Judicial inspection complaint against prosecutor dismissed; administrative review cannot censure prosecutorial discretion or final judicial decisions

Şedinţa publică din data de 28 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub dos nr. x/2021 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară, B. -inspector- şef şi C. - procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, contestaţie împotriva Rezoluţiei nr. 449/A/19.02.2021 pronunţată în Dosarul nr 21-398 şi a Rezoluţiei nr. C21-407/25.03.2021, pronunţată de Inspectorul Şef al Inspecţiei Judiciare, prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva Rezoluţiei nr. 449/A/19.02.2021.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1357 din data de 07.10.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 1357 din data de 07.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A..

În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanţa a interpretat greşit dispoziţiile ar. 7 şi 13 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor.

ART. 7 Judecătorii şi procurorii au îndatorirea să promoveze supremaţia legii, statul de drept şi să apere drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

ART. 13 Judecătorii şi procurorii sunt datori să depună diligenta necesară în vederea îndeplinirii lucrărilor repartizate, cu respectarea termenelor legale, iar în cazul în care legea nu prevede, înăuntrul unor termene rezonabile.

Astfel, d-nul Procuror C., a îndeplinit defectuos lucrarea repartizată, considerând în mod greşit că nu se impune efectuarea unor noi acte de cercetare penală, având în vedere că faptele pentru care s-a solicitat continuarea urmăririi penale fac obiectul judecăţii în Dosarul nr. x/2019.

Apreciază că stabilirea definitivă de către un judecător că "inactivitatea parchetului s-a datorat unei greşite aprecieri a situaţiei de fapt şi a normelor de drept" nu este doar aspect ţine de aprecierea judecătorului de drepturi şi libertăţi, ci este proba indiscutabilă în sensul că procurorul de caz a săvârşit abaterea disciplinară imputată.

Curtea a apreciat că inspectorul judiciar în mod corect a reţinut că:

"în raport de atribuţiile şi competentele Inspecţiei Judiciare, hotărârea în cauză are putere de lucru judecat, context în care nu pot fi realizate verificări cu caracter administrativ, specifice muncii de inspecţie, cu privire la activitatea şi conduita procurorului." Admiterea ideii potrivit căreia intră în sfera răspunderii disciplinare modul în care procurorul apreciază probele şi dispune măsurile utile soluţionării urmării penale ar aduce atingere principiului independenţei acestuia consacrat de art. 132 din Constituţia României şi de art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, potrivit cărora procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii şi controlul ierarhic superior, îndeplinindu-şi atribuţiile ce le revin pentru soluţionarea unor cauze prin interpretarea şi analizarea probelor legal administrate, precum şi a dispoziţiilor legale, în baza unor raţionamente logico-juridice, dispunând motivat măsurile şi soluţiile pe care le consideră legale şi temeinice.

Însă Curtea, nu era datoare să aprecieze probele şi măsurile dispuse de procuror ci doar să constate că acestea au fost greşite, aşa cum s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Grava neglijenţă a d-nului procuror C., în acord cu încheierea Judecătoriei Sectorului 4, constă în îndeplinirea defectuoasă a lucrării repartizate, interpretând greşit situaţia de fapt şi normele de drept, adică superficialitatea de care a dat dovadă, neglijând să soluţioneze cererea reclamantului din data de 25.07.2019 în vreun mod.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 10 ianuarie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 28 iunie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Rezoluţiei nr. 449/A/19.02.2021 pronunţată în Dosarul nr. 21-398 şi a Rezoluţiei nr. C21-407/25.03.2021, pronunţată de Inspectorul Şef al Inspecţiei Judiciare.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând în esenţă că, dispoziţiile art. 7 şi art. 9 din Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor sunt dispoziţii generale care nu menţionează explicit durata vreunui termen, iar din considerentele încheierii definitive pronunţate în data de 07.01.2021 reiese tocmai lipsa relei credinţe a procurorului de caz:

