Land exchange under communist-era legislation does not constitute abusive taking for retrocession purposes despite value disparity

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2022

asupra cauzei constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cu numărul de mai sus la data de 04.12.2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, solicitând instanţei sa admită contestaţia împotriva Deciziei nr. 8783/29.08.2019 emisa de Comisia speciala de retrocedare, să anuleze în tot decizia contestata si, constatând calitatea A. de persoana îndreptăţită sa beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul, teren în suprafaţa de 1036 mp, înscris în CF nr. x. nr. topo. x (transcris în 1974 în CF nr. x ca proprietate a statului şi ulterior dezmembrat în top nr. x şi nr. y, transcrise în CF nr. x), situat în judeţul Satu Mare, municipiul Carei, str. x, fosta proprietate comunitara evreiasca preluata în mod abuziv de Statul Roman, sa dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, reprezentând diferenţa de valoare intre imobilul preluat şi cel acordat la schimb, cu obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.

Reclamanta a arătat în esenţă că Federaţia a transmis în patrimoniul Fundaţiei atat drepturile pe care le avea în nume propriu pentru formularea unor cereri de retrocedare, cat şi drepturile pe care le avea de a formula astfel de cereri în calitatea sa de continuator, potrivit art. 4 din Statutul Federaţiei aprobat prin H.G. nr. 999/2008, al:

"- a tuturor formelor de organizare comunitara evreiasca care au funcţionat înainte de anul 1918 în România şi în celelalte teritorii devenite dupa 1918 parte componenta a României;

- a tuturor organizaţiilor, societăţilor, asociaţiilor, aşezămintelor, fundaţiilor şi altele asemenea lor, evreieşti/israelite/mozaice care au funcţionat pe teritoriul României anterior anului 1949 şi care au desfăşurat activităţi de cult, sociale, de invatamant, sănătate, cultura, sport, filantropice şi de cult pentru persoanele decedate."

Prin urmare, apreciază ca rezulta neechivoc ca A. are legitimarea pentru a formula cererea de restituire, precum şi de dobândire în proprietate a imobilului în discuţie, în virtutea drepturilor ce i-au fost transmise de către Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România.

De asemenea, se arată că aceasta împrejurare a fost reţinută şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul Deciziei nr. 3419/10.10.2008 pronunţata în Dosarul nr. x/2007, respectiv faptul ca, în raport de modul specific de organizare a cultului mozaic, A. are calitatea de a formula cereri de retrocedare în numele entităţilor juridice evreieşti ce au avut în proprietate bunuri imobile sau mobile preluat în mod abuziv de către Statul Roman în perioada comunista. Sub acest aspect, cu titlu prealabil, solicită instanţei sa aiba în vedere dispoziţiile art. 1 alin, (1) din O.U.G. nr. 94/200 potrivit cărora:

"Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fara titlu, de statul roman, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenta".

Astfel cum rezulta din cuprinsul acestei dispoziţii legale care a reprezentant fundamentul juridic al cererii adresate paratei, soluţionarea cererilor de retrocedare formulate în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 presupune analiza întrunirii sau nu, în mod cumulativ, a cerinţelor legale, respectiv: dovada calităţii de proprietar şi dovada preluării abuzive a imobilului.

În situaţia constatării întrunirii cumulative a acestor doua cerinţe prevăzute de lege, indiscutabil soluţia acordării de masuri reparatorii, în natura ori prin echivalent, nu este o simpla facultate, ci o reala şi veritabila obligaţie legala.

În speţa, astfel cum rezulta din cuprinsul Deciziei contestate, solicită a se observa ca cererea de retrocedare i-a fost respinsa pe motivul ca imobilul nu ar fi făcut obiectul unei preluări abuzive, ci al unui schimb ce a avut loc, în condiţiile Legii nr. 19/1968, la data de 21 mai 1974.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000.

