Appeal against audiovisual regulator’s fine dismissed; fine annulled for disproportionate interference with press freedom

Şedinţa publică din data de 28 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 aprilie 2022, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea Română de Televiziune ("SRT"), în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului ("CNA, "Consiliul"), a solicitat:

(i) suspendarea executării deciziei nr. 220/05.04.2022 emisa de Consiliul National al Audiovizualului şi respectiv suspendarea executării sancţiunii amenzii până la soluţionarea prin hotărâre definitiva a cauzei ce face obiectul prezentului dosar;

(ii) pe fond, admiterea contestaţiei şi: în principal, anularea deciziei nr. 220 din data de 05.04.2022, emisă de pârât, privind amendarea cu 10.000 RON a Societăţii Române de Televiziune pentru postul de televiziune Studioul Teritorial Cluj, cu consecinţa exonerării de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON; în subsidiar, înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice de intrare în legalitate.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1936 din 27 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta Societatea Română de Televiziune, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, a anulat decizia CNA nr. 220/5.04.2022 şi a suspendat executarea acestei decizii până la soluţionarea definitivă a cauzei.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1936 din 27 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

În esenţă, se invocă greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor de drept material aplicabile speţei deduse judecăţii în condiţiile în care, instanţa de fond a pornit de la o premisă greşită, subiectivă, eronată, în raport de litera şi spiritul dispoziţiilor Legii audiovizualului şi a Convenţiei europene a drepturilor omului, atunci când a observat că sancţiunea aplicată reclamantei este o ingerinţă în libertatea de exprimare.

Considerând că instanţa de fond a absolutizat dreptul la liberă exprimare, recurentul susţine că aceasta a confundat "radiodifuzorul" cu "dreptul la opinie al invitatului" şi că a ignorat îndatoririle şi responsabilităţile legale pe care le impune calitatea de mijloc de presă al reclamantei, invocând în susţinerea soluţiei privind "ingerinţa" constituită de sancţiunea aplicată o serie de aspecte ce exced dispoziţiilor art. 3 din Legea audiovizualului privind informarea corectă a publicului şi responsabilitatea asupra conţinutului.

Se mai susţine că toţi furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor iar faptul că emisiunea analizată este una de tip "reportaj-interviu, în care invitatul îşi prezintă opinii, puncte de vedere personale faţă de probleme de actualitate"- nu constituie o cauză de exonerare de răspundere a radiodifuzorului, deoarece emisiunea este difuzată către public de către mijlocul de presă, titularul obligaţiei de informare obiectivă, iar nu de invitat.

Invocă art. 3 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 potrivit cărora, răspunderea pentru conţinutul serviciilor de programe difuzate, inclusiv al comunicărilor comerciale audiovizuale, revine, în condiţiile legii, furnizorului de servicii media audiovizuale.

Cu privire la sancţiunea aplicată, susţine că s-a avut în vedere, în concret, conţinutul ediţiei emisiunii "A." iar nu "descrierea", "formatul" sau "caracterizarea" făcută de reclamantă emisiunii, în general.

În privinţa interpretării prevederilor art. 10 CEDO de către instanţa de fond, susţine că, dreptul la o informare obiectivă a telespectatorului, a cărui finalitate constă în favorizarea liberei formări a propriei opinii a persoanei, apare ca unul lipsit de relevanţă şi forţă juridică în raport de libertatea de exprimare a opiniilor "invitatului intervievat".

Acuzaţiile invitatului cu privire la spionaj, pe de o parte, nu au fost probate şi verificate, iar, pe de altă parte, nu a fost prezentată opinia reprezentanţilor instituţiei statului responsabili cu asigurarea securităţii naţionale pentru ca publicul să-şi poată forma liber opinia.

Faptul că intenţia invitatului a fost aceea de a aduce în atenţia instituţiilor statului român aspecte ce vizează refugierea cetăţenilor ucraineni din cauza războiului din Ucraina nu-l absolvă pe radiodifuzor de respectarea prevederilor legale, respectiv de a solicita invitatului să probeze astfel de acuzaţii pentru ca informaţiile prezentate să fie corecte şi imparţiale şi a permite publicului să-şi formeze propria convingere în legătură cu acest aspect.

Consiliul consideră că moderatorul nu a avut nicio reacţie la afirmaţiile şi acuzaţiile aduse de către invitatul emisiunii, acesta având o atitudine neutră în abordarea subiectului, în sensul că nu i-a solicitat acestuia să probeze astfel de acuzaţii şi că abordarea unei astfel de teme în contextul izbucnirii războiului în Ucraina trebuia făcută cu responsabilitate, în mod corect şi obiectiv prin prezentarea unei pluralităţi de opinii, care să nu afecteze libera formare a opiniilor publicului.

