Supreme Court binding interpretation on salary caps for seconded staff in public sector; audit measures for hazardous work allowances and property transfer upheld

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub dosar nr. x/2020, reclamantul Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a formulat contestaţie împotriva încheierii nr. 42/15.12.2020, emisă de partea pârâtă, prin care a fost soluţionată contestaţia nr. 621.007/VDP/16.11.2020 împotriva măsurilor dispuse prin Decizia Curţii de Conturi a României nr. 14/19.10.2020, solicitând modificarea deciziei pârâtei în sensul anulării măsurilor ce fac obiectul acţiunii, precum şi suspendarea executării măsurilor care fac obiectul acţiunii.

Prin cerere precizatoare, Ministerul Energiei a arătat că înţelege să conteste din decizia Curţii de Conturi nr. 14/2020, aspectele vizând măsura de la pct. 8.

Prin cerere precizatoare, Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului a arătat că înţelege să conteste din decizia Curţii de Conturi nr. 14/2020, aspectele vizând măsura de la pct. 1, 4, 13 şi 16.

Prin încheierea de la termenul din data de 06 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia litispendenţei, dispunând reunirea dosarului nr. x/2020 la dosar nr. x/2020. În acest din urmă sens, s-a constatat că pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a fost înregistrat dosarul nr. x/2020, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză juridică şi privind aceleaşi părţi cu dosarul nr. x/2020.

Prin încheierea de la termenul din data de 15 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că prin O.U.G. nr. 212/2020, respectiv art. 2 şi art. 8 din conţinutul acesteia, Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri s-a reorganizat în Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului, respectiv s-a înfiinţat Ministerul Energiei, cele două Ministere fiind citate în calitate de părţi reclamante, dat fiind faptul că în conţinutul cererii se indică aspecte atât în legătură cu Ministerul Economiei Antreprenoriatului şi Turismului, cât şi cu Ministerul Energiei.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 834 din 27 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţia de nulitate a cererii de suspendare executare, ca nefondată şi a respins cererea de suspendare executare formulată de reclamanţii Ministerul Economiei, Anteprenoriatului şi Turismului şi Ministerul Energiei în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi, astfel cum a fost formulată şi precizată, ca nefiind întrunite cumulativ condiţiile art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004;

- a respins cererea de anulare, astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamanţii Ministerul Economiei, Anteprenoriatului şi Turismului şi Ministerul Energiei în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 834 din 27 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului şi Ministerul Energiei.

3.1. Reclamantul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului a formulat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum cum a fost precizată.

Referitor la soluţia de respingere a cererii de suspendare a executării, recurentul-reclamant a susţinut că aceasta a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, apreciind, în esenţă, că sunt îndeplinite cerinţele privind existenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, sens în care este admisibilă cererea de suspendare a executării măsurilor dispuse prin Decizia nr. 14/2020 a Curţii de Conturi, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de anulare a încheierii cCR nr. 42/2020, recurentul-reclamant a învederat că, referitor la măsura I.1 din decizia Curţii de Conturi contestată, instanţa de fond a nesocotit prevederile art. 288 din Codul administrativ care stabileşte la nivel de lege organică, C. civ., cu referire la dezmembrămintele dreptului de proprietate publică, H.G. nr. 1031/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înregistrarea în contabilitate a bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, Ordinul nr. 2861/2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, Ordinul nr. 1718/2011 pentru aprobarea Precizărilor privind întocmirea şi actualizarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului şi art. 867 alin. (1) din C. civ. privind stabilirea competenţelor în materia administrării proprietăţii publice.

Astfel, măsura reţinută de intimata-pârâtă este una imposibil de implementat în condiţiile în care abaterea nu este generată de instituţia supusă auditării şi a faptului că aceasta nu se poate substitui SGG în actul preluării, iar Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri a întreprins toate demersurile legale necesare, în condiţiile legii, pentru reglementarea situaţiei dedusă analizei, rămase însă, până la acest moment, nesoluţionată amiabil.

