Broadcasting sanctions for breach of objective information duties and use of insulting language despite freedom of expression claims

Şedinţa publică din data de 28 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 noiembrie 2021, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului ("CNA", "Consiliul"), a solicitat:

(i) suspendarea executării deciziei CNA nr. 386 din 27.10.2021, până la soluţionarea definitivă a cauzei, în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea 554/2004;

(ii) pe fond: în principal anularea deciziei atacate, cu consecinţa anulării sancţiunii amenzii în cuantum de 25.000 RON, aplicată pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, ale art. 40 alin. (5) şi ale art. 64 alin. (1) lit. b) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare; în subsidiar, înlocuirea sancţiunii amenzii cu somaţie publică sau reducerea cuantumului amenzii la minimul special prevăzut de lege, în cazul în care se va aprecia că nu se impune înlocuirea sancţiunii amenzii cu somaţie publică.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 12 din 25 ianuarie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 12 din 25 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În dezvoltarea motivului de casare indicat drept temei de drept al recursului declarat în cauză, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a susţinut că au fost interpretate şi aplicate greşit, de către prima instanţă, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, precum şi cele ale art. 40 alin. (5) şi ale art. 64 alin. (1) lit. b) din Decizia nr. 220/2011.

Analizând aceste norme de drept, susţine recurenta-reclamantă că nu este obligat radiodifuzorul sau moderatorul să probeze în direct faptul că persoana acuzată este contactată să prezinte un punct de vedere, în mod uzual contactarea telefonică a invitaţilor sau a persoanelor cărora li se solicită un punct de vedere se realizează de către personalul din redacţie, iar în momentul în care s-a stabilit legătura telefonică, persoana respectivă intră în direct, în caz contrar moderatorul este anunţat că nu s-a putut contacta telefonic persoana invitată în emisiune.

Consideră recurenta-reclamantă că instanţa de fond a exclus în mod nejustificat din procesul de cântărire a legalităţii actului sancţionator din perspectiva încălcării art. 3 din Legea nr. 504/2002 împrejurările factuale care atestau că s-a încercat în repetate rânduri, în mai multe emisiuni, contactarea doamnei B. în vederea obţinerii unui punct de vedere, iar în prezenţa unui refuz din partea acesteia, nu poate fi vorba despre o încălcare a normei anterior menţionate.

Se mai arată în recurs că subiectele dezbătute priveau chestiuni de interes general, precum cele ce ţin de viaţa politică şi de sănătatea publică, necesitând un nivel înalt de protecţie a dreptului la libertatea de expresie, iar în lumina jurisprudenţei CEDO, atenţionarea publicului cu privire la o eventuală tentativă de fraudă electorală reprezintă un subiect de interes deosebit, cu o miză semnificativă şi cu repercusiuni pe termen lung, mai ales din cauza problemelor recurente de acest gen, întâlnite pe scena politică românească, odată cu organizarea unor alegeri.

În referire la această temă prezentată de postul TV, a arătat recurenta-reclamantă că a asigurat o informare obiectivă a publicului, întrucât acesta a avut posibilitatea să analizeze în mod individual imaginile difuzate, care nu aparţineau postului de televiziune România TVA, şi să tragă propria concluzie referitor la prezenţa sau nu a doamnei B. în încăperea în care se aflau sacii cu buletinele de vot, a mai menţionat că s-a încercat contactarea acestei persoane în mai multe rânduri, fără succes, iar faţă de imaginile surprinse de camerele de supraveghere video din încăperea aflată în incinta Biroului Electoral al Sectorului 1, unde se găseau sacii cu buletinele de vot, moderatoarea emisiunii C. din 06.08.2021 a încercat să obţină un punct de vedere din partea Jandarmeriei Române, precum şi din partea domnului D., făcând afirmaţia pe post în acest sens.

