Insurance Guarantee Fund bound by prior cassation ruling; appeal rejected and claim reinstated for merits review

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25.07.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 15352/19.06.2018 şi obligarea pârâtului la admiterea cererii sale de plată din 08.09.2017, în cuantum de 8.105,93 RON, cu cheltuieli de judecată.

2 Primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1690/09.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Bucureşti, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 1690 din data de 09.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L..

Prin decizia nr. 1916 din data de 25 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia nulităţii recursului; a admis recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1690 din 9 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal; a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În considerentele deciziei de casare s-a reţinut că prima instanţă în mod greşit nu s-a pronunţat asupra cererii de repunere în termenul de formulare a cererii de plată, în condiţiile în care din actele dosarului de fond rezultă că accidentul s-a produs la data de 08.12.2016, iar persoana vinovată a fugit de la locul faptei; procesul-verbal care ţine loc de autorizaţie de reparaţie a fost întocmit de către Poliţia Dej la data de 16.01.2017, iar cererea de deschidere a dosarului de daună a fost depusă la data de 01.02.2017 şi înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/01.02.2017. Pentru depunerea dovezilor din care să rezulte prejudiciul cauzat a fost depusă factura seria x din data de 08.09.2017 şi procesul-verbal de reconstatare din data de 13.07.2017 semnat de constatatorul de daune B..

Prin decizia de casare s-a mai reţinut că, într-adevăr, legiuitorul a prevăzut că naşterea dreptului de creanţă este data producerii prejudiciului, dată la care partea păgubită cunoştea atât persoana vinovată, cât şi paguba produsă în patrimoniul său, singurul aspect nedeterminat fiind întinderea exactă a prejudiciului/cuantumul exprimat în RON.

Astfel, a reţinut dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, art. 14 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 213/2015, art. 51 din Norma ASF NR. 23/2014, care impun persoanei vătămate ca, odată cu cererea de plată să depună înscrisuri justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate, precum şi cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de plată, motiv pentru care a reţinut că instanţa de fond avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de plată, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de recurs, prin decizia de casare a stabilit că, în rejudecare, instanţa de fond urmează să aibă în vedere faptul că la data deschiderii procedurii falimentului societăţii de asigurare, recurentul-reclamant se afla într-o imposibilitate obiectivă de a adresa intimatului o cerere de despăgubiri pentru deteriorarea cârligului de remorcare, întrucât la acea dată, acesta nu avea cunoştinţă de existenţa respectivului prejudiciu, ci constatarea faptului că în urma accidentului de circulaţie din data de 08.12.2016 a fost deteriorat şi cârligul de remorcare, nu doar bara spate, s-a făcut la o dată ulterioară.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021.

3. Hotărârea instanţei de fond, atacată cu recurs

Prin sentinţa nr. 1862 din 7 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a repus reclamanta în termenul de formulare a cererii de plată; a anulat Decizia nr. 15352/19.06.2018, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pe care l-a obligat să analizeze pe fond cererea reclamantei S.C. A. S.R.L., formulată în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1862 din 7 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că prin decizia FGA nr. 15352/19.06.2018 a respins cererea de plată a intimatei-reclamante, ca fiind formulată tardiv în raport cu dispoziţiile art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

Arată că în speţă dreptul de creanţă s-a născut anterior datei rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului societăţii C. S.A., respectiv 17.03.2017, astfel că termenul până la care se putea depune cererea de plată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor era de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, şi anume până la data de 16.06.2017.

Recurentul-pârât susţine că dreptul de creanţă s-a născut la data producerii evenimentului, 12.07.2016, sens în care invocă dispoziţiile art. 1381 C. civ.

Consideră că sentinţa recurată este netemeinică şi nelegală, fiind rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a prevederilor art. 14 alin. (1) teza I din Legea 213/2015, coroborate cu art. 20 din Norma 16/2015 (modificată sub nr. x/2019), art. 1381 alin. (2) teza a II-a C. civ. şi art. 186 C. proc. civ.

Arată că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015, FGA nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă, nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al acestuia şi nu-i preia drepturile, obligaţiile şi nici patrimoniul, ci conform art. 2 din Legea nr. 213/2015, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei asigurătorilor.

Precizează că, în analizarea cererilor de plată, acesta face o analiză proprie, astfel cum rezultă din art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi din art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, ce reglementează procedura instrumentării dosarelor de daună.

Critică faptul că, deşi instanţa de fond a stabilit că dreptul de creanţă s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, respectiv la data de 08.12.2016 şi faptul că sunt incidente dispoziţiile art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, a stabilit că termenului de decădere de 90 de zile îi sunt aplicabile prevederile privind repunerea în termen, cu încălcarea prevederilor art. 1381 C. civ.

