669 ha care figurează cu număr x; cod de clasificare 8.05.01), situat pe raza UAT Podari, judeţul Dolj, susţinând în esenţă că terenul în litigiu nu poate face parte din lista de inventar la H.G. nr. 1705/2006, pentru că nu este în domeniul public.

Soluţionând cauza, instanţa de fond a respins atât excepţiile invocate de pârâţi, cât şi cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurentul-reclamant critică soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată pronunţată de instanţa de fond, criticile formulate fiind circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Primul motiv de casare invocat, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

În limitele învestirii, Înalta Curte constată că acest motiv de casare este fondat, din moment ce instanţa de fond nu a analizat toate motivele de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată.

În speţă, fiind vorba despre o hotărâre de guvern care atestă domeniul public al statului, cu referire la un teren inclus în inventarul centralizat prin prisma destinaţiei sale - cercetarea ştiinţifică în domeniul agricol - legalitatea trebuia verificată prin raportare la prevederile corespunzătoare din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, astfel cum era în vigoare la data adoptării hotărârii de guvern contestate, H.G. nr. 517/1999 privind delimitarea suprafeţelor de teren strict necesare pentru cercetarea şi producerea de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasă şi trecerea terenurilor destinate producţiei, aflate în administrarea institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă, în domeniul privat al statului, adoptată în temeiul art. 35 din Legea nr. 18/1991 şi al art. 10 din Legea nr. 213/1998, dar şi prin raportare la Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 268/2001 care stabilesc că în domeniul public al statului vor fi delimitate numai acele terenuri necesare pentru cercetare, în măsura în care s-au făcut cereri de reconstituire, iar terenurile sunt deţinute de staţiuni de cercetare şi producţie.

Aşadar, instanţa trebuia să verifice exclusiv dacă terenul în discuţie a fost inclus în inventarul amintit, cu respectarea condiţiilor cuprinse în Legea nr. 213/1998, respectiv dacă dreptul de proprietate publică al statului a fost dobândit în mod legal.

Cum prin art. 7 s-a stabilit în termeni imperativi care sunt modalităţile prin care statul dobândeşte dreptul de proprietate publică asupra unor bunuri, rezultă cu puterea evidenţei că simpla includere într-o listă de inventar a unui bun, nu-l plasează, automat, în domeniul public al statului.

Or, în speţă, nu s-a dovedit, conform prevederii mai sus citate, că terenul în discuţie a fost trecut din domeniul privat al statului în domeniul public, de vreme ce instanţa de fond nu şi-a exercitat rolul activ, conform art. 22 C. proc. civ., pentru a solicita Guvernului României şi Ministerului Agriculturii să depună la dosarul cauzei actele în baza cărora terenul în litigiu a intrat în proprietatea publică a statului.

Dincolo de aceste aspecte, instanţa de control judiciar reţine că, deşi instanţa de fond a fost învestită să verifice şi dacă H.G. contestată "corespunde scopului legii", aceasta nu a verificat şi dacă acest scop a fost respectat prin emiterea actului administrativ, ceea ce se poate observa cu uşurinţă din parcurgerea considerentelor hotărârii.

Or, exigenţele dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" şi pentru a putea fi verificat raţionamentul logico-juridic avut în vedere la adoptarea soluţiei pronunţate în cauză.

Instanţa de fond s-a limitat a reţine doar că scopul cercetării este consemnat în lege.

În acest context, se observă că modul în care instanţa de fond răspunde acestui motiv de nelegalitate este unul necorespunzător, limitat la considerente de maximă generalitate.

În mod evident, prin omisiunea instanţei de fond de a examina şi cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în integralitate, motivele de fapt şi de drept invocate de reclamant, care necesitau un răspuns specific şi explicit, au fost nesocotite dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, Înalta Curte fiind astfel în imposibilitatea de a exercita în mod corespunzător atribuţiile de control judiciar.

În aceste condiţii, s-a cauzat reclamantului o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

În consecinţă, se constată incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează situaţia în care prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de casare are în vedere neregularităţi procedurale, precum şi nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfăşurarea procesului, în speţă, principiul dreptului la un proces echitabil şi principiul dreptului la apărare. De asemenea, este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat în mod expres de către recurentul-reclamant.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va analiza toate motivele de fapt şi de drept menţionate în cererea de chemare în judecată şi, implicit, criticile din cererea de recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum şi celelalte critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care nu au mai fost examinate de instanţa de recurs având în vedere argumentele care au determinat reţinerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Având în vedere aceste considerente, constatând incidenţa motivelor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 acelaşi Cod, va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 275/2022 din 24 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 28 iunie 2023.