În esenţă, afirmă recurenta-reclamantă că toate informaţiile pe post în legătură cu frauda electorală, precum şi în legătură cu audierea doamnei B. au fost prezentate sub umbrela incertitudinii, iar în lipsa obţinerii în direct a unui punct de vedere al persoanei aflate în vizorul demersului jurnalistic, au fost preluate declaraţii ale acesteia în cadrul emisiunilor analizate de CNA, evidenţiate în raportul de monitorizare. În esenţă, susţine recurenta A. că trebuie avută în vedere împrejurarea că dezbaterile şi informaţiile prezentate pe post au avut legătură cu modul în care s-a derulat campania electorală din 27 septembrie 2020 şi cu suspiciunile ce au planat în spaţiul public vizavi de nelegalitatea acesteia, astfel că intensitatea expresiilor utilizate în titlurile şi burtierele afişate trebuie să fie mai uşor tolerată decât în alte circumstanţe, de vreme ce discuţiile în legătură cu modul de desfăşurare a campaniilor electorale presupun existenţa unor interese concurente şi a unui grad de provocare prin natura sa.

În ceea ce priveşte opiniile exprimate de invitaţi în cadrul emisiunilor difuzate în perioada monitorizată, acestea reprezintă, în opinia recurentei, reflecţii proprii ale acestora şi puncte de vedere personale referitoare la evenimentele dezbătute, intrând sub protecţia prevederilor art. 30 alin. (1) din Constituţia României, astfel că, în concluzie, consideră recurenta A. că în mod eronat a validat prima instanţă actul administrativ atacat sub aspectul încălcării dreptului la informare a publicului, apreciind că portul TV pe care îl deţine a prezentat toate evenimentele relatate într-o manieră obiectivă şi echidistantă.

În privinţa încălcării art. 40 alin. (5) din Decizia CNA nr. 220/2011, a prezentat recurenta-reclamantă consideraţii asupra noţiunii de libertate de opinie, prin raportare la criteriul subiectivităţii şi la criteriul parţialităţii, afirmând că în raport de primul criteriu, opinia este definită ca fiind intim legată de personalitatea celui care o exprimă şi se bazează pe experienţa acestuia, astfel că opinia nu enunţă un tip de cunoaştere, ci este substanţial atinsă de subiectivism, iar potrivit celui de-al doilea criteriu, opinia se formează dintr-o nevoie de explicaţie, originea ei rezidând în confruntarea persoanei cu un subiect sau o dezbatere asupra cărora trebuie să se pronunţe, fiind, astfel, o apreciere proprie, o judecată de valoare, nemaiputând fi vorba, în acest context, de imparţialitate.

Arată recurenta-reclamantă că nu trebuie să se confunde opinia cu informaţia, iar opinia nu produce efecte în afara libertăţii de opinie, element integrant al libertăţii de exprimare, ce este fundamentală într-o societate democratică, ce prin definiţie implică pluralitatea de idei, lucru care nu poate avea loc decât în condiţiile în care opiniile pot fi exprimate, exteriorizate, aduse la cunoştinţa publicului în mod liber, necenzurat, fără teama de sancţiune.

În privinţa încălcării art. 64 alin. (1) lit. b) din Decizia CNA nr. 220/2011, se critică faptul că instanţa de fond a înlăturat toate argumentele reclamantei ca neîntemeiate, deşi postul de televiziune a asigurat imparţialitatea şi echilibrul şi a favorizat libera formare a opiniilor prezentând principalele punct de vedere afişate în opoziţie în perioada în care problemele/subiectele s-au aflat în dezbatere publică.

Se reclamă nesocotirea jurisprudenţei CEDO care a statuat că atunci când este vorba despre afirmaţiile critice pe care presa le face cu privire la oamenii politici, fie că aceştia ocupă funcţii publice sau nu, controlul european este total, iar protecţia Convenţiei este maximă, şi, totodată, potrivit celor statuate în hotărârea Lingers contra Austriei din 08.07.1986, paragraful 42 alin. (2), "limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa unui om politic, vizat în această calitate, decât a unui individ obişnuit; spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil şi conştient unui control strict al faptelor şi afirmaţiilor sale atât din partea ziariştilor, cât şi a masei cetăţenilor. El trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranţă".