"(...) Astfel, judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că, deşi s-a depăşit termenul de 1 an de la data continuării procesului penal, în cauză contestaţia privind durata procesului penal nu este întemeiată având în vedere că inactivitatea parchetului s-a datorat unei greşite aprecieri a situaţiei de fapt şi a normelor de drept, iar nu relei credinţe, acesta considerând că nu se impune efectuarea unor noi acte de cercetare penală, având în vedere că faptele pentru care s-a solicitat continuarea urmăririi penale fac obiectul judecăţii în dosarul nr. x/2019. Având în vedere dispoziţiile art. 371 C. proc. pen.., potrivit cărora constituie obiect al judecăţii numai faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, nu şi cele pentru care s-a dispus clasarea, parchetului îi revine obligaţia de a relua urmărirea penală pentru faptele cu privire la care dispusese clasarea prin rechizitoriu şi a continua urmărirea pană la pronunţarea unei alte soluţii cu privire la respectivele fapte. Pentru aceste motive, judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că, în cauză, contestaţia privind durata procesului penal este neîntemeiată, sens în care va dispune respingerea acesteia."

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că potrivit motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În faţa instanţei de recurs, recurentul-reclamant invocă interpretarea greşită a dispoziţiilor ar. 7 şi 13 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, în sensul că stabilirea definitivă de către un judecător că "inactivitatea parchetului s-a datorat unei greşite aprecieri a situaţiei de fapt şi a normelor de drept" nu este doar aspect ţine de aprecierea judecătorului de drepturi şi libertăţi, ci este probă indiscutabilă în sensul că procurorul de caz a săvârşit abaterea disciplinară imputată.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, competenţa Inspecţiei Judiciare este de a stabili dacă există indiciile săvârşirii de către magistraţi a unei abateri disciplinare şi de a se pronunţa după caz, în funcţie de rezultatul verificărilor.

În cadrul verificărilor prealabile inspectorii judiciari se bucură de independenţă şi acţionează cu imparţialitate, conform art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, iar analiza existenţei sau inexistenţei indiciilor de săvârşire a unei abateri disciplinare, constituie atributul exclusiv ai inspectorului judiciar, pe baza rezultatului verificărilor prealabile efectuate cu privire la aspectele care fac obiectul sesizării, ceea ce presupune, întâi de toate, stabilirea situaţiei de fapt şi ulterior acesteia, o operaţiune de încadrare juridică a faptelor reţinute, în vederea argumentării soluţiei date sesizării.

Sancţionarea disciplinară a magistraţilor poate avea loc doar în cazul săvârşirii vreuneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.

Ca urmare a analizării aspectelor semnalate în cuprinsul sesizării formulate, inspectorul judiciar a apreciat, în mod judicios, că în raport de atribuţiile şi competenţele Inspecţiei Judiciare, hotărârea în cauză are putere de lucru judecat, context în care nu pot fi realizate verificări cu caracter administrativ specifice muncii de inspecţie, cu privire la activitatea şi conduita procurorului, iar faptele reclamate, contestate în prezenta cauză nu se pot circumscrie abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.

Astfel cum se poate constata, aspectele semnalate vizează chestiuni legate de instrumentarea probatoriului, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente în soluţionarea cauzei nr. x/2019.

În raport de competenţele legale ale Inspecţiei Judiciare, verificările ce ţin de atribuţiile sale pot avea ca obiect abateri disciplinare săvârşite de către magistraţi, însă cererea nu poate să vizeze, în mod principal, sau tangenţial, o soluţie dispusă de către instanţa de judecată.

Practica judiciară în domeniul disciplinar este în sensul că, în sfera răspunderii disciplinare poate intra adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare, fapt ce nu poate fi reţinut în cauză, întrucât din analiza hotărârii pronunţate cu prilejul soluţionării dosarului menţionat în sesizare, a rezultat că aceasta cuprinde argumentele de fapt şi de drept care au fundamentat măsura dispusă, fiind respectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind identificate astfel indiciile săvârşirii vreunei abateri disciplinare sau fapte de natură să atragă răspunderea disciplinară a magistratului ce a instrumentat cauza analizată.

Deşi, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, exercitarea acestui drept nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti care sunt supuse doar căilor legale de atac.

