Limitation of administrative judicial review of judicial disciplinary complaints: prohibition on censoring substantive legal reasoning under Law 303/2004

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 05 mai 2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a -IX - a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a formulat contestaţie, solicitând admiterea acesteia, desfiinţarea Rezoluţiei nr. 3703/A din 25 noiembrie 2020, dispusă în dosarul nr. x, prin care a fost clasată sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare la data de 05 noimebrie 2020 şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor precum şi desfiinţarea rezoluţiei de respingere a plângerii FN dispusă de Inspectorul Şef în dosarul nr.x/05 aprilie 2021, în conformitate cu prevederile Art. 451 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1217 din 10 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1217 din 10 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi întoarcerea dosarului la instanţa de apel pentru judecarea pe fond a tuturor capetelor de cerere din cererea de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant a solicitat să se constate caracterul lipsit de temei a argumentelor care au stat la baza respingerii acţiunii, învederând că nicio apreciere nu poate fi făcută în mod generic, pe deasupra lucrurilor, povestind despre un subiect la modul general, fără un raţionament şi o decizie care să răspundă punctual cererilor cu care instanţa şi completul au fost investite. Indiferent că instanţa alege să se raporteze la o lege civilă sau la jurisprudenţa unui terţ, instanţa e obligată să răspundă prin decizia şi raţionamentul considerate relevante asupra fiecăruia şi tuturor capetelor de cerere incidente. În acest sens a invocat prevederile art. 22, ale art. 248 şi ale art. 397 din C. proc. civ.

În acest sens, a mai susţinut recurentul-reclamant şi că o respingere în bloc a unei cereri de chemare în judecată fără să rezulte din dispozitiv pronunţarea instanţei pe marginea capetelor de cerere aferente fiecărui aspect care s-a cerut clarificat/soluţionat (privind fondul) şi fără să rezulte din considerente analizarea fiecărui capăt de cerere asupra căruia completul ar fi urmat să se pronunţe conform investirii sale şi regulilor procesului civil, face ca în calea de atac instanţa de control judiciar să nu poată verifica temeinicia de fapt şi de drept a hotărârii primei instanţe, astfel încât să îşi poată exercita atribuţiile de control judiciar, conduce la constatarea nulităţii absolute a hotărârii astfel emise. Altfel spus, omisiunea instanţei de soluţionare a unor capete de cerere conform regulilor procesului civil constituie o încălcare esenţială a legii şi atrage anularea hotărârii.

Considerînd că cele 5 capete de cerere privind, atât abaterile disciplinare ale judecătorilor, conflictul vădit de interese al Inspectorului Şef al Inspecţiei Judiciare-B., cât şi daunele morale solicitate, motivate fiecare în fapt şi în drept, au fost obiecţiile sale ridicate anticipat în faţa instanţei vizavi de o eventuală respingere a acţiunii, a ignora chiar şi un singur capăt de cerere prin trecerea completă sub tăcere denotă nici mai mult nici mai puţin decât lipsa dezbaterilor cu privire la fondul cauzei, în sensul pasivităţii judecătorului care dă mai puţin decât s-a cerut, în scopul mai mult decât evident al nejustificării unei soluţii superficiale şi nelegale. Adică o altă abatere gravă de la regulile procesului civil, reguli general obligatorii, prin care hotătârea este lovită de nulitate absolută.

Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a arătat că dispozitivul sentinţei atacate este lipsit de temei, în contextul în care, din dispozitivul hotărârii lipseşte pronunţarea asupra celor 5 cereri deduse judecăţii, precum şi soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii, contrar dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.. În acest sens, a solicitat să se constate faptul că judecătorul fondului nu s-a pronunţat prin dispozitiv asupra cererilor deduse judecăţii, aşa cum nu a arătat şi nici nu a motivat soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii, lucruri de natură de a demonstra faptul că sentinţa recurată a fost pronunţată prin încălcarea normelor de procedură, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 488 alin. (6) şi (8) C. proc. civ. şi că, în fapt, judecătorul a pronunţat sentinţa recurată fără să fi reţinut, în mod corect şi integral, situaţia de fapt şi de drept prezentată în cuprinsul capetelor de cerere nr. x ale contestaţiei, pe care a ales să o desconsidere complet.

În acest context, recurentul-reclamant a învederat că invocă excepţia nulităţii absolute a sentinţei recurate, în temeiul art. 178 alin. (1) C. proc. civ. şi a reiterat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 174 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., ale art. 425 alin. (1) lit. b) şi c), precum şi ale art. 397 alin. (1) din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a solicitat să se constate lipsa de temei a respingerii acţiunii.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 15 februarie 2022, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reţine că recursul reclamantului este nefondat.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, pe de o parte, excepţia necompetenţei generale a instanţei invocată de recurentul-reclamant se impunea a fi respinsă, în raport de obiectul cauzei, respectiv plângerea formulată împotriva rezoluţiei de clasare dispuse de Inspecţia Judiciară şi de dispoziţiile art. 45 indice 1 alin. (3) şi (6) din Legea nr. Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, în vigoare în perioada de referinţă, iar pe de altă parte, în raport de motivele expuse, excepţia necompetenţei generale de ordine publică a instanţei plasată sub orice alt steag jurisdicţional care nu este drapelul republicii constituţionale România nu este o veritabilă excepţie în sensul dispoziţiilor art. 130, 132 C. proc. civ., astfel cum au fost invocate de recurentul-reclamant.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de fond a analizat criticile formulate de acesta cu privire la aspectele invocate şi, în considerarea dispoziţiilor art. 45 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, a constatat că inspectorul judiciar a analizat în mod corespunzător aspectele menţionate în sesizare, prin prisma incidenţei abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, precum şi în limitele stabilite de lege, respectiv de art. 97 din Legea nr. 303/2004 şi de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004. Astfel, argumentele care au stat la baza soluţiei criticate de recurent sunt prezentate în considerentele hotârârii, fiind respectate dispoziţiile procedurale şi enunţate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi argumentele care au justificat soluţia pronunţată.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care aceasta a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele şi aplicând dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.