Hotărârea Curţii de Apel Oradea

Prin sentinţa nr. 53/CA/2020-PI din 22.06.2020, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, cu sediul în Bucureşti, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că acordul de voinţă al părţilor pentru realizarea schimbului de terenuri în anul 1974 a existat fiind corectă aprecierea pârâtei în sensul că nu este relevant faptul că valoarea economică a terenurilor care au făcut obiectul respectivului schimb este diferită, ci esenţial pentru justa soluţionare a prezentei cauze este faptul că schimbul de terenuri s-a finalizat prin încheierea actelor juridice sus-menţionate, fiind vorba despre acte juridice eminamente civile, fiind rezultatul acordului de voinţă liber exprimat al părţilor contractante.

Sub acest aspect, reţine instanţa, nu se pune problema unei simple vocaţii de a fi expropriate conferite de Legea nr. 19/1968, cum susţine reclamanta, şi nici nu poate fi primită interpretarea reclamantei în sensul că nu este suficientă simpla încheiere a unui proces-verbal care să ateste schimbul de terenuri, fără ca acest proces-verbal sa aibă la bază un act emis în regim de putere publică în baza căruia să se dispună exproprierea imobilului ce a făcut obiectul cererii de retrocedare.

Referitor la susţinerea reclamantei în sensul că preluarea abuzivă este dovedită prin disproporţia de valoare între imobilul predat şi cel primit, instanţa consideră că, chiar şi în situaţia în care rezultă o diferenţă de valoare între imobilele ce formează obiectul schimbului, actul de schimb nu echivalează cu preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român în sensul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Mai mult, diferenţa dintre valoarea imobilului deţinut de către reclamantă şi valoarea imobilului primit ulterior schimbului nici nu ar fi fost concludentă în stabilirea soluţiei emise de către Comisia specială de retrocedare, întrucât motivul respingerii cererii de retrocedare a fost lipsa preluării abuzive de către statul român.

Referitor la pretenţia reclamantei de a se dispune obligarea pârâtei la emiterea unei decizii privind acordarea de despăgubiri reprezentând diferenţa de valoare între imobilul preluat şi cel acordat la schimb, instanţa a apreciat că această solicitare este nejustificată. Dispoziţiile prevăzute de punctul 1 teza a II-a din Normele Metodologice corespunzătoare art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Norme Metodologice aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, modificată şi completată prin H.G. nr. 1094/2005, stipulează că în cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de Titlul VII din Legea 247/2005 este condiţionată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condiţiile stabilite prin acelaşi act normativ"

Reţine instanţa că aceste prevederi legale nu reglementează situaţia privind schimbul de proprietăţi, respectiv acordarea unor despăgubiri reprezentând diferenţa de valoare între imobilele preluate şi cele acordate la schimb.

În ceea ce priveşte faptul că schimbul realizat a fost considerat de către reclamantă ca fiind inechitabil, nici această critică nu poate fi primită.

Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A., solicitând in principal, admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de fond, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

A criticat recurenta -reclamantă sentinţa atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

Sentinţa recurata a fost pronunţata cu încălcarea liberului acces la justiţie si al dreptului la apărare, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta a solicitat administrarea probei cu expertiza tehnica, cerere respinsa nemotivat de către instanţa de fond, astfel că respingând proba cu expertiza solicitata de recurentă, prima instanţa a încalcat dreptul la apărare, drept procedural consacrat expres inclusiv de dispoziţiile art. 13 C. proc. civ. Potrivit alin. (1) al acestor prevederi procedurale, "dreptul la apărare este garantat", iar in conformitate cu alin. (3) "pârtilor li se asigura posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului.

În ceea ce priveşte probatoriul solicitat,în condiţiile art. 254 C. proc. civ., prima instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri, însa a respins ca nefiind utila, pertinenta si concludenta proba cu expertiza tehnica judiciara in specialitatea topografie, cadastru si geodezie si evaluarea proprietăţii imobilare. reţinând ca "nu se poate suplini dovada preluării abuzive a imobilului de către statul roman de la reclamanta", {pag. 2, para. 3 din Sentinţa recurata);

Arată recurenta că, în condiţiile in care, prin cererea introductiva, a argumentat ca schimbul ce a avut loc in anul 1974 a reprezentat o veritabila preluare abuziva întrucât copermutantii nu se aflau pe picior de egalitate dat fiind faptul ca schimburile erau o obligatorii (astfel cum s-a reţinut si in jurisprudenta instanţelor), împrejurare care trebuie analizata si in raport de notorietatea presiunilor pe care statul le exercita asupra proprietarilor in acea perioada, apreciem ca era, in mod evident, necesar sa se determine diferenţa de valoare intre imobilul preluat si imobilul dat la schimb tocmai in scopul stabilirii daca a existat sau nu un veritabil acord de voinţa pentru schimb.

