Limits of judicial inspection review: prohibition of censoring judicial reasoning and evidence assessment in disciplinary proceedings

Şedinţa publică din data de 28 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX- a de contencios administrativ şi fiscal la data de 02.05.2022 sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta INSPECŢIA JUDICIARĂ, anularea Rezoluţiei Inspectorului Şef cu numărul de lucrare C22-613 din 12.04.2022 şi a Rezoluţiei 339 din 22.02.2022 cu nr. de lucrare x a Direcţiei de inspecţie pentru judecători, prin care a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea rezoluţiei inspectorului şef şi a rezoluţiei de clasare şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1929 din 26 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta INSPECŢIA JUDICIARĂ, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1929 din 26 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs recurenta-reclamantă A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, a arătat că prima instanţă a validat raţionamentul intimatei care a reţinut în mod greşit că nu poate efectua verificări cu privire la modalitatea în care judecătorul îşi exercită atribuţiile întrucât aceasta ar reprezenta o ingerinţă nepermisă faţă de independenţa judecătorilor.

A susţinut că din motivarea primei instanţe nu rezultă raţionamentul logico-juridic care a condus la emiterea soluţiei, nefiind analizate probele din dosar, aspecte care se subsumează criticii ce vizează nemotivarea sentinţei civile atacate.

Din toate probele prezentate reiese cu claritate nelegalitatea şi netemeinicia rezoluţiilor atacate faţă de reaua - credinţă în efectuarea lucrărilor şi grava neglijenţă din partea preşedintelui completului de judecată.

Astfel, a apreciat că încălcarea termenului de redactare a hotărârilor judecătoreşti reprezintă o abatere nepermisă a judecătorului care nu poate fi justificată de volumul de activitate al instanţei sau de omisiunea din partea compartimentului grefei instanţei care nu a procedat la comunicarea imediată a documentului redactat de complet.

Totodată, în cadrul căii de atac recurenta - reclamantă a formulat critici, inclusiv, împotriva modului de repartizare a dosarelor.

A mai susţinut că neajunsurile invocate nu au în vedere raţionamentul expus de judecătorul B. ci au vizat modul defectuos în care acesta şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu. Astfel, ca urmare a abuzurilor săvârşite de magistrat s-a pronunţat o soluţie profund nelegală.

Prin reformarea soluţiei emise de judecătorul amintit în cadrul căii de atac a recursului, recurenta-reclamantă consideră că este evidentă grava neglijenţă şi reaua - credinţă de care a dat dovadă magistratul.

Prin urmare, este evidentă abaterea disciplinară săvârşită de judecător aşa cum a fost reclamată de recurentă prin încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la motivarea soluţiei, consemnarea lapidară a susţinerilor părţilor, tergiversarea soluţionării cauzei, repartizarea dosarului, analiza probelor şi încălcarea principiilor de drept.

În drept, a invocat disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi respectiv pe cele ale art. 488 alin. (1) pct. 5,,6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura prealabilă în cadrul recursului şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 14 februarie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 23 iunie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, anularea Rezoluţiei Inspectorului Şef cu numărul de lucrare C22-613 din 12.04.2022 şi a Rezoluţiei 339 din 22.02.2022 cu nr. de lucrare x a Direcţiei de inspecţie pentru judecători, prin care a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea rezoluţiei inspectorului şef şi a rezoluţiei de clasare şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor

Prima instanţă a respins acţiunea ca neîntemeiată, iar împotriva sentinţei nr. 1929 din 26 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs recurenta-reclamantă A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, sub imperiul acestui motiv de recurs, se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural.

În speţă, din examinarea criticilor formulate prin intermediul demersului judiciar pendinte, reiese că recurenta-reclamantă a înţeles să circumscrie acestui motiv de casare susţinerea referitoare redactarea hotărârii cu depăşirea termenului de 30 de zile de la data pronunţării.

Potrivit art. 426 alin. (5) din C. proc. civ.:

"Hotărârea se redactează şi semnează în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunţării, urmând ca, în cazuri temeinic motivate, acest termen să fie prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori. Opinia separată a judecătorului rămas în minoritate, precum şi, când este cazul, opinia concurentă se redactează şi se semnează în acelaşi termen"; iar alin. (6) statuează în sensul că "Hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanţei."

