Tax authority's appeal rejected; precautionary seizure annulled for lack of specific risk evidence.

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 08.07.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în contradictoriu cu intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice, a formulat contestaţie, solicitând anularea actului administrativ fiscal reprezentat de Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/14.06.2021 şi suspendarea executării acestei Decizii.

1.2. Hotărârile pronunţate în cauză

Prin sentinţa civilă nr. 1378/09.08.2021, Tribunalul Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 17.09.2021.

Învestită cu soluţionarea acţiunii, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentina nr. 216/CA din 27.10.2021, a admis cererea promovată de reclamant A.,în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice şi, în consecinţă, a dipsus anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/14.06.2021.

Totodată, a suspendat executarea deciziei menţionate până la soluţionarea definitivă a pricinii.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, în condiţiile art. 493 C. proc. civ.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta-pârâtă, în esenţă, a criticat hotărârea recurată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, sens în care, a invocat, în esenţă, următoarele motive:

În mod greşit a reţinut instanţa de fond că este indeplinită condiţia cazului bine justificat motivat de aparenta nelegalitate de fond a actului care vizează condiţiile angajării răspunderii.

Susţine recurenta că, aşa cum a arătat şi prin întâmpinarea formulată, pe condiţia cazului bine justificat, instanţa nu poate antama fondul căci este ţinuta sa se pronunţe strict pe aparenta actului sub aspectul competentei organului emitent, depăşirea competenţei, emiterea actului în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ în calea recursului administrativ etc.

Instanţa de fond, face greşita aplicare si interpretare a legii, depăşind limitele impuse de art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 în interpretarea condiţiei cazului bine justificat, practic antepronuntandu-se pe legalitatea fondului actului în ceea ce priveşte indeplinirea condiţiilor răspunderii reclamantei pentru datoriile societăţii insolvabile la care a avut calitatea de asociat/administrator.

În ceea ce priveşte paguba iminentă, aceasta nu s-a dovedit de către reclamant care nu a adus probe în ce priveşte existenta in patrimoniul sau a bunurilor mobile/imobile care ar putea fi executate silit si prin a căror executare i s-ar produce in prejudiciu ce ar fi greu/imposibil de reparat. împrejurarea ca, organul fiscal a emis somaţia de plata nu probează prejudiciul cată vreme nu se face si dovada corelativa a existentei in patrimoniul reclamantei a bunurilor urmăribile.

În concluzie, susţine recurenta că reclamanta nu a făcut dovada unei pagube iminente şi care nu va putea fi reparată, aşa cum cer dispoziţiile legale privitoare la suspendarea unui act administrativ, limitându-se la a indica faptul că "se pune în pericol subsemnatul şi familia acestuia, prin imposibilitatea procurării celor necesare traiului de zi cu zi".

Arată că, paguba iminentă este definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 drept "prejudiciul material viitor previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".

Suspendarea executării este însă o măsură de excepţie, care se justifică numai dacă actul administrativ conţine dispoziţii a căror îndeplinire ar produce reclamantului un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului, condiţie care nu este îndeplinită în cauză.

Pe fondul cauzei, recurenta a susţinut că hotărârea este netemeinică si nelegală fiind data cu greşita aplicare si interpretare a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) si alin. (3) din Legea 207/2015.

Astfel, fata de situaţia de fapt aşa cum rezultă din palparea actului administrativ atacat, se poate vedea ca, reclamantul a avut calitatea de asociat si administrator al societăţii insolvabile, după cum urmează: - a deţinut calitatea de asociat unic cu cota de participare la beneficii şi pierderi de 100% în perioada 06.09.20111 - 15.02.2012, -asociat cu cota de participare la beneficii şi pierderi de 98,6°% în perioada 10.06.2014 - 02.03.2016, - administrator în perioada 06.09.2011 - 15.02.2012, -administrator în perioada 10.06.2014 - 28.01.2016. Prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului este în sumă totală de 3.500.473 RON şi cuprinde şi sume restante dîn perioada în care reclamantul deţine funcţia de membru asociat cât şi administrator al societăţii S.C. B. S.R.L. având cunoştinţă de elementele de activ şi pasiv conform prevederilor legii nr. 31/1990, acestuia fiindu-i aplicabile prevederile art. 194 din Lg. 31/1990 .

Reclamantul figurează ca asociat/administrator în cadrul a 10 societăţi radiate ca urmare a fuziunii prin absorbţie, iar unele radiate ca urmare a închiderii procedurii de faliment.