Mai mult, in susţinerea necesitaţii acestei probe, deosebit de importante sunt si dispoziţiile art. 1 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora, "sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs in temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit in continuare perioada de referinţa, daca nu s-au acordat despăgubiri juste si echitabile in raport cu perioada preluării." (subl. ns.).

Un argument suplimentar în susţinerea faptului ca Sentinţa recurata nu este motivata cu respectarea standardelor impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ. in condiţiile in care prima instanţa s-a limitat doar la preluarea ad literam a apărărilor dezvoltate de intimata îl reprezintă si faptul ca prima instanţa, deşi a citat argumentele subscrisei recurente privind inexistenta unui acord de voinţa in contextul notorietăţii presiunilor exercitate de stat asupra proprietarilor, creând astfel o aparenta a faptului ca aceste argumente ar fi fost analizate, nu a adus niciun argument in combaterea acestora.

Apreciem ca aceste argumente erau esenţiale pentru justa soluţionare in cauza mai ales in contextul in care subscrisa recurenta prin acţiunea introductiva am făcut trimitere si la o serie de hotărâri judecătoreşti in care instanţele au reţinut ca nu se poate vorbim de un acord de voinţa liber exprimat pentru schimbul de terenuri întrucât schimbul era obligatoriu, iar copermutantii nu se aflau pe picior de egalitate.

Sentinţa recurata a fost pronunţata cu incalcarea normelor de drept materiale aplicabile in cauza, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, in raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 care, pe de o parte, consacra dreptul cultelor religioase de a solicita si obţine retrocedare imobilelor care au fost preluate in mod abuziv in perioada 1945-1989, iar, pe de alta parte, stabileşte procedura de retrocedare, apreciem ca fiind nelegala soluţia primei instanţe de respingere a contestaţiei formulate de recurentă impotriva Deciziei nr. 8783/29.08.2019 emisa de Comisia speciala de retrocedare. Sentinţa recurata fiind pronunţata cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în cauza.

Potrivit acestui act normativ cu caracter reparator, in situaţia in care sunt îndeplinite in mod cumulativ cele doua cerinţe legale, respectiv (i) calitatea de proprietar si (ii) preluarea abuziva a imobilului, apreciem ca soluţia restituirii in natura ori prin echivalent, nu este o simpla facultate, ci o veritabila obligaţie legala.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, prima instanţa a respins ca neîntemeiata contestaţia formulata de subsemnata recurenta împotriva Deciziei nr. 8783/29.08.2019 emisa de Comisia speciala de retrocedare, reţinând următoarele: Imobilul care face obiectul Deciziei nr. 8783/29.08.2019 a făcut obiectul unui schimb de imobile încheiat intre Federaţia Comunităţilor Evreieşti si Statul Roman, conform prevederilor Legii nr. 19/24.06.1968 cu privire la regimul juridic al terenurilor fără construcţii din perimetrul construibil al municipiilor si oraşelor, realizat prin Procesul-verbal nr. x/21.05.1974 (pag. 14, para. 9 din Sentinţa recurata); în cuprinsul Procesului-verbal nr. x/21.05.1974 este consemnat ca părţile declara ca sunt de acord cu schimburile de terenuri si accepta efectuarea operaţiunilor de transcriere la cartea funciara (pag. 14, para. 10 din Sentinţa recurata); acordul de voinţa al reprezentantului proprietarului (Federaţiei Comunităţilor Evreieşti) se regăseşte in cuprinsul Procesului-verbal nr. x/21.05.1974; (pag. 15, para. 2 din Sentinţa recurata); actul de schimb, având la baza liberul acord de voinţa si finalizat prin Procesul-verbal nr. x/21.05.1974, nu reprezintă un act de preluare abuziva din partea Statului Roman in sensul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 (pag. 16, para. 1 din Sentinţa recurata); nu poate fi primita interpretarea reclamantei in sensul ca nu este suficienta simpla încheiere a unui proces-verbal care sa ateste schimbul de terenuri, fara ca acest proces-verbal sa aibă la baza un act emis in regim de putere publica in baza căruia sa se dispună exproprierea imobilului (pag. 16, para. 4 din Sentinţa recurata);Chiar si in situaţia in care ar rezulta o diferenţa de valoare intre imobilele ce fac obiectul schimbului, actul de schimb nu echivalează cu preluarea abuziva a imobilului de către Statul roman in sensul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 (pag. 16, para. 5 din Sentinţa recurata).