În privinţa pretinsei încălcări a libertăţii de exprimare, garantată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a susţinut recurenta-reclamantă că, prin decizia de sancţionare validată de prima instanţă, intimata CNA limitează efectiv libertatea de exprimare şi libertatea de a critica activitatea politicienilor aflaţi în funcţii de demnitate publică (precum cea de primar), situaţie de fapt ce reprezintă un abuz de drept pe care instanţa trebuia să-l cenzureze.

A enumerat recurenta A., în susţinere acestui argument, o serie de documente europene, precum actul final de la Helsinki din 1975, Declaraţia Comitetului de Miniştri a Consiliului Europeni din 29 aprilie 1982 şi Recomandarea Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei din 23 februarie 1984, în referire la elementele care alcătuiesc libertatea de exprimare şi modul în care aceasta se manifestă, iar din jurisprudenţa CEDO au fost menţionate hotărârile pronunţate în cauza Handyside vs. Regatul Unit din 1976 şi cauza Sunday Times vs. Marea Britanie din 26 aprilie 1979, subliniind, în acest context, că eventualele afirmaţii făcute de prezentatorii, moderatorii şi invitaţii emisiunilor ce au făcut obiectul deciziei de sancţionare constituie judecăţi de valoare emise în exercitarea dreptului lor la liberă exprimare, iar critica este izvorul libertăţii, este punctul de pornire a alegerii, a formării opiniei.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că prevederile constituţionale şi cele cuprinse în actele internaţionale indicate nu fac diferenţa între expunerea de date sau ştiri ori interpretarea acestora, iar după cum s-a observat atât în doctrina juridică, cât şi în jurisprudenţă, o pondere foarte mare în procesul de apărare a libertăţii de exprimare a presei este acordată expunerii în presă a opiniilor politice sau ştirilor şi informaţiilor privitoare la persoanele având funcţii politice, întrucât astfel de informaţii sunt considerate ca fiind de interes public, iar limitarea libertăţii de expresie cu privire la opinii politice ar însemna cenzurarea presei şi încălcarea uneia dintre cele mai importante garanţii ale statului de drept.

Articolul 10 din Convenţia EDO permite şi publicarea unor texte care pot aduce atingere demnităţii unei persoane, dacă subiectul este de interes public şi a fost tratat cu bună-credinţă (CEDO, secţia I; hotărârea Verlagsgruppe News Gmbh contra Austria, 14 decembrie 2006, 76918/01).

În privinţa capetelor de cerere subsidiare, prin care A. S.R.L. a solicitat înlocuirea sancţiunii amenzii cu somaţie, respectiv reducerea cuantumului amenzii la minimul special prevăzut de lege, a criticat recurenta soluţia primei instanţe, susţinând că, având în vedere factorii identificaţi de art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, "gravitatea faptei", "efectele acesteia" precum şi "sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an", raportat la consideraţiile anterioare, condiţiile de fapt şi împrejurările în care a fost săvârşită fapta, recurenta nedorind eludarea dispoziţiilor legale, modul şi circumstanţele de săvârşire a acesteia, scopul urmărit, urmarea produsă, precum şi în temeiul principiului gradualităţii aplicării răspunderii contravenţionale, apreciază Societatea recurentă că se impune cel puţin reducerea cuantumului amenzii, de la suma de 25.000 RON la minimul special prevăzut de lege. O astfel de soluţie o apreciază recurenta-reclamantă a fi justificată chiar în raport de motivarea sentinţei recurate, referitoare la examinarea legalităţii actului administrativ contestat exclusiv din perspectiva subiectului vizând acuzaţiile de fraudare a alegerilor şi furtul de voturi.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A susţinut intimatul-pârât că recurenta-reclamantă nu a făcut altceva decât să reia aceleaşi argumente din acţiunea introductivă, fără să motiveze în concret care sunt pretinsele considerente de netemeinicie şi nelegalitate pe care instanţa de fond le-a reţinut în sentinţa recurată, exemplificând în acest sens prin trimiteri punctuale la pasaje din declaraţia de recurs aflată la dosar.