Raportându-se la noţiunile de "prejudiciu reparabil" şi "momentul naşterii dreptului la reparaţie", apreciază că în mod greşit a stabilit instanţa că cererea de repunere în termen este întemeiată, având în vedere că reclamantul a fost în imposibilitate de a cuantifica întinderea prejudiciului/costul reparaţiilor, în condiţiile în care cererea de plată formulată de către reclamant la data de 08.09.2017 este urmarea emiterii facturii de reparaţie, şi nu urmarea efectuării reconstatării din 17.07.2017 de către inspectorul constatator al FGA.

De asemenea, arată că, dacă avem în vedere raţionamentul instanţei de fond, conform căruia data producerii prejudiciului, 08.12.2016, este şi data naşterii dreptului de creanţă, reţinând repunerea în termen, solicită să se constate că reclamanta nu a făcut dovada depunerii cererii de despăgubire în termenul stabilit de art. 186 alin. (2) C. proc. civ., respectiv în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării.

Arată că în prezenta cauză, FGA şi-a îndeplinit corespunzător atribuţiile instituite în sarcina sa prin Legea nr. 213/2015, respectiv a analizat cererea intimatei-reclamante şi a emis un act administrativ prin care au fost analizate aspectele ce ţin de tardivitatea depunerii cererii de plată.

5. Apărările formulate în recurs

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care invocă excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar pe fond, solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În esenţă, arată că nu a cunoscut cuantumul contravalorii reparaţiilor decât după finalizarea reparaţiilor şi a depus cererea de despăgubire în aceeaşi zi, fără să aştepte cele 15 zile prevăzute de art. 186 C. proc. civ.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 12 septembrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 25 ianuarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 15352/19.06.2018 şi obligarea pârâtului la admiterea cererii sale de plată din 08.09.2017, în cuantum de 8.105,93 RON.

Prima instanţă din primul ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 1690/09.05.2019, a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., reţinând că cererea de plată a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Împotriva sentinţei civile nr. 1690 din data de 09.05.2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., iar prin decizia nr. 1916 din data de 25 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În recurs, în primul ciclu procesual, prin decizia de casare s-a stabilit că, în rejudecare, instanţa de fond urmează să aibă în vedere faptul că la data deschiderii procedurii falimentului societăţii de asigurare, recurenta-reclamantă se afla într-o imposibilitate obiectivă de a adresa intimatului o cerere de despăgubiri pentru deteriorarea cârligului de remorcare, dat fiind faptul că la acea dată, nu avea cunoştinţă de existenţa respectivului prejudiciu, întrucât constatarea faptului că în urma accidentului de circulaţie din data de 08.12.2016 a fost deteriorat şi cârligul de remorcare, nu doar bara spate, s-a făcut la o dată ulterioară.

Prin cererea de recurs formulată în al doilea ciclu procesual, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor critică, în esenţă, faptul că, deşi instanţa de fond a stabilit că dreptul de creanţă s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, respectiv la data de 08.12.2016 şi faptul că sunt incidente dispoziţiile art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, a stabilit că termenului de decădere de 90 de zile îi sunt aplicabile prevederile privind repunerea în termen, cu încălcarea prevederilor art. 1381 C. civ.

Înalta Curte constată că potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.:

"În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul", iar, conform alin. (3) al aceluiaşi articol:

"După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată."

Astfel fiind, dispoziţiile legale de mai sus nu lasă loc de interpretare, instanţa de trimitere fiind obligată să respecte hotărârea instanţei de recurs, prin care s-a casat hotărârea pronunţată în primă instanţă şi s-a trimis cauza spre rejudecare, astfel că aspectele privind depunerea cererii de plată cu depăşirea termenului de 90 de zile, prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 nu mai pot fi invocate în cursul rejudecării după casare cu trimitere.

Cu alte cuvinte, întrucât prin decizia de casare s-a stabilit, cu caracter definitiv, că recurenta-reclamantă s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a adresa intimatului o cerere de despăgubiri pentru deteriorarea cârligului de remorcare, instanţa de fond în rejudecare, după casarea cu trimitere, era ţinută să respecte dispoziţiile deciziei de casare, astfel cum prevăd în mod obligatoriu dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de fond conformându-se considerentelor deciziei de casare.

În consecinţă, modalitatea în care instanţa de recurs, prin decizia de casare, a dezlegat, cu caracter definitiv, un aspect litigios se impune fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.

Prin urmare, faţă de cele arătate, reţinând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză şi a considerentelor deciziei de casare din primul ciclu procesual.

8. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1862 din 7 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1862 din 7 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 25 ianuarie 2023.