Instanţa de fond, în mod greşit retine ca una din condiţiile dispunerii măsurii ar fi reaua credinţa in comportamentul fiscal al reclamantului şi, deasemenea, greşit retine ca nu sunt indeplinite cumulativ condiţiile legii - art. 213 alin. (2) din legea 207/2015 cată vreme, actul administrativ este motivat in fapt si în drept, organul fiscal arătând temeiurile si motivele care au dus la luarea masurilor respectiv, obligaţia de plata a taxelor, impozitelor si contribuţiilor la bugetul de stat, obligaţia societăţii/administratorului societăţii de a si indeplini mandatul cu buna credinţa si cu respectarea legii, atitudine care nu a fost respectata cată vreme, societatea prin reprezentând a inteles sa calculeze si sa declare obligaţiile de plata la bugetul de stat dar, sa nu le achite .

Rezulta din prevederile art. 213 alin. (2); alin. (3) si alin. (4) din Legea 207/2015 ca, masurile asigurătorii pot fi dispuse şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare.

Faţă de acestea, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Legal citat, intimatul-reclamant A., nu a formulat întâmpinare dar, prin notele de şedinţă depuse la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind în esenţă că hotărârea instanţei de fond este dată cu interpretarea corectă a normelor de drept material incidente în speţă.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 28 ianurie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 15 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar şi faţă de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reţine că este nefondat recursul de faţă, astfel că urmează a fi respins, în temeiul art. 496 C. proc. civ., pentru considerentele ce succed:

În prealabil, aşa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanţei de recurs doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanţa de fond, şi, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situaţiei de fapt.

Înalta Curte constată că prin criticile de recurs formulate, recurenta procedează la reiterarea aspectelor invocate în faţa instanţei de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiţii în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului, ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor veritabile motive de recurs.

Totodată, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor expuse de către recurentă, referitor la criticile de nelegalitate, prin prisma motivului de casare, cel reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., verificate de către instanţa de control judiciar, au un caracter nefondat, nefiind relevată nicio încălcare sau aplicare greşită a normelor de drept material în chestiunea invocată de titularul căii de atac.

Considerentele curţii de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situaţia de fapt care se degajă din înscrisurile administrate.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ:

(1) "În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate.".

Cele două condiţii cerute cumulativ de norma citată au fost analizate sumar de Curtea de apel, rămânând necercetate împrejurări esenţiale, relevate de reclamant în cererea de suspendare.

Referitor la cazul bine justificat, în definiţia legală a acestei noţiuni cuprinsă în art. 2 lit. t) din acelaşi act normativ se arată că vizează "împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ" .

În mod evident, în procedura reglementată de art. 14 alin. (1) precitat nu se poate realiza o examinare aprofundată a motivelor de nelegalitate invocate, legiuitorul cerând numai conturarea unor elemente care să pună sub semnul întrebării prezumţia de legalitate pe care se fundamentează caracterul executoriu al actului administrativ.

Circumstanţele cauzei sunt de necontestat, în sensul că recurentul-reclamant A., a urmat calea prevăzută în art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a obţine suspendarea executării efectelor actului administrativ respectiv a Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, emisă de pârâtă.

Referitor la condiţia existenţei cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.

Or, în speţă, motivele invocate de intimatul-reclamant au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate a actului administrativ, acesta fiind considerentul pentru care Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod cotrect că aprecierile reclamantului asupra nelegalităţii actului fiscal contestat se pot subsuma condiţiei cazului bine justificat în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, în considerarea îndeplinirii condiţiillor cazului bine justificat, judecătorul fondului, temeinic si legal, a reţinut ca relevantă în această privinţă considerentele expuse în susţinerea soluţiei pronunţate pe fond, astfel că, faţă de dispoziţiile art. 15 coroborate cu cele ale art. 14 din legea nr. 554/2004 potrivit cărora cererea privind suspendarea actului administrativ se poate dispune motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat până la soluţionarea definitivă a cauzei, în mod corect a dispus suspendarea executarea deciziei menţionate până la soluţionarea definitivă a pricinii.

Alături de argumentele expuse mai sus, se are în vedere şi recomandarea nr. R/89/8/13.09.1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei privind protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă.

Aşa cum s-a arătat de altfel şi în recomandarea 16/2003 a Comitetului Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei, executarea deciziilor administrative trebuie să ţină cont de drepturile şi interesele persoanelor particulare.

Aceeaşi recomandare reaminteşte principiile din recomandarea nr. R/89/8 a Comitetului de Miniştri care cheamă autoritatea jurisdicţională competentă, în speţă instanţă judecătorească, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor cărora li se aplică decizia, să ia măsuri provizorii corespunzătoare.