În dezvoltarea criticilor cu privire la fondul cauzei, recurenta a susţinut că, caracterul obligatoriu al schimburilor ce au avut loc in considerarea Legii nr. 19/1968 trebuie analizat in raport de faptul ca, in speţa, singura menţiune cu privire la acordul de voinţa al al reprezentantului proprietarului (Federaţiei Comunităţilor Evreieşti) se regăseşte in cuprinsul Procesului-verbal încheiat la 21.05.1974 inregistrat la Notariatul de Stat, Judecătoria Cărei sub nr. x CF din 29.05.1974.

Nu exista niciun alt înscris din care sa rezulte acordul proprietarului cu privire la schimbul Imobilului cu alte imobile aflate in proprietatea statului, deşi anterior încheierii procesului-verbal din 21.05.1974, Consiliul Popular al Oraşului Cărei, prin Adresa nr. x/25.03.1974, a solicitat Federaţiei Comunităţilor Evreieşti sa dea acordul, adresa la care nu s-a răspuns.

In urma pretinsului schimb in baza Legii nr. 19/1968. Federaţia Comunităţilor Evreieşti a primit un imobil cu o valoare economica semnificativ redusa.

Sunt de notorietate presiunile directe pe care statul le exercita asupra proprietarilor terenurilor prin organele sale represive (cu atât mai mult fata de minorităţii având in vedere contextul politic al României la nivelul anilor 1970 si politica statului cu privire la proprietatea privata din aceea perioada;

In raport de aceste aspecte, arată recurenta, într-o corecta aplicare a dispoziţiilor art. 1 din QUG nr. 94/2000 si art. 1 teza II din Normele metodoligice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000. Prima instanţa ar fi trebuit sa constate că schimbul impus in mod obligatoriu de autorităţile comuniste a fost unul vădit abuziv, astfel încât recurenta este îndreptatita la acordarea de despăgubiri, reprezentând diferenţa de valoare dintre imobilele preluate si cele date la schimb si sa oblige intimata la emiterea de decizii in acest sens.

Apărările formulate în cauză

Intimata- pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 26 octombrie 2020 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 15 iunie 2022, cu citarea părţilor.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În prealabil, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente şi concludente, recurenta-reclamantă reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin apărările formulate la instanţa fondului fără a dezvolta un raţionament juridic pentru care apreciază că sentinţa recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluţionat prezenta cauză, fiind nemulţumit de fapt de soluţia pronunţată de aceasta.

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar şi faţă de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reţine că este nefondat recursul de faţă, astfel că urmează a fi respins în temeiul art. 496 C. proc. civ., pentru considerentele ce succed:

Aşa cum rezultă şi din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate, de mai sus instanţa de contencios administrativ a fost investită cu cererea reclamantei recurente A. de anulare a Deciziei nr. 8783 din 29 august 2019, emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase, prin care s-a respins cererea cu privire la acordarea de măsuri compensatoriii pentru imobilul, teren în suprafaţă de 1036 m.p., situat în municipiul Carei, judeţul Satu Mare, înscris în Cartea funciară nr. x a localităţii Carei, nr. top. x, întrucât modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului nu a reprezentat o preluare abuzivă, acesta făcând obiectul unui schimb de imobile realizat între Federaţia Comunităţilor Evreieşti şi Statul român, în temeiul art. 4 din Legea nr. 19/24.06.1968 cu privire la regimul juridic al terenurilor fără construcţii din perimetrul construibil al municipiilor şi oraşelor.