În contextul declanşării războiului din Ucraina şi a valului de refugiaţi generat de acesta, la aplicarea sancţiunii, Consiliul susţine că a avut în vedere interesul şi dreptul publicului telespectator la o informare obiectivă, iar nu "devoalarea unor spioni sau activităţi de spionaj" aşa cum în mod eronat motivează instanţa de fond.

Solicită instanţei de recurs să constate că, faţă de modul de prezentare a informaţiilor şi afirmaţiilor ce au dat conţinut "opiniilor invitatului" în emisiunea din 13 martie 2022, publicul a avut la dispoziţie doar susţinerile cu caracter irefutabil ale acestuia, pe anumite subiecte sau teme, susţineri din care publicul telespectator, care nu are cunoştinţele şi capacităţile analistului politic intervievat, poate concluziona, în contextul declanşării războiului din Ucraina, că România este o ţară cu probleme, deoarece este penetrată de fel de fel de spioni iar refugiaţii ucraineni trebuie respinşi sau priviţi cu neîncredere pentru că pot fi, de fapt, fel de fel de ghereu-iştit fel de fel de fsb-işti.

Membrii Consiliului au apreciat ca fiind grave afirmaţiile cu caracter acuzator făcute de invitatul B. la adresa unor instituţii ale statului român care asigură securitatea României, care nu ar proteja valorile democratice şi - televiziunile de ştiri din România şi nu numai, generează un şir de fake-news-uri de la începutul crizei ucrainene.

În plus, se mai arată că reclamanta nu a contestat conţinutul raportului de monitorizare care cuprinde posibilele aspecte de natură să contravină dispoziţiei legale, situaţie în care extinderea analizei instanţei de fond, prin preluarea fără nici o acoperire probatorie a apărărilor reclamantei este nelegală, întrucât instanţa de fond nu menţionează niciunde în cadrul sentinţei că ar fi analizat probatoriul depus în cauză si ar fi vizionat emisiunea în integralitatea sa, pentru a ajunge la astfel de concluzii.

Apreciază că hotărârea este nelegală şi din perspectiva faptului că instanţa nu arată temeiul probator pe care îşi întemeiază aprecierea privind corectitudinea susţinerilor reclamantei cu privire la "ingerinţa" în libertatea de exprimare, împrejurare în care, aspectele referitoare la buna-credinţă, la lipsa "intenţiei" reclamantei de a-şi încălca obligaţiile, sau sublinierea că afirmaţiile reţinute de Consiliu fac parte din sfera unei dezbateri de interes general, invocate de aceasta şi însuşite ca atare de instanţa de fond, nu au fost imputate de Consiliu în constatarea faptei de nerespectare a dispoziţiei legale şi în aprecierea cuantumului minim al sancţiunii contravenţionale aplicate prin actul contestat.

În final, solicită să se constate că fapta contravenţională de încălcare a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului există şi în mod corect şi legal a fost reţinută şi sancţionată de autoritatea de control în domeniu.

În drept, au fost invocate prevederile art. 486 şi următoarele din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Societatea Română de Televiziune a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea poziţiei procesuale exprimate se arată, în esenţă, că hotărârea primei instanţe este legală fiind dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a cadrului legal în care se circumscrie speţa dedusă judecăţi, fără a fi absolutizat dreptul la liberă exprimare.

Contrar susţinerilor recurentei, intimata consideră că instanţa de fond nu a ignorat responsabilitatea radiodifuzorului şi nici dispozitiile legale incidente privind dreptul publicului la o informare obiectivă şi la formarea propriei opinii.

Apreciază că toate criticile din recurs sunt, în esenţă, critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate a hotărârii.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 205 şi următoarele C. proc. civ., textele de lege indicate în cuprinsul acţiunii, Legea nr. 504/2002, art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

5. Alte aspecte procesuale

Excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, invocată de intimata-reclamantă, a fost respinsă ca neîntemeiată în şedinţa publică din 28 iunie 2023, pentru motivele indicate în practicaua prezentei decizii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul CNA este nefondat, pentru următoarele considerente:

În dezacord cu opiniile exprimate în cererea de recurs, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt rezultată din probatoriul administrat, instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, art. 3 Legea nr. 504/2002 şi art. 10 CEDO.