Soluţia suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.

Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.

Ţinând seama de aspectele de vădită nelegalitate, de recomandările Comitetului de Miniştri, pentru a evita excesul de putere din partea autorităţii fiscale în circumstanţele cauzei, Înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube serioase, care pot să aibă consecinţe grave în patrimoniul reclamantului.

De altfel, aşa cum a reţinut corect instanţa de fond, în ce priveşte paguba iminentă, executarea actului administrativ produce reclamantului o pagubă ce nu ar putea fi înlăturată în cazul în care anularea actului administrativ ar rămâne definitivă.

Este de necontestat că, prin decizia nr. 25772B/14. 06. 2021 faţă de intimatul-reclamant s-a dispus instituirea de măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii asupra disponibilităţilor băneşti şi asupra sumelor datorate de terţi reclamantului.

Prin decizia menţionată, s-a reţinut că reclamantul avut calitatea de asociat unic în S.C. B. S.R.L. în perioada 06 09 2011 - 15 02 2012; asociat în perioada 10 06 2014 - 02 03 2016 şi calitatea de administrator în perioada 06. 09. 2011 - 15. 12. 2012 şi în perioada 10. 06. 2014 - 28. 01. 2016, iar respectiva societate a fost declarată insolvabilă conform procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/19 011 2019 133980/22. 05. 2020 pentru obligaţii fiscale în cuantum de 3.500.473 RON.

În cuprinsul acestei decizii s-a reţinut căcă organul fiscal a menţionat că pentru suma de 3.500.473 RON a iniţiat procedura de angajare a răspunderii solidare şi că reclamantul figurează ca asociat/administrator în cadrul a 10 societăţi comerciale radiate ca urmare fuziunii prin absorbţie şi în cadrul S.C. C., radiată la data de 17.12.0202 urmare a închiderii procedurii falimentului cu obligaţii fiscale neachitate de 196.948 RON.

Decizia a fost motivată în sensul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 148 din legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale "administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligaţiilor, potrivit prevederilor art. 72 şi 73".

De asemenea, decizia nr. 25772B/14. 06. 2021, a fost emisă în temeiul dispoziţiilor art. 213 Codul de procedură fiscală şi priveşte luarea de măsuri asigurătorii înainte de emiterea unui titlu de creanţă în baza căruia organul fiscal să fi stabilit în sarcina reclamantului obligaţii fiscale principale şi/sau accesorii.

Curtea de apel, prin admiterea acţiunii, a reţinut că decizia nr. 25772B/14 06 2021 contestată de reclamant este emisă în temeiul dispoziţiilor art. 213 cod procedură fiscală şi priveşte luarea de măsuri asigurătorii înainte de emiterea unui titlu de creanţă în baza căruia organul fiscal să fi stabilit în sarcina reclamantului obligaţii fiscale principale şi/sau accesorii. Mai mult, a constatat că nu va putea reţine astfel considerentele cererii de chemare în judecată referitoare la modul de stabilire a creanţelor fiscale de organul fiscal prin deciziei de impunere, nici din perspectiva chestiunilor de fapt, nici a celor de drept întrucât este învestită numai în limitele permise de dispoziţiile art. 213 alin. (13) cod procedură fiscală.

Raţionamentul expus de prima instanţă urmează a fi validat de instanţa de control judiciar.

Astfel, legalitatea unui act administrativ se analizează prin raportare la condiţiile de formă şi de fond existente la momentul emiterii actului, iar motivele avute în vedere de autoritatea emitentă trebuie să se regăsească chiar în conţinutul actului administrativ, lipsa unei motivări corespunzătoare neputând fi suplinită prin conţinutul altor acte emise de autoritatea publică.

Din economia dispoziţiilor art. 213 Codul de procedură fiscală, rezultă că măsurile asiguratorii se dispun atât atunci când există deja un titlu de creanţă, cât şi atunci când încă nu există un titlu de creanţă emis, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. În ambele cazuri însă, starea de fapt care a determinat stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare poate, prin ea însăşi, să furnizeze organului fiscal informaţii şi cu privire la un potenţial pericol de periclitare şi/sau îngreunare a colectării.

Pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret şi obiectiv, în sensul existenţei unor indicii, că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale care îl vor incumba, precum golirea conturilor societăţii, vânzarea activelor societăţii, antecedentele fiscale ale asociaţilor sau administratorilor societăţii.