Actul atacat a fost emis în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 iar în cuprinsul acestuia s-a indicat, în aplicarea prevederilor pct. 13 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, a avut în vedere, în principal, următoarele înscrisuri: adresa nr. x/14.05.2019 emisă de către A.; copia certificată a cărţii funciare nr. x a localităţii Carei, nr. top. x; copia certificată a cărţii funciare nr. x a localităţii Carei, nr. top. x (x, y); copia certificată a cărţii funciare nr. x a localităţii Carei, nr. top. x; adresa nr. x/25.03.1974 emisă de către Comitetul executiv al Consiliului Popular al oraşului Carei; Procesul-Verbal nr. x/21.05.1974 încheiat între Federaţia Comunităţilor Evreieşti şi Comitetul executiv al Consiliului Popular al oraşului Carei;adresa nr. x/19.10.2018 emisă de către Primăria municipiului Carei.

Astfel, în acord cu spiritul reglementărilor de ansamblu ale legilor de reparaţie, între care se încadrează şi O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona contestaţiile împotriva deciziilor prin care s-a soluţionat cererea, nemulţumite de aceste decizii, nu este restrânsă doar la prerogativa formală de a cenzura modul de soluţionare a cererii ci, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată prin vreo dispoziţie legală, să dispună direct cu privire la cererea persoanei îndreptăţite în raport de întregul material probator administrat în cauză, rezolvând pe fond cererea acesteia. O altă abordare ar contraveni principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 parag. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, la care România este parte.

Cu privire la criticile de nelegalitate întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 proc. civ., acestea nu sunt fondate.

În primul rând Înalta Curte va avea ca premisă situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, asupra căreia, în actuala structură a dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., instanţa de recurs nu poate reveni.

Din această perspectivă criticile vizând interpretarea probelor, care tind la schimbarea situaţiei de fapt reţinute de Curtea de Apel, nu pot fi primite în recurs.

Or, Înalta Curte constată că prin recursul declarat, recurenta reclamantă repune în discuţie chestiunile de fapt şi de drept analizate şi dezlegate de prima instanţă, situaţie faţă de care se reţine că problemele ce se impun a fi soluţionate şi de către instanţa de control judiciar vizează deopotrivă, conţinutul probatoriului care a fost administrat, raportat la prevederile art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 94/2000.

Astfel, contrar celor afirmate de recurenta reclamantă şi în acord cu interpretările propuse de judecătorul fondului, desigur şi faţă de conţinutul înscrisurilor depuse la dosar, Înalta Curte arată că în sensul art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 94/2000 şi al pct. 13 din H.G. nr. 1164/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 sintagma "acte doveditoare" are un înţeles cuprinzător, neputând fi redusă numai la, cum susţine recurenta.

Modalitatea de redactare a normei legale incidente (pct. 13 din H.G. nr. 1164/2002: "Prin sintagma acte doveditoare prevăzuta la art. 1 alin. (9) teza finală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, se înţelege:

a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.);

b) orice acte juridice sau declaraţii care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu;

c) orice acte care întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referinţă, care atestă direct sau indirect faptul ca bunul respectiv aparţinea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate);

d) acte care permit recunoaşterea calităţii de beneficiar al retrocedării (actul de înfiinţare, dovada continuării sau reluării activităţii cultului religios);

e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înţelege să se prevaleze în susţinerea cererii sale;

f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale") demonstrează că legiuitorul a înţeles să cuprindă în categoria înscrisurilor ce pot fi înfăţişate "şi orice alte acte" care întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al solicitantului, fără a se opera o ierarhizare a documentaţiei după variate criterii, astfel cum s-a încercat a se acredita de către recurentă.

Din această perspectivă şi Înalta Curte reţine, aşadar, că în mod corect prima instanţă a primit şi a evaluat corespunzător probatoriul administrat, respectiv procesul-verbal nr. x din 21 mai 1974 prin care s-a consemnat faptul că părţile cuprinse în acest proces-verbal, văzând prevederile Legii nr. 19/1968, art. 4, declară că sunt de acord cu schimburile de terenuri indicate mai sus şi odată cu aplicarea semnăturilor, acceptă efectuarea operaţiunilor de transcriere la cartea funciară. De asemenea, în cuprinsul procesului-verbal se menţionează că oricare dintre părţile contractante este în drept a cere şi a obţine de la Notariatul de stat local Carei, fără vreo altă formalitate sau cerere, prin prezentarea acestui proces-verbal, intabularea dreptului de proprietate dobândit prin efectul acestui act.

