Disciplinary complaint over judicial reasoning barred by administrative review; dismissal upheld

Şedinţa publică din data de 27 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 9 noiembrie 2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a solicitat desfiinţarea ca nelegală şi netemeinică a Rezoluţiei din 15.10.2020 din dosarul nr. x -20-1338, conform art. 45 indice 1 alin. (3) din Legea 317/2004 şi trimiterea dosarului, pentru continuarea procedurii disciplinare, la Inspecţia Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1887 din data de 10 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 1887 din data de 10 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 498 din C. proc. civ., rejudecarea cauzei sau trimiterea cauzei la o instanţă inferioară.

În esenţă, reclamantul a arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la motivele contradictorii ce au făcut obiectul sesizării Inspecţiei Judiciare şi a pronunţat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept materiale incidente în cauză. În opinia recurentului-reclamant, aceasta nu şi-a respectat obligaţia profesională impusă de dispoziţiile art. 124 pct. (3) din Constituţie, potrivit cărora "judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii".

În ceea ce priveşte normele de drept material prevăzute de Legea nr. 190/1999, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel, prin manipularea legii, a reţinut pe de-o parte, că nu sunt incidente dispoziţiile art. 14 lit. a) din acest act normativ, întrucât creditul contractat de apelanţii-reclamanţi nu este un credit ipotecar pentru investiţii imobiliare şi pe de altă parte, că prevederile art. 4 din Directiva 93/13 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât contractul de credit analizat este un contract de credit ipotecar ale cărui clauze prevăd în mod clar şi inteligibil care sunt costurile creditului. Cele două contradicţii atestă faptul că acestea nu sunt rezultatul unui raţionament logico-juridic, a unei interpretări sistematice a dispoziţiilor legale aplicabile, precum şi faptul că instanţa de apel a urmărit deturnarea scopului în vederea căruia au fost edictate prevederile Legii nr. 190/1999.

Recurentul-reclamant a invocat şi încălcarea normelor de drept material prevăzute de Legea contabilităţii nr. 82/1991, ce reglementează obligaţiile privind redactarea documentelor financiare de evidenţă contabilă, cât şi circuitul şi importanţa acestora. Instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că extrasul de cont curent şi listing-ul contabil depuse la dosar nu respectau prevederile legii contabilităţii, respectiv nu erau identice în ceea ce priveşte data şi suma menţionate în cuprinsul acestora, această neconcordanţă demonstrând caracterul dolosiv al înregistrărilor bancare.

De asemenea, instanţa de apel nu a aplicat prevederile Regulamentului BNR nr. IV/2005 potrivit cărora pentru derularea operaţiunilor cu valută pentru persoanele fizice, cetăţeni români rezidenţi, există obligaţia legală de a fi tranzacţionate numai printr-un cont curent rezident. Aceasta a reţinut că împrumutul a fost pus la dispoziţia reclamanţilor în moneda menţionată în contract şi că aceştia au susţinut că le-ar fi fost transferată o sumă de bani în CHF într-un cuantum mai mic decât împrumutul contractat, însă nu a lămurit suma exactă şi moneda în care s-a realizat în mod real şi efectiv împrumutul.

Fiind vorba de o greşeală evidentă, lipsită de orice justificare, apreciază că în speţă de faţă sunt dovedite elemente de rea-credinţă şi gravă neglijenţă, ce ar fi trebuit să facă obiectul investigaţiilor întreprinse de Inspecţia Judiciară.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere şi încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1350 şi art. 1578 alin. (2) din C. civ., precum şi a prevederilor art. 1.5. din Contractul de Credit x/15.07.2008, manipulând legea în vederea deturnării scopului în vederea cărora au fost edictate prevederile incidente în cauză şi favorizării părţii adverse.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin sesizarea adresată autorităţii publice intimate, recurentul-reclamant a susţinut că judecătorii B. şi C. au dat dovadă de rea-credinţă şi gravă neglijenţă în soluţionarea dosarului nr. x/2015 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, încălcând dreptul la un proces echitabil, precum şi principiile legalităţii, aflării adevărului, rolului activ al judecătorului, al nemijlocirii, al indendenţei judecătorului şi al supunerii acestuia numai în faţa legii.

Sesizarea recurentului-reclamant a fost clasată prin rezoluţia nr. 2386/A/06.08.2020, motivat de faptul că nu au rezultat indicii de săvârşire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Împotriva rezoluţiei de clasare, recurentul-reclamant a formulat plângere în temeiul art. 45 indice 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată şi modificată, aceasta fiind respinsă prin rezoluţia Inspectorului Şef nr. C20-1338/15.10.2020.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu contestaţie împotriva rezoluţiei Inspectorului Şef nr. C20-1338/15.10.2020, însă acţiunea sa a fost respinsă ca neîntemeiată, prima instanţă reţinând, în esenţă, că actul administrativ atacat este temeinic şi legal.