A mai arătat intimatul CNA că în faza procesuală a judecării fondului recurenta-reclamantă nu a contestat rapoartele de monitorizare care au stat la baza aplicării sancţiunii şi, pe cale de consecinţă, acestea probează faptele constatate de membrii Consiliului şi sancţionate prin decizia contestată, cât şi temeinicia şi legalitatea aspectelor apreciate de judecătorul fondului prin sentinţa recurată.

Cu privire la critica recurentei-reclamante referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de fond a normelor juridice incidente ce au constituit temei juridic al aplicării sancţiunii prin decizia contestată, susţine intimatul CNA că nicăieri în cuprinsul sentinţei recurate nu s-a că interpretat că prevederile art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului ar încălca dispoziţiile stabilite la art. 40 alin. (1) şi (2) din Codul audiovizualului care, de altfel, nici nu au fost reţinute în actul contestat.

Înţelege intimatul-pârât să exemplifice acest argument cu pasaje din sentinţa recurată, concluzionând că nu au fost convingătoare demersurile realizate de recurenta-reclamantă pentru contactarea persoanei vizate, fapt ce a fost constatat şi de către judecătorul fondului, iar pe de altă parte, împrejurarea că "în mod cert consilierul său de imagine a avut cunoştinţă despre subiectele ce urmau să fie prezentate întrucât au fost anunţate pe ecran din timpul zilei" nu constituie un element care să suplinească obligaţia recurentei-reclamante de a contacta persoanele în legătură cu care au fost formulate acuzaţiile pentru ca informaţiile aduse la cunoştinţa publicului să fie corecte, obiective şi prezentate cu bună ştiinţă, şi pentru a permite publicului să realizeze o evaluare proprie a acuzaţiile formulate după ascultarea punctelor de vedere ale persoanelor acuzate.

Susţine astfel CNA că recurenta-reclamantă nu a avut o atitudine activă pentru a obţine punctul de vedere al persoanelor acuzate de un anumit comportament ilicit, deşi, în calitate de radiodifuzor, răspunde pentru conţinutul programelor difuzate, potrivit prevederilor art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului, o astfel de răspundere fiind una exclusiv în sarcina sa, în privinţa conţinutului emisiunilor difuzate, fără să distingă după cum acestea sunt înregistrare sau se transmit în timp real, concomitent cu desfăşurarea lor.

În viziunea CNA, acceptarea unor motive precum cele invocate indirect de către recurenta-reclamantă, în sensul că nu este responsabilă pentru opiniile exprimate de invitaţi (ignorând neîndeplinirea obligaţiilor de către moderatorii săi) nu o exonerează de conţinutul programului difuzat şi pus la dispoziţia publicului.

În ceea ce priveşte dreptul la liberă exprimare, se afirmă prin întâmpinare că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor referitoare la dreptul la opinie şi la liberă exprimare a persoanei, la situaţia de fapt reţinută prin actul contestat, iar cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 40 alin. (5) din Decizia CNA nr. 220/2011, se arată că nu a fost criticată sentinţa recurată, ci doar s-au reluat argumente din acţiunea introductivă.

În referire la temeiul de drept regăsit în art. 64 alin. (1) lit. b) din Decizia CNA nr. 220/2011, faţă de care a afirmat recurenta A. S.R.L. că instanţa de fond a interpretat în mod eronat aceste dispoziţii, prin nesocotirea jurisprudenţei CEDO în materie, se afirmă prin întâmpinare că nu există în considerentele hotărârii recurate o astfel de apreciere, fiind interpretate în mod corect prevederile privind protejarea drepturilor şi intereselor persoanei, invocate de recurenta-reclamantă în cererea sa de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentei-reclamante de reducere a cuantumului amenzii de la suma de 25.000 RON la minimul special prevăzut de lege, arată intimatul-pârât că o astfel de solicitare a fost adresată şi judecătorului fondului, care a apreciat că este neîntemeiată solicitarea respectivă, dat fiind faptul că A. S.R.L. a fost sancţionată cu 12 somaţii publice şi 13 amenzi pentru "neinformarea corectă a publicului".

Pentru toate aceste argumente, s-a solicitat menţinerea sentinţei recurate astfel cum a fost pronunţată în prima instanţă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Criticile recurentei-reclamante au fost subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind structurate argumente specifice pentru fiecare dintre temeiurile de drept reţinute în decizia de sancţionare emisă de CNA, atacată în prezenta cauză.

Prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 impun obligaţia de informare obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor, astfel încât să favorizeze libera formare a opiniilor.

În strânsă corelare cu aceste obligaţii ale furnizorului de servicii media audiovizuale sunt şi cele prevăzute de art. 40 alin. (1) şi (2) din Decizia nr. 220/2011, pentru ca informaţiile transmise să fie cât mai obiective, iar cel acuzat de anumite fapte sau comportamente ilegale sau imorale să aibă posibilitatea de a se apăra.

În recursul declarat împotriva sentinţei primei instanţe, critică recurenta-reclamantă faptul că s-a reţinut această încălcare a normelor de drept anterior menţionate, susţinând, în esenţă, pe de o parte, că prevederea din codul audiovizualului care reglementează principiul audiatur et altera pars nu obligă radiodifuzorul sau moderatorul să probeze în direct faptul că persoana acuzată este contactată să prezinte un punct de vedere, iar pe de altă parte, că împrejurările factuale au arătat că s-a încercat contactarea în repetate rânduri, în mai multe emisiuni, a doamnei B., în vederea obţinerii unui punct de vedere, fără a se obţine acest lucru.

Fără a nega argumentele recurentei-reclamante, referitoare la faptul că subiectele dezbătute în perioada monitorizată au privit chestiuni de interes general, ce necesită un grad ridicat de protecţie a dreptului la libertatea de expresie, iar aceste chestiuni pot forma obiectul unor discuţii televizate, chiar dacă fac obiectul unor anchete în derulare, fiind datoria presei să urmărească îndeaproape stadiul cercetărilor privind alegerile locale şi să informeze publicul, Înalta Curte reţine că A. S.R.L. a fost corect sancţionată pentru încălcarea obligaţiei sale de a informa în mod obiectiv publicul, nefiind suficiente, în scopul asigurării acestui caracter obiectiv al informărilor transmise de postul TV, simplele încercări de a contacta persoana vizată, pentru a prezenta un punct de vedere pe calea unei intervenţii telefonice, care nu au avut un caracter repetat, de natură a releva intenţia reala a radiodifuzorului de a prezenta punctul de vedere al subiectului emisiunilor analizate de CNA.

Criticând hotărârea primei instanţe, care a menţinut decizia de sancţionare a CNA, recurenta-reclamantă afirmă că a încercat atât contactarea persoanei acuzate de fapte ilegale, cât şi a celorlalte persoane fizice sau juridice în referire la care s-au formulat acuzaţii în diferite emisiuni din perioada monitorizată, afirmaţii ce nu au fost însă dovedite nicicum, iar un alt palier al criticilor din recurs priveşte caracterul informaţiilor transmise în cadrul acestor emisiuni, invocând A. S.R.L. ca fiind prezentate astfel de informaţii sub umbrela incertitudinii, fapt contrazis vehement prin anumite relatări referitoare la săvârşirea certă a unor infracţiuni electorale de către doamna B., deşi la acel moment era în curs de cercetare o sesizare penală, fără a exista vreo hotărâre judecătorească de condamnare pentru astfel de fapte.

Exemplele reluate de recurenta-reclamantă sunt fragmentate, fără a releva pe deplin esenţa mesajului transmis către public, în condiţiile în care actul sancţionator al CNA relevă existenţa unor afirmaţii certe de incriminare a persoanei publice luate în discuţie pentru fapte penale care, la acel moment, nu fuseseră confirmate, neexistând, aşadar, o prezentare obiectivă, imparţială şi de bună credinţă a unor informaţii de către postul tv în discuţie.

Cât priveşte faptul că au fost redate în cadrul unor emisiuni declaraţii postate pe E. ale persoanei vizate de ancheta penală, acestea nu sunt suficiente pentru formarea opiniei libere a publicului care, fiind lipsit de posibilitatea comparării punctelor de vedere exprimate în derularea aceluiaşi program media, şi-a putut însuşi doar o perspectivă trunchiată asupra aspectelor relatate în condiţii de parţialitate şi lipsă de obiectivitate.