Ca atare, acordul de voinţă al reprezentantului proprietarului (Federaţiei Comunităţilor Evreieşti) se regăseşte în cuprinsul Procesului-verbal încheiat la 21.05.1974 înregistrat la Notariatul de Stat, Judecătoria Carei, sub nr. x CF din 29.05.1974.

Instanţa de recurs reţine că, în mod temeinic, judecătorul fondului a constatat că actul de schimb reprezintă un act juridic civil de transfer de proprietate liber consimţit, încheiat în conformitate cu legislaţia civilă de drept comun, iar reclamanta şi-a exprimat acordul pentru realizarea acestui schimb, din toate înscrisurile depuse de către reclamantă la dosarul cauzei reieşind faptul că solicitanta a fost de acord cu definitivarea schimbului de terenuri.

Cât, priveşte susţinerea recurentei referitoare la presupusa dovadă a preluării abuzive prin prisma disproporţiei de valoare între imobilul predat şi cel primit, referitor la această chestiune, instanţa de fond a statuat corect că şi in situaţia în care rezultă o diferenţă de valoare între imobilele ce formează obiectul schimbului, actul de schimb nu echivalează cu preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român în sensul art. 1 alin. (1) din O. U. G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În atare condiţii, acest aspect probator din care rezultă că imobilul care face obiectul Deciziei nr. 8783/29.08.2019 a făcut obiectul unui schimb de imobile încheiat între Federaţia Comunităţilor Evreieşti şi Statul Român, conform prevederilor Legii nr. 19/24.06.1968 cu privire la regimul juridic al terenurilor fără construcţii din perimetrul construibil al municipiilor şi oraşelor, realizat prin Procesul-Verbal nr. x/21.05.1974 - dosar, se circumscrie apărărilor prin care a înţeles să susţină cererea de retrocedare, astfel că soluţia intimatei- pârâte de respingere este temeică şi legală asăpect reţinut şi de instanţşa fondului.

Din acestă perspectivă sunt relevante prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, reţinut drept temei de drept al cererii deduse judecăţii, "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe".

Aşadar, prin noţiunea de "imobil preluat în mod abuziv" se înţelege acel imobil - construcţie şi teren aferent, în sensul pct. 6 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, indiferent de destinaţia acestuia, preluat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de alte persoane juridice, fie cu titlu valabil, fie tară titlu valabil, prin acte normative, prin acte abuzive ale administraţiei de stat care, datorită caracterului şi efectelor lor, au fost de natură să desfiinţeze dreptul de proprietate privată.

Or, diferenţa dintre valoarea imobilului deţinut de către recurenta- reclamantă şi valoarea imobilului primit ulterior schimbului nu a fost motivul stabilirii soluţiei emise de către Comisia specială de retrocedare, întrucât motivul respingerii cererii de retrocedare a fost lipsa preluării abuzive de către statul român.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate solicita atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Este adevărat că unul dintre principiile fundamentale ale dreptului procesual civil este cel al dreptului la apărare (art. 13 din noul C. proc. civ.): ambele părţi (reclamantul, pârâtul) trebuie să aibă posibilitatea de a lua cunoştinţă de actele dosarului, de a propune probe în apărare, de a pune în discuţie pretenţiile părţii adverse şi de a apela la serviciile unui apărător calificat (avocat, consilier juridic).

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, pretinsele neregularităţi menţionate de recurenta reclamantă nu se circumscriu acestui motiv de casare.

În mod eronat se susţine că instanţa de fond i-ar fi încălcat recuretei pârâte dreptul la apărare. Dimpotrivă, recurentei i-a fost respectată această garanţie procesuală, având posibilitatea să-şi formuleze toate apărările, a invocat argumente şi a propus probe, pe care instanţa de fond le-a analizat şi asupra cărora s-a pronunţat motivat.