Reclamantul a criticat soluţia de respingere a acţiunii, prevalându-se în calea de atac promovată de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte va proceda la verificarea sentinţei recurate, sub un prim aspect, din perspectiva incidenţei prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., care vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra tuturor argumentelor invocate de către acesta în cuprinsul cererii de chemare în judecată referitoare la motivele contradictorii reţinute de către instanţa de apel în hotărârea judecătorească pronunţată, ce au făcut obiectul sesizării Inspecţie Judiciare.

Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză.

Or, în cauza de faţă, aceste cerinţe au fost întrunite, întrucât instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de către aceasta.

Nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant potrivit cărora instanţa de fond nu ar fi analizat aspectele deduse judecăţii, de vreme ce în mod corect instanţa de fond a procedat la sintetizarea criticilor formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată şi a prezentat în detaliu motivele pentru care a apreciat că argumentele prezentate de aceasta nu pot fi reţinute, în raport de prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 şi ale art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004.

Înalta Curte aminteşte în acest context de Decizia pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României, în considerentele căreia s-a reţinut că "(…) deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată, cu respectarea exigenţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

În continuare, analizând criticile de nelegalitate referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită de către prima instanţă a normelor de drept material, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, în cauza de faţă, acest motiv de casare nu este incident, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale, în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate.

Înalta Curte constată că, prin calea de atac promovată în prezenta cauză, recurentul-reclamant a formulat critici legate de conţinutul deciziei pronunţate de instanţa de apel, invocând nesocotirea de către judecătorii învestiţi cu soluţionarea dosarului nr. x/2015 cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă a prevederilor legale incidente în cauze, argumentele sale vizând mai degrabă fondul pricinii şi nu sentinţa recurată.

Înalta Curte reţine ca fiind relevante în soluţionarea prezentului litigiu dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora constituie abatere disciplinară "exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni".

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă sunt definite în cuprinsul art. 99 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, astfel: "(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraţilor, Înalta Curte reţine că, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul trebuie să nesocotească neintenţionat, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de faţă.

În litigiul pendinte, în mod corect instanţa de fond a apreciat că, Inspecţia Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut că nu există indicii care să conducă la săvârşirea de către cei doi magistraţi verificaţi a unei abateri, în condiţiile prezentate, fiind lipsite de suport probator susţinerile recurentului-reclamant.

Înalta Curte constată că, în realitate, recurentul-reclamant, prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare a formulat, critici care au vizat, de fapt, raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel, care a stat la baza respingerii cererii de chemare în judecată, respectiv modul în care aceasta a interpretat probele administrate în cauză, precum şi prevederile legale incidente în cauză. Or, aceste nemulţumiri pot fi supuse exclusiv controlului judiciar exercitat în cadrul căilor de atac şi nu controlului administrativ, neputând fi puse în discuţie legalitatea şi temeinicia unei hotărâri judecătoreşti prin intermediul verificărilor efectuate de Inspecţia Judiciară. Aceasta nu poate îndeplini rolul unei "suprainstanţe de control judiciar", care să analizeze, în cadrul unor verificări de natură strict administrativă, rezultatul activităţii instanţei de judecată, în ipoteza în care partea reclamantă este nemulţumită de modalitatea, diferită de a sa, în care judecătorul/judecătorii au interpretat şi aplicat normele legale materiale sau procedurale pe parcursul soluţionării cauzei. A admite altfel, ar însemna, pe de o parte, nesocotirea principiului independenţei judecătorului, iar, pe de altă parte, încălcarea dispoziţiei constituţionale potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Aşadar, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, lipsesc elementele care să ateste reaua-credinţă sau grava neglijenţă a magistraţilor în legătură cu modul de soluţionare a demersului judiciar iniţiat de reclamant şi că Inspecţia Judiciară a efectuat toate verificările necesare, în raport cu atribuţiile sale legale, în limitele şi cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, în raport de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată, potrivit cărora "hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale", dar şi ţinând cont de dispoziţiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeaşi Lege nr. 304/2004, în sensul că verificările privind respectarea obligaţiilor statutare şi a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat.

Este adevărăt că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificări trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate. Modul în care magistraţii instrumentează, apreciază probatoriul, califică şi soluţionează cererile, excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care aceştia încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de faţă.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

În consecinţă, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1887 din data de 10 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.