Nu în ultimul rând, se reţine că sunt lipsite de suport susţinerile recurentului în ceea ce priveşte încălcarea art. 397 şi art. 425 C. proc. civ., în sensul că nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor şi nu a arătat soluţia tuturor cererilor, nereţinând nici corect şi nici integral situaţia de fapt, întrucât, astfel cum s-a reţinut anterior, hotărârea fiind motivată cu respectarea tuturor dispoziţiilor procedurale legale în materie.

De altfel, instanţa de control judiciar are în vedere că reclamantul a înţeles să uzeze de procedura prevăzută la art. 444 C. proc. civ., normă care are în vedere ipoteza în care instanţa a omis să soluţioneze un capăt de cerere principal sau accesoriu ori o cerere conexă sau incidentală (minus petita), iar cererea de completare a dispozitivului formulată de reclamant a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 1878/10.12.2021, rămasă definitivă prin decizia nr. 4471/06.10.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentului privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare reclamantul a solicitat exercitarea acţiunii disciplinare faţă de judecătorii C., D., E. şi F., precum şi a grefierilor G., H. şi I., în legătură cu modalitatea de soluţionare a dosarului nr. x/2018 privind acţiunea reclamantului din prezenta cauza împotriva Poştei Române şi a altor pârâţi şi a dosarelor nr. x/2019, y/2019, z/2019, w/2020, t/2020 care au avut ca obiect încuviinţarea executării silite.

În urma verificărilor efectuate, prin rezoluţia nr. 3703/A din 25 noiembrie 2020 emisă de Inspecţia Judiciară - Direcţia de Inspecţie pentru Judecători, s-a dispus clasarea sesizării reclamantului.

Ca urmare a plângerii prealabile formulată împotriva rezoluţiei de clasare, a fost emisă rezoluţia Inspectorului - şef al Inspecţiei Judiciare din 05 aprilie 2021, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată de recurentul-reclamant din prezenta cauză dedusă judecăţii.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, cu o cerere prin care a solicitat desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare şi a rezoluţiei de clasare.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, se constată că judecătorul fondului a apreciat în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, aceasta fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea judicioasă a fondului şi a probatoriilor administrate, astfel cum s-a reţinut anterior, în mod nerelevant încercând recurentul să se prevaleze de aspecte de fapt ori de dispoziţii legale dispersate, fără aplicabilitate în speţă.

Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate, aşadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

În acest context, în mod judicios a reţinut judecătorul fondului că, referitor la abaterea prevăzută la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, obiectul verificărilor nu poate fi reprezentat de raţionamentul logico-juridic al magistraţilor ci doar acele aspecte exterioare acestuia care au drept consecinţă înfrângerea normelor de drept substanţial sau procedural într-o modalitate lipsită de cea mai slabă justificare.

O interpretare contrară, în sensul verificării raţionamentului avut în vedere de judecătorii care fac obiectul sesizării la Inspecţia Judiciară, ar constitui un element obiectiv care poate pune în discuţie chiar imparţialitatea judecătorului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.

Cu alte cuvinte, cerinţa respectării principiului independenţei judecătorului este impusă de necesitatea respectării dreptului la un proces echitabil, sens în care s-a pronunţat, după cum s-a invocat inclusiv prin rezoluţiile contestate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Hirschhorn împotriva României, Hotărârea din data de 26.07.2007, definitivă la 26.10.2007).

Înalta Curte aminteşte totodată că cercetarea disciplinară magistraţilor se poate realiza doar în condiţiile Legii nr. 317/2004, care reglementează atât competenţa Inspecţiei Judiciare şi atribuţiile inspectorilor judiciari, cât şi procedura cercetării disciplinare, rezultând că inspectorii judiciari, desfăşurându-şi activitatea în mod independent nu sunt ţinuţi de încadrarea juridică dată de către petenţi faptelor sesizate, fiind esenţial ca aceştia să stabilească, în raport de chestiunile din sesizare, dacă există indiciile săvârşirii de către magistraţi a vreunei abateri disciplinare, iar nu dacă încadrarea juridică din sesizare ori diversele aspecte nerelevante pentru constatarea existenţei/inexistenţei elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare se confirmă sau nu.

Or, prin rezoluţia contestată, realizând verificările în aceste limite, în mod corect inspectorul judiciar a reţinut că măsurile şi soluţiile dispuse în dosarele indicate conţin argumentele care le-au fundamentat şi nu au fost identificate contradicţii evidente între dispoziţiile legale aplicabile şi soluţia pronunţată.

Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că, întrucât răspunderea disciplinară este personală, iar raportul juridic disciplinar se leagă doar între magistrat şi angajator, recurentul nefiind parte a acestui raport de drept, nu există un drept al autorului sesizării la Inspecţia Judiciară de a declanşa cercetarea disciplinară a unui magistrat, cu tot ceea ce presupune procedura prevăzută de art. 46 din Legea nr. 317/2004, ci un drept de a supune analizei autorităţii competente săvârşirea unei fapte care ar putea face obiectul unei abateri disciplinare, titulara acţiunii judiciare fiind Inspecţia Judiciară, având în vedere competenţele acesteia date prin lege.

În raport de aceste elemente, în mod judicios a concluzionat judecătorul fondului că inspectorul judiciar nu putea proceda la realizarea unei verificări a legalităţii hotărârii pronunţate în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1217 din 10 septembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 15 iunie 2023.