Cu privire la măsura II.8, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că prima instanţă nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 38, art. 42, ale art. 45 - 47, precum şi ale art. 170 din Legea nr. 53/2003, coroborate cu prevederile art. 1 şi ale art. 3 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 153/2017, în condiţiile în care detaşarea personalului contractual din cadrul Ministerului Economiei a fost realizată, în conformitate cu dispoziţiile Codului muncii, cu încadrarea în cheltuielile bugetare aprobate şi cu aprobarea ordonatorului principal de credite.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a învederat că, referitor la măsurile aferente domeniului "mediu de afaceri" şi domeniului "turism", susţine aceleaşi motive de recurs ca cele expuse anterior, la secţiunea aferentă măsurilor domeniului "economie".

3.2. Reclamantul Ministerul Energiei a formulat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea atât a cererii de suspendare, cât şi a cererii de anulare a măsurilor dispuse prin actul administrativ contestat.

În ceea priveşte soluţia privind respingerea cererii de suspendare, recurentul-reclamant a învederat, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că hotărârea primei instanţe este nemotivată, în condiţiile în care judecătorul fondului a reţinut ca singur argument respingerea cererii privind anularea măsurilor dispuse de pârâtă prin actul administrativ contestat. Astfel, indicarea cu titlu general a legalităţii actului administrativ nu poate constitui justificare pentru soluţia dată, instanţa de fond având obligaţia de a analiza îndeplinirea/neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de legiuitor pentru suspendarea deciziei emisă de Curtea de Conturi.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că sentinţa recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 14 şi ale art. 15 din Legea nr. 554/2004 prin raportare la dispoziţiile art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018, ale Legii nr. 78/2018, precum şi ale art. 57 alin. (5) din Codul administrativ, în condiţiile în care atât condiţia cazului bine justificat, cât şi cea a pagubei iminente erau îndeplinite în cauză.

Referitor la soluţia privind respingerea cererii de anulare, recurentul-reclamant a învederat că prima instanţă a aplicat şi interpretat greşit normele de drept material în ceea ce priveşte abaterile pentru înlăturarea cărora a fost dispusă de intimata-pârâtă măsura II.8, cele aferente Ministerului Energiei vizând pct. 8.1, pct. 8.2 şi pct. 8.3 din decizia contestată în cauză.

Cu privire la măsura nr. II.8.1 din decizia contestată, recurentul-reclamant a apreciat că în mod greşit instanţa de fond a interpretat normele de drept material în ceea ce priveşte detaşarea personalului contractual în cadrul instituţiei recurente, respectiv dispoziţiile Codului muncii, ale Codului administrativ şi ale Legii salarizării unitare.

În considerarea prevederilor art. 34 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 153/2017, a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că sunt aplicabile exclusiv dispoziţiile Legii nr. 153/2017, în acest sens fiind încălcate şi prevederile art. 57 alin. (5) din Codul administrativ, art. 47 alin. (1) şi (2) din Codul muncii şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 153/2017.

Cu privire la abaterea consemnată la pct. 8.2 din decizia Curţii de Conturi, în mod greşit instanţa de fond a considerat că nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 78/2018 privind exonerarea personalului plătit din fonduri publice de la plata unor sume reprezentând venituri de natură salarială întrucât ordinele emise, indicate de intimata-pârâtă ca fiind acte administrative emise fără temei legal, au fost emise ca urmare a auditului efectuat pentru exerciţiul financiar aferent anului 2018. Astfel, prin aceste acte administrative au fost dispuse măsuri de remediere în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor de natură salarială, conform constatărilor Curţii de Conturi.

Legea nr. 78/2018 vizează întreg personalul, atât funcţionari publici, cât şi personal contractual, deci şi pe cei 29 salariaţi ale căror drepturi salariale au fost stabilite conform Legii cadru 153/2017, în vigoare începând cu data de 01 iulie 2017, relevante fiind prevederile art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 78/2018.

Criticile de nelegalitate a hotărârii pronunţată de instanţa de fond cu privire la abaterea consemnată la pct. 8.3 din decizia contestată în cauză vizează, în principal, interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 34 din O.U.G. nr. 114/2018, în sensul că noţiunea de cuantum se referă la valoarea sporului pentru condiţii vătămătoare astfel cum era stabilită la nivelul lunii decembrie 2018. În opinia recurentului-reclamant, o astfel de interpretare este contrară prevederilor art. 7 lit. l), art. 33 şi art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale art. 1-3 din capitolul IV din Anexa IV la Legea nr. 153/2017, ale art. 11 din H.G. nr. 917/2017, articolului unic din anexa nr. 1 la Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 917/2017.

