Restitution claim remanded after court finds 1967 Orthodox transfer was an abusive taking under Ordinance 94/2000

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 15 decembrie 2021, reclamantele Episcopia Română Unită Cu Roma, Greco-Catolică Oradea şi Parohia Română Unită Cu Roma Greco-Catolică Ban, au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să dispună anularea Deciziei nr. 9813/29.09.2021, cu privire la imobilul constând în arător intravilan, în suprafaţă de 4316 mp, identificat cu nr. topo. x, înscris în C.F. nr. x Ban şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii care să conţină propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru imobilul de mai sus.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 56 de la data de 24 martie 2022, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea şi Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Ban, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

A dispus anularea Deciziei nr. 9813/29.09.2021 emisă de pârâtă cu privire la imobilul cu nr. top. x Ban, înscris în CF nr. x Ban.

A obligat pârâta să soluţioneze cererea de restituire a imobilului, în urma examinării celorlalte condiţii pentru retrocedarea imobilelor, prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000.

A respins restul pretenţiilor formulate.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 56 de la data de 24 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi solicitând casarea hotărârii recurate cu consecinţa respingerii acţiunii introductive de instanţă, ca neîntemeiată.

În susţinerea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că instanţa de fond în mod greşit a interpretat şi aplicat prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi pe cele ale Decretului-Lege nr. 177/1948.

În acest sens, recurenta a susţinut că prima instanţă în mod eronat a apreciat că imobilul a fost preluat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv la data de 17 martie 1967 de Parohia Ortodoxă Română, în temeiul unor acte normative, respectiv prin Decretele nr. 177/21948 şi nr. 358/1948 emise în perioada de referinţă în baza disp. art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.

După redarea textului art. 13 şi respectiv art. 28 al Decretului - Lege nr. 177/1948, a arătat că prima instanţă, deşi a reţinut că Parohia Ortodoxă Română din Ban a fost la momentul preluării persoană juridică, în prezent aceasta nu îndeplineşte condiţia cumulativă de a fi persoană juridică de drept public.

Ulterior, a reluat o serie de argumente expuse şi în faţa primei instanţe cu precizarea că din ansamblul prevederii legale a O.U.G. nr. 94/2000 reiese faptul că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor imobile sau propunerea de acordare de măsuri compensatorii, în temeiul acestui act menţionat, să se facă dovada existenţei dreptului de proprietate al solicitantei la data preluării abuzive. A mai arătat recurenta că din coroborarea disp. art. 32 şi respectiv art. 33 din Decretul nr. 115/1938 reiese principiul forţei probante absolute a înscrierilor în cartea funciară potrivit căruia toate indicaţiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte iar, pe de altă parte, nici un drept real nu poate fi opus nimănui dacă nu a fost înscris în cartea funciară.

Instanţa de fond a mai interpretat greşit şi dispoziţiile legale de la art. 2 alin. (1) din decretul Lege nr. 358/1948 în sensul că a statuat faptul că toată averea fostului cult greco - catolic a fost preluată de Statul Român ceea ce nu este adevărat.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea a formulat întâmpinare faţă de cererea de recurs, solicitând respingerea acesteia ca nefondată şi menţinerea în tot a soluţiei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a formulat, în temeiul art. 201 alin. (2) din C. proc. civ., răspuns la întâmpinarea intimatei-reclamante, solicitând respingerea apărărilor formulate de aceasta, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii introductive, ca neîntemeiată.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă şi a apărărilor formulate prin întâmpinare şi răspunsul la întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta, Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea, s-a adresat instanţei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Oradea, la data de 15 decembrie 2021, solicitând, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare, anularea Deciziei nr. 9813/29.09.2021, cu privire la imobilul constând în arător intravilan, în suprafaţă de 4316 mp, identificat cu nr. topo. x, înscris în C.F. nr. x Ban şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii care să conţină propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru imobilul de mai sus.

În temeiul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reclamanta Episcopia Romană Unită Cu Roma, Greco-Catolică Oradea a depus cererea de retrocedare nr. x/24.01.2006 cu privire la imobilul constând în arător intravilan, în suprafaţă de 4316 mp, identificat cu nr. topo. x, înscris în C.F. nr. x Ban.

În urma analizei dosarului aferent cererii de retrocedare sus-menţionate, în temeiul art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) şi alin. (6) din O.U.G nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin Decizia nr. 9813/29.09.2021, Comisia specială de retrocedare a respins cererea de retrocedare, cu motivarea că:

"imobilul identificat cu numărul topografic x nu a fost preluat de Statul Român de la solicitantă".