Verificările administrative efectuate trebuie să respecte principiile independenţei judecătorilor/procurorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi cel al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor rămase definitive şi irevocabile, astfel cum sunt prevăzute de art. 132 din Constituţia României şi de art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, potrivit cărora procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii şi controlul ierarhic superior, îndeplinindu-şi atribuţiile ce le revin pentru soluţionarea unor cauze prin interpretarea şi analizarea probelor legal administrate, precum şi a dispoziţiilor legale, în baza unor raţionamente logico-juridice, dispunând motivat măsurile şi soluţiile pe care le consideră legale şi temeinice.

Totodată, în exercitarea atribuţiilor sale, Inspecţia Judiciară trebuie să respecte dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, potrivit cărora hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale.

În acest context normativ, punerea în discuţie, pe calea verificărilor administrative efectuate de Inspecţia Judiciară, a aspectelor sesizate de recurentul-reclamant, care vizează de fapt chestiuni de judecată, respectiv aprecierea de către procuror a incidenţei unor norme legale, precum şi raţionamentul logico-juridic care a stat la baza interpretării textelor de lege aplicabile, ar fi de natură să creeze o îndoială legitimă cu privire la respectarea principiilor enunţate, prin care este interzisă orice imixtiune în înfăptuirea actului de justiţie.

Adoptarea unei soluţii de către procurorul de caz pe baza interpretării probelor administrate şi a aplicării dispoziţiilor legale incidente, în lipsa unei alte exteriorizări a voinţei acestuia prin care să urmărească vătămarea intereselor legale ale vreuneia dintre părţi, nu poate fi asimilată cu o faptă ilicită şi implicit, nu poate fi antrenată răspunderea disciplinară.

În acest sens sunt şi dispoziţiile de principiu ale Deciziei nr. 2/2012 ale Curţii Constituţionale asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în M. Of. 131 din 23 februarie 2012, în cuprinsul cărora s-a reţinut că:

"Una dintre formele răspunderii juridice, personale şi directe a judecătorului este răspunderea disciplinară, care derivă din obligaţia de fidelitate a acestuia faţă de rolul şi funcţia sa, precum şi din exigenţa pe care trebuie să o dovedească în îndeplinirea obligaţiilor faţă de justiţiabili şi faţă de stat", constatând, totodată, că "reglementările menţionate nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită", continuând cu aceea că sunt vizate "numai abaterile disciplinare, aşadar conduita magistraţilor, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificaţia unui control administrativ al hotărârilor judecătoreşti pronunţate de aceştia".

Într-adevăr, singurul text al Legii nr. 303/2004 care permite punerea în discuţie a unei soluţii este art. 99 lit. t).

Pentru a se reţine însă existenţa abaterii disciplinare prevăzute de acest text de lege, este necesar a se avea în vedere noţiunea de rea-credinţă şi gravă neglijenţă, astfel cum este definită de dispoziţiile art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, din care reiese că există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, iar pentru a se constata grava neglijenţă este necesar ca judecătorul/procurorul să manifeste o conduită de încălcare flagrantă a unor îndatoriri elementare profesionale, cu consecinţe grave asupra înfăptuirii actului de justiţie. Astfel, încălcarea normelor trebuie să poată fi caracterizată ca fiind o greşeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipseşte orice justificare, cu consecinţe deosebit de grave atât în ceea ce priveşte drepturile procesuale ale părţilor, cât şi a activităţii de judecată.

Or, astfel cum a rezultat din considerentele încheierii definitive pronunţate în data de 07.01.2021, contestaţia privind durata procesului penal nu este întemeiată având în vedere că inactivitatea parchetului s-a datorat unei greşite aprecieri a situaţiei de fapt şi a normelor de drept, iar nu relei-credinţe, acesta considerând că nu se impune efectuarea unor noi acte de cercetare penală, având în vedere că faptele pentru care s-a solicitat continuarea urmăririi penale fac obiectul judecăţii în dosarul nr. x/2019, iar aceste aspecte reprezintă un atribut esenţial al activităţii de judecată propriu-zise, ce poate fi verificat doar în cursul procedurilor judiciare realizate de instanţa de control judiciar.

Concluzionând, Înalta Curte constată că, potrivit principiului independenţei procurorilor consacrat de art. 3 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Inspecţia Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către procuror.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, nefiind incident motivul de casare invocat de către acesta, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 1357 din 7 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 28 iunie 2023.