În primul rând, recurentul a invocat nelegalitatea hotărârii prin modul greşit în care s-a reţinut ingerinţa în dreptul la liberă exprimare prevăzut de art. 10 CEDO.

În această privinţă, instanţa de recurs reiterează faptul că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, iar protecţia care trebuie acordată presei este de o importanţă deosebită.

Acest drept se referă, în special, la libertatea de exprimare a opiniilor şi a dezbaterilor politice, CEDO acordându-le "o importanţă deosebită". În acest context, CEDO a subliniat că, în temeiul art. 10 § 2 din Convenţie, restrângerile aplicate exprimării opiniilor politice sunt limitate. Aceasta a explicat că a permite aplicarea unor restrângeri discursului politic în cazuri individuale ar afecta, fără îndoială, respectarea libertăţii de exprimare în general în statul în cauză.

În fiecare cauză, atunci când stabileşte dacă au fost respectate drepturile prevăzute la art. 10, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ia în considerare cauza în ansamblu, inclusiv însăşi natura discursului în cauză şi contextul general în care a fost formulat şi/sau difuzat.

Chiar dacă presa nu trebuie să depăşească limitele stabilite prin chiar conţinutul art. 10, paragraful 2, dispunând că exercitarea acestei libertăţi presupune "obligaţii şi responsabilităţi", totuşi, sarcina ei este să comunice informaţii şi idei de interes public.

Corelativ acestei obligaţii, publicul are dreptul de a le primi, altfel, presa nu ar putea să joace rolul său vital de "câine de pază public" (Observer and Guardian v. the United Kingdom, hotărâre din 26 noiembrie 1991, pp. 29-30).

În acest sens, şi măsurile luate sau sancţiunile impuse de autorităţile naţionale nu trebuie să fie de natură a descuraja participarea presei la dezbateri asupra chestiunilor de interes public legitim (Lingens v. Austria, hotărâre din 8 iulie 1986, Bladet Tromso and Stensaas v. Norway [GC], nr. 21980/93, par. 64, ECHR 1999-III, Thorgeir Thorgeirson v. Iceland, hotărâre din 25 iunie 1992, par. 68).

Dreptul la libertatea de exprimare este aplicabil nu numai "informaţiei" sau "ideilor", care sunt primite favorabil sau sunt privite ca inofensive, sau ca o chestiune de indiferenţă, dar şi celor care ofensează, şochează sau deranjează Statul sau orice parte a comunităţii. În plus, libertatea jurnalistică acoperă, de asemenea, posibile recurgeri la un anumit grad de exagerare sau chiar provocare (De Haes and Gijsels v. Belgium, hotărâre din 24 februarie 1997, par. 47).

Cu privire specială la televiziune, e important de amintit faptul că mass-media audiovizuală, are un rol deosebit de important în acest sens. Datorită puterii ei de a transmite mesaje prin sunet şi imagini, astfel de suporturi au un efect mai imediat şi mai puternic decât presa scrisă (Jersild c. Danemarca, 23 septembrie 1994, par. 31, seria x nr. x; Pedersen şi Baadsgaard v. Danemarca [G.C. ], nr. 49017/99, par. 79). Funcţia televiziunii ca sursă familiare de divertisment în intimitatea locuinţei ascultătorului sau a privitorului consolidează în continuare impactul acestora (cf. Murphy c. Irlanda, nr. 44179/98, par. 74). Mai mult, în special în regiunile îndepărtate, televiziunea poate fi mai uşor accesibile decât alte medii.

Curtea europeană a drepturilor omului a considerat că, în domeniul audiovizualului, principiile de mai sus impun statului obligaţia de a se asigura, în primul rând, că publicul are acces prin televiziune şi radio la informaţii imparţiale şi precise şi la o serie de opinii şi comentarii, reflectând, printre altele, diversitatea perspectivelor politice din ţară şi, în al doilea rând, faptul că jurnaliştii şi alţi profesionişti care lucrează în mass-media audiovizuală nu sunt împiedicaţi să furnizeze aceste informaţii şi comentarii. Alegerea mijloacelor prin care se pot realiza aceste obiective trebuie să varieze în funcţie de condiţiile locale şi, prin urmare, se încadrează în marja de apreciere a statului. (Manole ş.a c Rep. Moldova, par 100)

Considerentele instanţei de fond exprimă o corectă aplicare a tuturor acestor principii cu luarea în considerare a specificului cauzei.

Astfel, nu se poate face abstracţie de formatul şi tema emisiunii care viza analiza ştirilor politice din mass-media puse la dispoziţia publicului într-o perioadă dată, din partea unui analist politic.