În primă instanţă, Curtea de Apel Oradea a admis în parte acţiunea, dispunând anularea Deciziei nr. 9813/29.09.2021 emise de pârâtă, cu privire la imobilul cu nr. top. x Ban, înscris în CF nr. x Ban, cu obligarea acesteia la soluţionarea cererii de restituire a imobilului, în urma examinării celorlalte condiţii pentru retrocedarea imobilelor, prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000.

Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut că imobilul nr. top. x Ban, înscris în CF nr. x Ban a aparţinut Parohiei Greco Catolică Oradea şi a fost preluat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de către o persoană juridică, Biserica Ortodoxă Română, în temeiul unor acte normative emise în intervalul de referinţă, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sub aspectul preluării imobilului.

Instanţa a respins cererea privind obligarea pârâtei la emiterea unei decizii care să conţină propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte, întrucât, pe de o parte, această cerere nu a făcut obiectul analizei C.S.R., iar pe de altă parte, art. 1 alin. (6), din acelaşi act normativ, prevede că măsurile reparatorii se acordă potrivit legii speciale, Legea nr. 165/2013, urmare a derulării procedurii prevăzute de aceasta, competentă în acordarea despăgubirilor fiind Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor (pct. 6 din norme de aplicare a art. 2 din O.U.G. nr. 94/2000), procedură administrativă căreia instanţa nu i se poate substitui, fără a încălca principiul separaţiei puterilor în stat.

Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul invocat de pârâtă.

Prin aceste prevederi legale sunt vizate situaţiile în care instanţa de fond evocă norme de drept substanţial incidente situaţiei în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii.

Instanţa de control judiciar reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă."

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (6) teza I din acelaşi act normativ, "Comisia specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deţinătoare prevăzută la art. 2 va analiza documentaţia prezentată de solicitanţi pentru fiecare imobil şi va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială."

Totodată, art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, statuează că "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării."

Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic prevede următoarele:

"Art. 1 - În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregaţiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista.

Art. 2 - Averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat.

O comisiune interdepartamentală compusă din delegaţi ai Ministerelor: Cultelor, Finanţelor, Afacerilor Interne, Agriculturii şi Domeniilor şi Învăţământului Public, va hotărî destinaţia acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părţi componente."

În conformitate cu prevederile art. 10 din Constituţia de la 1948, "Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie".

În primul rând, pentru aprecierea incidenţei în speţă a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sunt relevante înscrierile CF nr. x BAN din care provine topograficul în litigiu.

Aşa cum se observă din înscrierea sub B.3 din cartea funciară de la dosarului de fond, care corespunde ulterior înscrierii de la sub B4 din CF nr. x BAN, din anul 1967, primul proprietar al imobilului înscris în această carte funciară a fost cultul catolic, mai precis reclamanta din prezenta cauză.

Astfel, imobilul în discuţie (nr. top. x) a fost iniţial înscris în CF nr. x Ban la sub B.3 ca fiind în proprietatea Parohiei Greco -Catolice Române din BAN, iar conform raportului oficial nr. 81 emis ca urmare a adoptării Decretului Lege nr. 117/1948 şi nr. 358/1948 s-a dispus rectificarea numelui Parohiei Greco Catolice în Parohia Ortodoxă Română.

Prin urmare, în temeiul art. 13 din Decretul lege nr. 177/1948 şi Decretul lege nr. 358/1948 pentru regimul general al cultelor imobilul se intabulează în favoarea Parohiei Ortodoxe Române la data de 17.02.1967. În consecinţă, s-a făcut dovada unei deposedări abuzive a reclamantei, în perioada de referinţă arătată în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în temeiul Decretului nr. 358/1948, act normativ prin care, sub egida regimului comunist care a desfiinţat cultul catolic, s-a reglementat repartizarea averii acestuia.

Deposedarea intimatei - reclamante de imobilul în litigiu a fost una abuzivă, fiind demonstrată de însuşi instrumentul normativ utilizat, respectiv Decretul nr. 358/1948, de altfel fiind evident că acest Decret a încălcat art. 10 din Constituţia de la 1948, deposedarea cultului greco-catolic de proprietăţile sale (inclusiv a reclamantei) nefiind făcută nici pentru o cauză de utilitate publică şi nici nu a fost însoţită de acordarea de despăgubiri stabilite de justiţie.

În acest sens, o primă observaţie ce se impune din analiza Decretului nr. 358/1948 este în sensul că întregul patrimoniu al Bisericii Greco-Catolice a fost confiscat de către Statul Român, aşadar, inclusiv averea parohiilor acestui cult religios.

Prin urmare, dispoziţiile cuprinse în art. 2 din Decretul nr. 358/1948 nu reprezintă o excepţie de la dispoziţiile art. 1 al aceluiaşi decret, în sensul că pentru imobilele aparţinând parohiilor nu ar fi operat confiscarea, şi astfel reclamanta nu ar fi îndreptăţită să formuleze pretenţii în baza O.U.G. nr. 94/2000.