Împrejurarea că cererea de probotarii - proba cu expertiza tehnica judiciara în specialitatea topografie, cadastru şi geodezie şi evaluare proprietăţi imobiliare care a abvut ca obiective, identificarea imobilului ce face obiectul cererii de retrocedare şi a imobilului oferit la schimb de stat potrivit procesului-verbal încheiat în 21.05.1974, precum şi evaluarea celor doua imobile, argumentele principale fiind acelea că schimbul care a avut loc în anul 1974 a reprezentat, în realitate, o preluare abuzivă şi că se impune stabilirea diferenţei de valoare dintre cele două imobile a fost respinsă in mod corect ca Instanţa, deliberând, respinge ca nefiind utilă, pertinentă şi concludentă soluţionării, având în vedere că nu se poate suplini dovada preluării abuzive a imobilului de către statul român de la reclamantă.

Alegaţiile recurentei vizează mai degrabă modalitatea instanţei de fond de interpretare a probelor administrate în cauză, însă aceasta, asa cum s-a mentionat anterior este una care tinde a determina o reapreciere a probelor şi a situaţiei de fapt ce s-a stabilit în baza lor, demers care este incompatibil cu judecata în recurs.

Conform art. 258 corelat cu art. 264 din C. proc. civ., instanţelor de fond le-a fost atribuită atât competenţa de a evalua şi a hotărî în privinţa administrării probelor care sunt utile şi concludente pentru stabilirea situaţiei de fapt (căreia i se circumscrie raportului juridic litigios), cât şi puterea de a aprecia liber probele concret administrate.

Astfel fiind, aprecierea recurentei în sensul că, în speţă, proba cu expertiza ar fi concludentă spre a dovedi eficienţa obţinută se circumscrie acestor atribuţii conferite de lege, opinia contrară a recurentelor neavând aptitudinea de o restrânge.

Cum, niciun argument invocat de recurentă în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Printr-un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta reclamantă a susţinut că instanţa de fond, prin hotărârea dată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât i-ar fi fost încălcat dreptul la apărare.

In acest context, menţionăm faptul că instanţei nu i se poate imputa (în sensul încălcării normelor de procedură) că nu a verificat oportunitatea efectuării probei cu expertiză, ca ajungând la concluzia că această probă nu este concludentă şi utilă soluţionării cauzei, fiind suficientă proba cu înscrisuri.

Aşa cum s-a manţionat anterior, instanţa va încuviinţa sau va dispune efectuarea unei expertize daca apreciază că aceasta este concludentă, adică atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti.

Criticile referitoare la nemotivarea sentinţei, susceptibile de încadrare în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Prin această critica, recurenta-reclamantă a reproşat instanţei de fond nemotivarea sentinţei pronunţate, în condiţiile în care motivarea sentinţei recurate seamănă izbitor cu apărările unei sau alteia dintre părţi, ceea ce echivalează cu o motivare insuficientă şi superficială.

Totodată, recurenta a susţinut că hotărârea este nemotivată, fiind preluate tale quale considerentele expuse în decizia emisă de pârâtă, critică ce se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs este nefondat în condiţiile în care ceea ce critică recurenta este, în fapt, menţinerea soluţiei din decizia atacată sub aspectul că instanţa a ajuns la aceeaşi concluzie, împrejurare ce nu poate fi asimilată unei nemotivări a hotărârii.

Mai mult, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.

În condiţiile în care instanţa de fond şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că este temeinică decizia atacată nu se poate reţine absenţa unei motivări care să menţină soluţia pronunţată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanţa acestora nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În prezenta cauză, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, contradictorie, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Hotărârea judecătorească recurată explică în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a respins acţiunea.

Aşadar, în mod incontestabil, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a realizat o justă expunere argumentelor care au condus la respingerea acţiunii, astfel că nu poate fi primită critica recurentului în sensul că hotărârea din fond nu răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. astfel că, vor fi înlăturate ca nefondate criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Ţinând seama de toate cele arătate şi având ca fundament constatarea că instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare corectă a legii, în temeiul prevederilor art. 496 coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va dispune respingerea recursului declarat de reclamantă.

Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs

Faţă de toate considerentele de fapt şi de drept arătate în cele ce preced, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 53/CA/2020-PI din 22.06.2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2022.