De asemenea, art. 427 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că "Hotărârea se va comunica din oficiu părţilor, în copie, chiar dacă este definitivă. Comunicarea se va face de îndată ce hotărârea a fost redactată şi semnată în condiţiile legii."

Potrivit dispoziţiilor anterior citate rezultă cu evidenţă că în privinţa termenului de redactare, Înalta Curte reţine că depăşirea termenului prevăzut de lege pentru motivarea hotărârii nu afectează valabilitatea hotărârii astfel redactate, neconstituind motiv de nulitate din perspectiva dispoziţiilor art. 174 C. proc. civ.

De asemenea, în cauză, Înalta Curte constată că nu se poate vorbi despre o depăşire a termenului prevăzut de C. proc. civ.. Conform art. 426 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea se redactează în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunţării şi, în cazuri temeinice, acest termen poate fi prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori.

Hotărârea recurată a fost pronunţată la data de 26.10.2022, termenul de 90 de zile prevăzut de normele procedurale împlinindu-se la data de 25.01.2023. Din referatul de comunicare a hotărârii întocmit de grefier, reiese că a fost emisă adresa de comunicare la data de 14.12.2022, rezultând că hotărârea a fost motivată şi semnată înainte de această dată, cu respectarea termenului prevăzut de C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei - reclamante referitoare la neregulile de procedură aduse sentinţei de fond prin prisma depăşirii termenului de 30 de zile de la pronunţare, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, din perspectiva aceluiaşi motiv de casare a fost invocată încălcarea dispoziţiilor legale relative la repartizarea aleatorie a dosarelor, respectiv art. 105 din Regulamentul instanţelor de judecată cu nr. x/2015 care prevede:

(1) Repartizarea cauzelor se va efectua în sistem informatic prin programul ECRIS.

(2) În cazul în care repartizarea în sistem informatic nu se poate aplica din motive obiective, repartizarea cauzelor se efectuează prin metoda sistemului ciclic.

(3) Repartizarea aleatorie în sistem informatic se realizează o singură dată, urmând ca în situaţiile în care pe parcursul desfăşurării procesului apar incidente procedurale să se recurgă la regulile stabilite în prezentul regulament.

(4) Cererile referitoare la un dosar repartizat aleatoriu se judecă de acelaşi complet dacă prin lege nu se prevede altfel.

(5) Pentru aplicarea criteriului aleatoriu, completele se vor constitui la începutul fiecărui an şi se numerotează pe instanţă sau, după caz, pe secţii, ţinându-se seama de materiile în care judecă, de specializarea completelor şi de stadiul procesual în care se află cauzele. Modificarea numărului completelor de judecată sau schimbarea judecătorilor care le compun se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condiţiile legii.

(6) Toate modificările aduse compunerii completului de judecată ori repartizării dosarelor în condiţiile prezentului regulament vor fi evidenţiate în programele informatice de repartizare aleatorie.

(7) În situaţiile de modificare a compunerii completului de judecată, copiile după încheierile, hotărârile colegiului de conducere şi procesele-verbale se păstrează în mape separate.

(8) Un dosar se consideră repartizat aleatoriu chiar şi în situaţia în care un singur complet poate soluţiona o cauză, dacă această situaţie se datorează unor motive obiective.

(9) Ori de câte ori se impune excluderea unui complet de la repartizarea aleatorie, aceasta se dispune de preşedintele de secţie sau de preşedintele de instanţă, după caz.

Aşa cum rezultă din analiza înscrisurilor de la dosar, respectiv fişa dosarului precum şi raportul emis de compartimentul IT al instanţei de fond, nu au fost încălcate dispoziţiile legale relative la repartizarea aleatorie a cauzei nefiind încălcate în cauză principii de drept de maniera susţinută de recurenta - reclamantă.

Mai mult decât atât, nici critica adusă de recurentă în pagina 4 a cererii de recurs referitoare la încălcarea principiului - bunei credinţe, dreptul la apărare, rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului sau principiul legalităţii, nu se confirmă în cauză, sentinţa civilă emisă de prima instanţă fiind expresia respectării de către judecătorul fondului a principiilor de drept amintite nicidecum eludarea de către magistrat a acestora.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 este nefondat deoarece prima instanţă a procedat la o analiză proprie a argumentelor evocate prin acţiune şi a apărărilor părţilor, a analizat probele administrate şi a dezlegat fondul cauzei, cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Din această perspectivă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se observă că prima instanţă a analizat criticile aduse actelor contestate, dar, în acelaşi timp, a făcut o analiză proprie a situaţiei de fapt şi a temeiurilor de drept incidente.