În concret, emisiunea "A." avea caracterul unei emisiuni de tip interviu care constă (aşa cum este definit interviul în dicţionarul explicativ al limbii române) într-o convorbire între o persoană, personalitate politică, culturală etc. şi un reporter, în cursul căreia acesta îi pune întrebări spre a afla părerile personalităţii respective în diverse probleme (de actualitate), în vederea difuzării lor.

În speţă, persoana intervievată este un analist politic, respectiv, o persoană specializată în comentarea (şi interpretarea) evenimentelor politice.

Contextul emisiunii nu este de neglijat în cauză, având în vedere interesul major al publicului, pe de o parte, pentru veridicitatea diverselor informaţiilor existente în spaţiul public şi, pe de altă parte, pentru situaţia conflictuală armată din apropierea graniţelor ţării, dar şi pentru situaţia politică naţională şi internaţională cu privire la acesta.

În acest context, scopul emisiunii nu viza difuzarea unor informaţii cu caracter de noutate în legătură cu subiectele abordate, subiecte care nu erau limitate la un conflict armat, ci obţinerea părerii unui specialist în legătură cu informaţii deja difuzate şi alcătuirea unui top al ştirilor false.

Esenţial este că scopul principal al emisiunii viza obţinerea unei păreri personale/proprii persoanei intervievate, ceea ce se poate subscrie obiectivului major de analiză politică a unor probleme de actualitate diverse.

Este adevărat că difuzorul are obligaţia să informeze publicul în mod obiectiv, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (3) Legea nr. 504/2002 şi că, în cauză, persoana intervievată a formulat şi afirmaţii care pot deranja, dar, acestea se pot înscrie în acea doză de exagerare sau chiar de provocare.

Corect a sesizat şi prima instanţă că invitatul însuşi, prin opiniile sale, a dorit şi a exprimat explicit dorinţa de a trage un semnal de alarmă autorităţilor statului cu privire la cele afirmate, dar şi că se află într-un proces de culegere de argumente şi dovezi. Or, în această situaţie, obligaţia de a verifica informaţiile analistului politic aparţine instituţiilor statului, astfel sesizate, iar a solicita moderatorului să ceară explicaţii, probe sau puncte de vedere depăşeşte ceea ce este necesar pentru îndeplinirea obligaţiei de informare a publicului.

Prima instanţă a făcut o analiză corectă şi punctuală a tuturor opiniilor analistului politic, sesizând că CNA a scos din context anumite informaţii dându-le un alt sens decât cel corect rezultat din comentariile invitatului. În plus, se constată că, în parte, analistul politic nu a făcut altceva decât să redea informaţii şi opinii exprimate într-un context literar (în propria sa carte).

Având în vedere toate aceste circumstanţe, luând în consideraţie buna credinţă a reclamantei în comunicarea chestiunilor de interes public privitoare la veridicitatea informaţiilor din sfera politicului şi nu numai, existente în spaţiul public într-o perioadă dată, prin încercarea reporterului reclamantei de a obţine opinia unui analist politic cu privire la acestea, Înalta Curte consideră că ingerinţa în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare nu a fost «necesară într-o societate democratică» în sensul jurisprudenţei CEDO, menţinerea eventuală a sancţiunii amenzii aplicate prin Decizia nr. 220/2022 fiind disproporţionată prin raportare la scopul concret urmărit de legiuitor prin instituirea obligaţiilor legale prin art. 3 alin. (2) din Lege, fiind de natură a conduce la o încălcare a art. 10 din Convenţie.

Faptul că nu se poate vorbi despre o informare corectă a publicului decât dacă această informare este adevărată şi exactă nu contrazice soluţia de anulare în tot a deciziei contestate, această soluţie fiind tocmai consecinţa raţionamentului logico-juridic dezvoltat în considerente prin care se reţine îndeplinirea în cauză a condiţiei desprinse din această jurisprudenţă ca jurnaliştii să acţioneze cu bună-credinţă pentru a oferi informaţii corecte şi credibile în conformitate cu etica jurnalistică (a se vedea Goodwin v. the United Kingdom, hotărâre din 27 martie 1996, Reports 1996-II, p. 500, par. 39, şi Fressoz and Roire v. France [GC], nr. 29183/95, par. 54, ECHR 1999-I) şi faptul că, din perspectiva îndeplinirii acestei obligaţii, relatările care au făcut obiectul emisiunii "A.", analizate prin Decizia nr. 220/2022, sunt doar opiniile unui analist politic, unele dinte acestea fiind preluate din propria sa carte ori emise sub rezerva documentării sau verificării de către instituţiile abilitate ale statului.

