Insurer guarantee fund payment rejection upheld: Appeal dismissed, failure to annul administrative act renders damages claim inadmissible

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 04 iunie 2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004:

a) obligarea pârâtului FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/19.01.2017 constând în: penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF nr. 23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data plăţii efective, penalităţile până la 06 februarie 2021 fiind de 1.070,11 RON, iar în subsidiar despăgubiri reprezentând dobânda legală penalizatoare, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011;

b) plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1725 din 22 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca inadmisibilă, respingând totodată şi cererea pârâtului de aplicare a amenzii judiciare.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1725 din 22 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre judecare pe fond la prima instanţă, care, în urma rejudecării, urmează să admită acţiunea astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că prima instanţă a procedat la valorificarea efectelor Deciziei 16.517/27.08.2018, decizie care contravine vădit prevederilor Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020, publicată în data de 15 iunie 2020 în Monitorul Oficial şi devenită obligatorie în temeiul art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

În realitate, în baza Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020, prima instanţă ar fi trebuit să constate că Decizia 16.517/27.08.2018 este un act administrativ nelegal şi să constate îndeplinită condiţia existenţei unei act administrativ ilicit, procedând astfel la angajarea răspunderii patrimoniale a FGA.

Mai mult, refuzul de a da curs cererii de plată ce face obiectul prezentului dosar a fost reiterat, de către FGA şi prin Decizia 18.140/28.01.2019.

Aşadar, Decizia nr. 18140/28.01.2029 conţine în mod expres refuzul FGA de a achita cele 270 de cereri de plată menţionate în anexa 2. În plus, la baza refuzului tuturor cererilor de plată sunt aceleaşi argumente ce ţin de interpretarea prevederilor Legii nr. 213/2015 şi mai ales a noţiunilor de creanţă de asigurare, creditor de asigurare şi a modului de aplicare a plafonului de 450.000 RON pentru plata despăgubirilor.

Or, Decizia nr. 18.140/28.01.2019 a fost atacată şi desfiinţată ca nelegală prin hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 19 noiembrie 2021 în dosarul x/2021

Prin urmare, nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor este incontestabilă, iar prima instanţă putea să reţină ca îndeplinită această condiţie, fie în baza soluţiei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul x/2019 - respectiv anularea Deciziei 18.140/28.01.2019, fie prin valorificarea efectelor Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020 împotriva Deciziei 16.517/27.08.2018. Condiţionând admisibilitatea acţiunii strict de anularea Deciziei 16.517/27.08.2018 printr-o hotărâre anterioară, încalcă normele de drept materiale care stabilesc condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 22 februarie 2022, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legată, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa primei instanţe.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare invocat, reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este incident în cauză, criticile formulate de recurenta-reclamantă fiind nefondate.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Astfel, recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea 554/2004, prin care a solicitat obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului care i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată a sumei în cuantum de 341,67 RON.

Din actele şi înscrisurile cauzei reiese că cererea de plată pentru suma de 341,67 RON (dosar A. nr. x - dosarul instanţei de fond) a fost respinsă prin Decizia nr. 16.517/27.08.2018 (poz 131 din anexă - dosarul instanţei de fond), comunicată reclamantului la data de 03 septembrie 2018.

Or, cu privire la această din urmă decizie, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că a formulat acţiune în anulare în faţa instanţei de contencios administrativ competente, aspect necontestat în cauză.

Totodată, deşi s-a invocat faptul că cererea de plată a sumei în cuantum de 341,67 RON a fost respinsă prin Decizia nr. 18.140/28.01.2019, în mod corect a reţinut prima instanţă că această cerere nu a făcut obiectul deciziei indicate de reclamantă.

În acest context, Înalta Curte aminteşte că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este succesor în drepturi şi obligaţii al asigurătorului B. S.A. şi nu datorează despăgubiri prin "efectul legii". Fondul de garantare acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale FGA, obligaţia fiind născută, dacă este cazul, din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul şi, de aceea, plăţile făcute de către Fond reprezintă obligaţii ale asigurătorului falimentar, fiind deci achitate sau acoperite în numele şi pe seama acestuia.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, se reţine că art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor:

"(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, câtă vreme probele administrate în proces nu au demonstrat existenţa unui act administrativ unilateral care să fi fost anulat, context în care partea reclamantă să fie îndreptăţită la solicitarea unor despăgubiri, indiferent că solicitarea se prezintă în forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii, eventuala constatare a nelegalităţii Deciziei FGA nr. 16.517/2018 pe calea unui mijloc de apărare fiind indiferentă soluţionării acţiunii de faţă, în mod corect a reţinut prima instanţă că acţiunea este inadmisibilă.

Daunele interese moratorii, având caracter accesoriu, pot fi acordate persoanei interesate dacă aceasta a dovedit, în condiţiile legii, că este titularul unui drept de creanţă principal. Or, reclamantei i se opune un act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate şi temeinicie, care nu a fost anulat pe calea procedurii speciale prevăzute de lege, prin intervenirea decăderii consolidându-se în mod definitiv stingerea raportului juridic de drept administrativ iniţiat prin depunerea cererii de plată.

Conform situaţiei de fapt corect reţinute de judecătorul fondului, cererea de plată în legătură cu care s-a formulat prezenta cerere nu a făcut obiectul Deciziei nr. 18.140/28.01.2019, deci hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal nu au niciun efect în ceea ce priveşte creanţa principală din care reclamanta pretinde că ar izvorî creanţele accesorii.

Dimpotrivă, s-a făcut dovada că pretinsa creanţă de asigurări a făcut obiectul Deciziei F.G.A. nr. 16.517/27.08.2018, cererea de plată fiind respinsă.

În drept, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede la art. 18 că:

"(1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. (...) (3) În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru. (...)", iar potrivit art. 19 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Din analiza sistematică a textelor citate reiese că legiuitorul a recunoscut persoanei vătămate dreptul de a pretinde despăgubiri în faţa instanţei de contencios administrativ pentru prejudiciile cauzate de un act administrativ nelegal, acest drept fiind însă condiţionat de anularea, în prealabil, a actului vătămător.

Prin Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut că:

"77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ."

Or, Decizia FGA nr. 16.517/27.08.2018 prin care a fost respinsă inclusiv cererea de plată în discuţie nu a fost contestată în instanţă, nefiind anulată în urma controlului judecătoresc, astfel că actul se bucură de prezumţia de legalitate.

Cât despre decizia FGA nr. 18.140/28.01.2019, aceasta nu este relevantă pentru cererea de plată litigioasă, întrucât aceasta nu a fost soluţionată prin acel act administrativ.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, la momentul introducerii acţiunii în despăgubire aceasta nu probează existenţa unui act administrativ nelegal, constatat ca atare de o instanţă de contencios administrativ, care să dea naştere dreptului de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de emiterea acestuia, iar îndeplinirea acestei condiţii premisă stabilită pentru acoperirea prejudiciului nu poate fi suplinită prin valorificarea efectelor Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/02.03.2020 - referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în ceea ce priveşte noţiunea de "creanţă de asigurare", art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 referitor la noţiunea de "creditor de asigurare", precum şi a art. 15 alin. (2) din acelaşi act normativ cu privire la modalitatea de aplicare a plafonului de 450.000 RON.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1725 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1725 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 15 iunie 2023.