Astfel, în speţă, din lecturarea considerentelor sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi la limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Judecătorul fondului a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată. Din considerentele expuse în hotărârea de fond recurată rezultă şi faptul că judecătorul fondului a făcut o corectă analiză a susţinerilor părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic şi gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată.

De altfel, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. şi al art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă aceste texte reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o motivare care corespunde exigenţelor legii neputând fi considerată doar aceea în care instanţa a răspuns criticilor conform voinţei părţii sau în detaliu tuturor argumentelor şi nuanţelor aferente acestor argumente, cum în mod greşit susţine partea recurentă.

În plus, se impune a se reaminti că în jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat în mod constant faptul că judecătorul nu este obligat să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi cadrului factual şi normativ pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, având obligaţia de a răspunde doar argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Şi în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse articolului 6 paragraful 1 din Convenţie, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanţelor naţionale, nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate in litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, şi hot. Perez c. Franţei).

Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa acestui motiv de nelegalitate.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat.

Cu privire la critica conform căreia hotărârea recurată este rezultatul încălcării normelor de drept material, Înalta Curte reţine că aceasta se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, şi va fi analizat în consecinţă.

În susţinerea acestui motiv de casare recurenta-reclamantă îşi exprimă, de fapt, dezacordul cu privire la soluţia instanţei de fond, rezultând că nu poate împărtăşi modul în care aceasta a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente în cauză.

Astfel, Înalta Curte reţine că, potrivit principiului independenţei judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 97 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac."

Înalta Curte constată că prin cererea de recurs recurenta-reclamantă a invocat aspecte ce ţin de soluţiile pronunţate în dosarul nr. x/2021, respectiv aspecte legate de raţionamentul logico-juridic al judecătorului, cât şi de administrarea şi interpretarea probelor de la dosar.

Altfel spus, recurenta-reclamantă a criticat raţionamentul logico-juridic al judecătorului vizat de sesizarea disciplinară, modalitatea de administrare a probelor, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, toate acestea fiind operaţiuni specifice activităţii de judecată, ce fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

Prin urmare, elementele esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative care se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

De asemenea, Înalta Curte constată că:

"(...) remediul pus la dispoziţie de legiuitor pentru partea nemulţumită de soluţia dispusă de magistrat este reprezentat de căile de atac prevăzute de lege în general, iar nu sesizarea Inspecţiei Judiciare, pentru că, nici pârâta şi nici această instanţă de judecată de contencios administrativ nu are competenţa legală de a verifica soluţiile pronunţate în alte cauze cum sunt cele menţionate de către reclamanţi."

Aceasta pentru că în procedura verificărilor derulate conform Legii nr. 317/2004, Inspecţia Judiciară nu poate realiza o reinterpretare a probatoriului stabilind veridicitatea unor înscrisuri utilizate în procedura de judecată sau o apreciere proprie asupra modalităţii de aplicare a unor dispoziţii legale.

Inspecţia Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistraţii verificaţi a abaterilor sesizate.

Prin urmare, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţii reclamante într-o anumită cauză excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept, astfel încât prin această încălcare să se contureze indiciile săvârşirii unei dintre abaterile disciplinare prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând, în concret, operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, de interpretare a normelor juridice şi de apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Sub acest aspect, reţine Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" şi că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

Astfel fiind, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe, în condiţiile în care interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

În concluzie, aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanţă.

Prin urmare, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător/procuror şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speţă.

Întrucât argumentele recurentei-reclamante vizează administrarea probatoriului de către judecătorul vizat de sesizarea disciplinară, precum şi soluţia pronunţată în raport cu starea de fapt din speţă şi tind, în realitate, la o reapreciere a materialului probator şi la o diferită aplicare a unor norme legale în cadrul indicat în care a fost implicat, o asemenea cerere este incompatibilă cu analiza instanţelor judecătoreşti şi cu cea a Inspecţiei Judiciare.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt.

Interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 1929 din 26 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1929 din 26 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal,ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2023.