Înalta Curte reţine că instanţa a făcut o analiză detaliată a criteriilor art. 10 din C.E.D.O., cu aplicarea jurisprudenţei europene în materia libertăţii de exprimare a jurnaliştilor, acordând importanţă verificării, într-o situaţie precum cea din prezenta cauză care se referă la probleme de interes public, a standardului impus de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, şi anume verificării dacă reclamantul a acţionat profesional şi cu bună credinţă (a se vedea Flux c. Moldovei).

În privinţa art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului, text potrivit căruia: "Toţi furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor", Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o interpretare şi aplicare corectă a acestui text de lege, în lumina jurisprudenţei relevante a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare, în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (2) respectiv art. 20 alin. (1) din Constituţie, având în vedere şi faptul că recurentei-pârâte îi revine obligaţia de a-şi îndeplini competenţele legale în acest domeniu, în deplină concordanţă cu standardele Consiliului Europei în materia libertăţii de exprimare (Recomandarea Rec(2000)23 a Comitetului de Miniştri "Independenţa şi funcţiile autorităţilor de reglementare pentru sectorul audiovizual", precum şi scopul emisiunii în cauză care viza obţinerea opiniei unui analist politic. În aceste condiţii nu se poate reţine în cauză o încălcare a obligaţiei de informare obiectivă a publicului.

Astfel, subiectul emisiunii a fost unul amplu, fiind prezentate mai multe informaţii, păreri şi opinii existente deja în spaţiul public, prin urmare a fost îndeplinită cerinţa legii de a favoriza libera formare a opiniilor telespectatorilor.

Înalta Curte împărtăşeşte în totalitate considerentele instanţei de fond, prin raportare la întregul conţinut al emisiunii, aşa cum rezultă din înregistrarea existentă la dosar.

Înalta Curte recunoaşte pe deplin rolul Consiliului Naţional al Audiovizualului în domeniul audiovizualului, consacrat de art. 10 şi 17 din Legea audiovizualului nr. 504/2002 pentru respectarea exprimării pluraliste de idei şi de opinii în cadrul conţinutului serviciilor de programe, asigurarea informării corecte a opiniei publice şi asigurarea echidistanţei şi pluralismul opiniilor, însă apreciază că măsurile adoptate în îndeplinirea acestui rol trebuie să fie proporţionale, necesare într-o societate democratică şi să nu echivaleze cu o ingerinţă disproporţionată în libertatea de exprimare a presei.

Obligaţia de a transmite informaţii obiective prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi de a favoriza libera formare a opiniilor nu poate fi interpretată în sensul de a impune radiodifuzorului o sarcină disproporţionată, care, fiind excesiv de dificil de adus la îndeplinire să echivaleze cu o ingerinţă care nu este necesară într-o societate democratică, de natură a descuraja genul de emisiuni reportaj-interviu şi comunicarea opiniilor unui analist politic asupra chestiunilor de interes public.

Reclamanta nu poate fi sancţionată pentru opiniile personale ale analistului politic, lipsa de reacţie a moderatorului, atitudinea neutră a acestuia, neputând fi interpretate în sensul dat de recurentă, care a acuzat lipsa unui echilibru în discuţie şi de imparţialitate a informaţiilor. Dimpotrivă, în condiţiile în care invitatul a devoalat intenţia sa de a aduce în atenţia autorităţilor statului informaţiile pe care le deţine, pentru luarea măsurilor ce se impun, încurajând activitatea de securitate a statului, atitudinea neutră a moderatorului precum şi imposibilitatea obiectivă de a aduce probe unor astfel de acuzaţii în emisiune, sunt în măsură să confere caracter echilibrat şi imparţial discuţiei, conferind publicului spectator posibilitatea de a-şi forma convingerea asupra acestui subiect numai după ce instituţiile statului se vor pronunţa. Este însă evident că, în acest context şi la acel moment, nu se poate reţine încălcarea obligaţiei de favorizare a liberei formări a opiniilor telespectatorilor.

Subiectele abordate în emisiune au fost strâns legate de ştirile date publicităţii într-o anumită perioadă, având natură diversă şi unele dintre aceste având o încărcătură sensibilă însă, sancţionarea difuzorului are ca efect, aşa cum s-a mai subliniat, încălcarea dreptului la libera exprimare, la comunicarea opiniilor cu privire la aceste chestiuni, ceea ce nu este admisibil într-o societate democratică.

Prin urmare, criticile recurentului sunt nefondate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva sentinţei civile nr. 1936 din 27 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.