În 1948, în temeiul prevederilor decretului menţionat, Statul Român a desfiinţat pur şi simplu cultul greco-catolic şi a confiscat patrimoniul acestuia. În ceea ce priveşte beneficiarii confiscării, statul a statuat că parte a patrimoniului va fi preluat de însuşi statul, iar parte a acestui patrimoniu va fi transferat bisericii ortodoxe. Or, art. 2 din decret se referă la imposedarea bisericii ortodoxe cu averea fostelor parohii greco-catolice. O eventuală interpretare contrară nu ar fi validă din punct de vedere juridic deoarece rezultatul interpretării ar fi unul absurd - că parte a patrimoniului bisericii greco-catolice nu ar fi fost confiscat/preluat de la aceasta, cu toate că în baza Decretului nr. 358/1948 biserica respectivă a încetat să funcţioneze.

În realitate, Statul Român a decis în 1948 desfiinţarea bisericii greco-catolice şi confiscarea patrimoniului acesteia, statul fiind singurul răspunzător pentru această măsură, indiferent cine sunt beneficiarii patrimoniului confiscat de la această biserică. Altfel spus, atât deposedarea cat şi imposedarea sunt la fel de ilegitime, singurul responsabil pentru decizia încorporată în Decretul nr. 358/1948 fiind Statul Român.

De aceea, este fără echivoc că, în mod corect intimata-reclamantă din prezenta cauză şi-a întemeiat cererea pe prevederile O.U.G. nr. 94/2000, iar Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România avea obligaţia să soluţioneze cererea formulată de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Ban luând în considerare preluarea abuzivă a imobilului în discuţie.

În consecinţă şi în acord cu prevederile art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, în mod corect a constatat prima instanţă că în speţă, în lipsa acordării către reclamantă a unor despăgubiri juste şi echitabile la momentul deposedării de imobilul în litigiu, această deposedare este una abuzivă.

În continuare, Înalta Curte constată că este nefondat argumentul Comisiei Speciale de Retrocedare, expus în cererea de recurs, în sensul că preluarea de către Statul Român a proprietăţii asupra imobilului în litigiu s-a făcut de la Parohia Ortodoxă Română din Ban iar nu de la Parohia Greco -Catolică din Ban, deoarece chiar prima preluare de către cultul ortodox de la cultul greco-catolic a fost efectuată abuziv în temeiul unei rectificări de nume ca urmare a emiterii Decretelor nr. 117/1948 şi nr. 358/1948, fără a se achita vreo justă despăgubire.

Acest aspect relevă că Parohia Ortodoxă Română deşi a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu acest lucru nu s-a realizat prin vreunul din modurile de dobândire a proprietăţii reglementate de lege, nefiind în prezenţa vreunui act care să consfinţească transmiterea dreptului de proprietate în favoarea sa.

Or, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, se restituie şi imobile preluate de alte persoane juridice în perioada de referinţă, nu numai cele preluate de Statul Român.

În consecinţă, în speţă, este vorba despre o singură deposedare abuzivă de imobilul în litigiu în accepţiunea prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv cea prin care intimata - reclamantă a fost deposedată de imobilul amintit anterior.

Parohia Ortodoxă Română din Ban nu a fost deposedată de imobilul în litigiu în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi de altfel această entitate nu era vechiul proprietar al acestui imobil din perioada anterioară perioadei de referinţă a deposedării (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), la care face referire în acest text de lege.

În fine, susţinerile recurentei-pârâte cu privire la interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de fond a prevederilor art. 32 şi 33 Decretului-lege nr. 115/1938, pentru unificarea cărţilor funciare, referitoare la principiul forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară, potrivit căruia, pe de o parte, toate indicaţiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte, iar, pe de altă parte, niciun drept real nu poate fi opus nimănui dacă nu a fost înscris în cartea funciară, nu pot fi reţinute, având în vedere că raportul juridic dedus judecăţii în cauza de faţă priveşte aplicarea unei legi de reparaţie.

Prin urmare, este evident că toate înscrierile din cartea funciară de după 27.01.1956 au fost consecinţa aplicării Decretului nr. 358/1948 şi preluării imobilului în mod abuziv, or, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, principiul forţei probante absolute a înscrierii în CF ca reglementare generală, nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauză, în contextul în care legile speciale de retrocedare prezumă anumite preluări ca fiind abuzive.

7. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva sentinţei nr. 56/CA/2022-PI din 24 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva sentinţei nr. 56/CA/2022-PI din 24 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 iunie 2023.