În plus, reaua-credinţă presupune dovedirea existentei unei atitudini voliţionale a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile lor, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.

O decizie de instituire a masurilor asiguratorii trebuie sa cuprindă criteriile în baza cărora s-a formulat concluzia potrivit căreia ar fi aplicabile dispoziţiile cu caracter de excepţie ale art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, pentru a oferi instanţei posibilitatea sa verifice sub aspectul legalităţii actul administrativ contestat.

Ca atare, în condiţiile în care decizia nu are în vedere nici una dintre situaţiile descrise de art. 213 cod procedură fiscală, aşa cum bine a punctat instanţa fondului, aceasta nu poate corobora cu nici un element obiectiv, eventualitatea sustragerii de la executarea silită ori îngreunarea acesteia, decizia de măsuri asigurătorii nu apare drept justificată în sensul art. 213 cod procedură fiscală.

Curtea constată că, prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, conform cărora măsurile asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, se pot dispune în cazuri excepţionale, legiuitorul explicitând această sintagmă prin redarea unor situaţii, precum existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Conform dispoziţiilor alin. (3) şi alin. (7) ale aceluiaşi articol, aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, însă, în atare situaţie, acestea încetează dacă titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii, acest termen putând fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie, doar în cazuri excepţionale.

De asemenea, în acord cu dispoziţiile alin. (5), Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată.

Or, raportat la aceste dispoziţii legale, examinând conţinutul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de pârâtă, instanţa de fond în mod judicios a apreciat că actul administrativ contestat este nelegal, în lipsa unei motivări corespunzătoare.

În acest context, raportat la susţinerile recurentei, Curtea constată că aspectele evidenţiate în cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate, nu reprezintă decât o motivare generică, fără a fi detaliate în concret argumentele pe care autoritatea fiscală le-a avut în vedere pentru a concluziona că reclamantul prezintă risc cu privire la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, respectiv existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Curtea reţine că legalitatea actului administrativ se analizează prin raportare la condiţiile de formă şi de fond existente la momentul emiterii actului, iar motivele avute în vedere de autoritatea emitentă trebuie să se regăsească chiar în conţinutul actului administrativ, lipsa unei motivări corespunzătoare neputând fi suplinită prin conţinutul altor acte emise de autoritatea publică.

Prin urmare, Decizia contestată nu apare ca fiind suficient argumentată, în condiţiile în care nu sunt indicate în mod expres criteriile în baza cărora s-a formulat concluzia potrivit căreia ar fi aplicabile dispoziţiile cu caracter de excepţie ale art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, pentru a oferi instanţei posibilitatea sa verifice sub aspectul legalităţii, actul administrativ contestat.

În lipsa detalierii tuturor aspectelor pe care autoritatea publică le-a avut în vedere cu prilejul emiterii Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, instanţa de contencios administrativ se afla în imposibilitatea de a verifica dacă actul emis a fost corect fundamentat.

Nu în ultimul rând, starea de pericol, prevăzută de lege, implică posibilitatea aplicării unei prezumţii simple (în sensul că debitorul intenţionează să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul), întemeiată pe un fapt vecin şi conex, acest element obiectiv neputând fi, însă, limitat la situaţia de fapt determinată prin aplicarea prezumţiei simple.

Un asemenea raţionament ar lipsi de conţinut textul de lege, fiind inutilă aplicarea unei prezumţii privind pericolul de diminuare a patrimoniului, în condiţiile în care se stabileşte existenţa unor acţiuni în acest sens. Practic, condiţionând aplicarea măsurii asiguratorii de existenţa unor acţiuni certe de risipire/diminuare/sustragere a patrimoniului, rămâne fără conţinut textul de lege care permite instituirea de măsuri asiguratorii prin raportare la o stare de pericol, şi nu la un anumit rezultat. Sintagma utilizată de legiuitor - "există pericolul" -, configurează o situaţie viitoare, şi nu faptul consumat al diminuării patrimoniului.

Concluzionând, Curtea reţine că în speţa de faţă nu se poate reţine incidenţa motivului de casare invocat, de pârâta-recurentă, prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea nefiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşita a normelor de drept material, ci, contrar susţinerilor recurentei, hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, respectiv ale art. 213 alin. (2) şi (3) Codul de procedură fiscală.

Reţinând culpa procesuală a recurentei-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. va dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5506,53 RON către intimatul-reclamant A., conform dovezilor depuse la dosar (fila x ds. recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa împotriva sentinţei nr. 216/CA din 27.10.2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5506,53 RON către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2022.