Totodată, se reţine că nici celelalte persoane/instituţii vizate de informaţiile prezentate în spaţiul public nu au fost contactate, procesul informativ realizându-se exclusiv prin prisma informaţiilor prezentate de prezentatorii/moderatorii emisiunilor cuprinse în raportul de monitorizare şi invitaţii acelor emisiuni, fără a exista contraponderea punctelor de vedere ale respectivelor persoane fizice/instituţii publice la care s-au făcut referire, necesară pentru conturarea caracterului obiectiv al mesajului transmis publicului larg.

Cât timp înregistrările avute în vedere de intimatul-pârât CNA au cuprins acuzaţii referitoare la fapte şi comportamente ilegale/imorale, prevederile art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului impuneau în sarcina radiodifuzorului obligaţii concrete, şi anume, susţinerea cu dovezi şi respectarea principiului audiatur et altera pars.

În concluzie, nu s-a realizat echilibrul care să permită în mod real publicului să-şi formeze propria opinie cu privire la subiectele dezbătute, recurenta-reclamantă susţinând fără temei că au fost respectate dispoziţiile legale privind informarea obiectivă şi corectă a publicului.

În privinţa încălcării dispoziţiilor art. 40 alin. (5) din Decizia CNA nr. 220/2011, se critică reţinerile primei instanţe, potrivit cărora "...în mod cert prezentatorii şi invitaţii emisiunilor monitorizate au folosit expresii jignitoare la adresa doamnei B., fără a fi identificată reacţia prezentatorilor, raportat la respectivele manifestări". În amplele argumente aduse în calea recursului pentru a combate incidenţa prevederilor susmenţionate, recurenta-reclamantă şi-a axat aserţiunile sale pe ideea că în cadrul acestor emisiuni au fost exprimate doar opinii, ce nu trebuie confundate de noţiunea de informaţie, opinii care intră în conţinutul libertăţii de exprimare, urmând, aşadar, să se manifeste fără îngrădire şi fără teama de sancţiuni.

Ceea ce a sancţionat CNA şi a menţinut instanţa de fond, din perspectiva temeiului de drept reprezentat de art. 40 alin. (5) din Decizia CNA nr. 220/2011, a fost folosirea unor expresii jignitoare la adresa doamnei B., de către prezentatorii/moderatorii unor emisiuni din calupul monitorizat ori de către invitaţii din platou, fără a exista o reacţie a moderatorilor în scopul aducerii discuţiilor la un nivel de demnitate a limbajului, iar aceste aspecte, după cum a reţinut corect şi judecătorul fondului, exced libertăţii de exprimare care intră sub protecţia art. 10 din Convenţia EDO, altfel spus, nu este permis ca orice opinie, care are în conţinutul său un limbaj licenţios, să fie acceptată fără niciun fel de consecinţe, justul echilibru între exprimarea opiniei şi atingerile aduse unei persoane prin folosirea unui limbaj inadecvat impunând sancţionarea acestor derapaje, chiar dace acestea sunt manifestate sub umbrela protejării libertăţii de exprimare.

Potrivit unei jurisprudenţe constante a CEDO, libertatea de exprimare, garantată de art. 10 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una din cerinţele prioritare ale progresului societăţii. Conform art. 10 paragraful (2) din Convenţie, exercitarea dreptului la libertatea de exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi şi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică (...). Aşadar, dreptul la libera exprimare nu are un caracter nelimitat, ci este îngrădit de cerinţa respectării drepturilor celorlalţi subiecţi de drept.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie. (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001).

Este evident că într-o societate democratică apare ca o necesitate de prim rang ocrotirea şi încurajarea libertăţii de exprimare de care se bucură presa, însă jurnaliştii trebuie, în exercitarea cu bună credinţă a profesiunii lor, şi în deplin acord cu cele stipulate în art. 10, să respecte şi celelalte valori protejate de Convenţie, precum şi îndatoririle şi responsabilităţile ce le revin, la care s-a făcut referire în considerentele anterior menţionate. Prin urmare, dreptul la opinie de care se prevalează recurenta-reclamantă nu poate fi absolutizat prin invocarea libertăţii presei, prezentatorii/moderatorii emisiunilor TV având obligaţia legală de a aborda subiectele discutate în limitele unui limbaj civilizat, fără folosirea unor expresii jignitoare sau a unui limbaj virulent, de natură a leza reputaţia ori demnitatea persoanei în discuţie.

În consecinţă, criticile referitoare la încălcarea dreptului la opinie şi la liberă exprimare sunt nefondate, întrucât Înalta Curte constată că instanţa de fond a aplicat corect legea, stabilind că dreptul garantat atât de Constituţie cât şi de Convenţia EDO nu este unul absolut, ci comportă unele limitări referitoare, între altele, la neprejudicierea demnităţii, onoarei şi dreptului la propria imagine al altor persoane.

În speţă, date fiind obligaţiile pe care Legea nr. 504/2002 şi Decizia CNA nr. 220/2011 le impun radiodifuzorilor, limitările decurg din aplicarea dispoziţiilor legale amintite, care urmăresc un scop legitim şi sunt necesare într-o societate democratică, imperativul interesului general, clamat de recurentă, nefiind de natură a justifica orice tip de atitudine a jurnalistului.

În referire la reţinerea, de către prima instanţă, a legalităţii sancţionării recurentei-reclamante pentru încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. b) din Decizia CNA nr. 220/2011, se critică în recurs această soluţie evocându-se, în esenţă, faptul că persoana sancţionată şi-a respectat obligaţia legală de asigurare a imparţialităţii şi a echilibrului, favorizând libera formare a opiniilor în privinţa subiectelor supuse dezbaterilor, prin aceea că a difuzat punctele de vedere ale doamnei B., exprimate public, fie prin intermediul E., fie direct presei, iar dat fiind refuzul acestei persoane de a oferi orice explicaţii, postul de televiziune nu le putea solicita invitaţilor să nu vorbească despre subiectele prezentate care o vizau.

Nici aceste critici nu sunt de natură să conducă la reformarea soluţiei primei instanţe, dat fiind faptul că, aşa cum s-a arătat şi în considerentele precedente, nu este suficientă redarea unui punct de vedere postat pe E., de către persoana care a fost acuzată de fapte ilegale, un astfel de mod de a proceda nefiind apt să permită publicului să-şi formeze o opinie corectă faţă de acuzaţiile aduse respectivei persoane, iar libertatea de exprimare, chiar sub protecţia oferită de jurisprudenţa CEDO şi de art. 10 din Convenţie, nu poate avea un caracter absolut, fiind necesară manifestarea sa în limitele unei protecţii adecvate a drepturilor şi libertăţilor persoanelor publice faţă de care se transmit anumite informaţii, la nevoie impunându-se cenzurarea unor acuzaţii lipsite de veridicitate, care lezează atribute ale persoanei precum onoarea, demnitatea, respectul celui vizat de emisiunile în discuţie.

Prin urmare, faptele reţinute în sarcina recurentei-reclamante constituie încălcări ale normelor legale indicate ca temei de drept în actul sancţionator emis de CNA şi menţinut ca legal întocmit de către prima instanţă, iar sancţiunea aplicabilă este una corect stabilită pentru aceste fapte.

Cât priveşte solicitarea A. S.R.L. de diminuare a cuantumului amenzii contravenţionale spre minimul prevăzut de lege, reţine Înalta Curte că o astfel de cerinţă nu poate fi luată în considerare, în raport de numeroasele antecedente ale recurentei-reclamante în privinţa nerespectării normelor legale şi de conduită etică în domeniul audiovizualului, fapt ce reflectă o rezistenţă a sa în a nu corija modalitatea în care înţelege să transmită informaţii către publicul larg, fiind corectă individualizarea realizată de intimatul-pârât CNA prin decizia contestată în cauză.

II.2 Temeiul de drept al soluţiei pronunţate

Pentru considerentele anterior arătate, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 12 din 25 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, menţinând hotărârea atacată astfel cum a fost pronunţată, fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 12 din 25 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.