Totodată, este greşită, în opinia recurentului-reclamant, interpretarea instanţei de fond referitoare la faptul că "raportarea trebuie făcută inclusiv la nivel individual astfel încât niciun spor plătit începând cu data de 1 ianuarie 2019 să nu depăşească acel cuantum acordat în decembrie 2018", întrucât limitarea impusă de legiuitor prin O.U.G. nr. 114/2018 a avut în vederea o limitare la nivel de ordonator principal de credite care stabileşte drepturile salariale, în scopul asigurării încadrării în cheltuieli aprobate cu aceasta destinaţie prin buget. O altfel de interpretare ar fi contrară tuturor dispoziţiilor legale care dispun cu privire la stabilirea sporului pentru condiţii vătămătoare.

Sporul pentru condiţii vătămătoare este prevăzut ca procent fix din salariul de bază, nivelul acestuia urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiţionări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute de H.G. nr. 917/2017 şi interdicţia depăşirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 153/2017.

În viziunea legiuitorului, sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă. Astfel, stabilirea cunatumului concret al sporului şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. Sub acest aspect, de menţionat că abaterea constatată de intimata-pârâtă nu are în vedere o depăşire a acestor cheltuieli la nivelul ordonatorului de credite, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 3 alin. (4) din Legea 153/2017.

În consecinţă, limitarea cuantumului sporului trebuie analizată din perspectiva încadrarii în cuantumul total al acestor cheltuieli aprobate la nivelul ordonatorului de credite, cu încadrarea în bugetul total aprobat aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite, iar nu individual prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 09 decembrie 2021, intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea ca nefondate a cererilor de recurs şi menţinerea ca legală a hotărârii recurate, reiterând, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei e fond.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată în raport de motivele invocate de recurenţii-reclamanţi prin cererile de recurs formulate, precum şi prin prisma dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte, va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că în urma desfăşurării de către Curtea de Conturi a României - Departamentul IV la Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri (prin reorganizare Ministerul Energiei şi Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului) a misiunii privind "Auditul financiar al contului de execuţie a bugetului de stat pe anul 2019" a fost întocmit Raportul de audit financiar nr. x/30.09.2020 şi Procesul-verbal de constatare anexă la acesta.

Pentru înlăturarea abaterilor de la legalitate şi regularitate constatate prin Raportul de audit financiar nr. x/30.09.2020 şi Procesul-verbal de constatare anexă la acesta, în sarcina conducerii entităţii antecesoare recurenţilor-reclamanţi s-au stabilit măsuri prin Decizia nr. 14/19.10.2020, respectiv:

- pct. I.1 - "(...) va urmări intrarea în legalitate privind predarea bunurilor aparţinând domeniului public al statului, date în concesiune C.N.T.E.E. Transelectrica S.A., în conformitate cu prevederile legale în vigoare, după care, va dispune măsuri pentru scoaterea lor din evidenţa contabilă (pentru înlăturarea abaterii prezentate la pct. 1 din Decizie)";

În acest sens, a fost avută în vedere nerespectarea prevederilor legale privind predarea bunurilor aparţinând domeniului public al statului, aflate în concesiune la CNTEE Transelectrica S.A., entitate la care, calitatea de acţionar al statutului a fost atribuită Secretariatului General al Guvernului, în temeiul art. 11 alin. (5) şi (6) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 68/06.11.2019 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative .

- pct. II.8 - "(...) va urmări respectarea prevederilor legale în vigoare privind ocuparea posturilor vacante şi acordarea de drepturi salariale în condiţiile stabilite prin legislaţia în vigoare.

Totodată, se vor dispune măsuri pentru extinderea verificărilor asupra cheltuielilor efectuate în anul 2019 (...)în vederea identificării şi a altor cazuri în care au fost acordate drepturi salariale ce exced prevederilor Legii cadru nr. 153/2017 (...) se vor dispune măsuri pentru stabilirea întinderii prejudiciului ca urmare a plăţilor efectuate (...) recuperarea acestora în condiţiile legii (...) (pentru abaterile prezentate la pct. 4, 8, 13 şi 16 din Decizie)".

În acest sens, a fost avută în vedere:

- nerespectarea prevederilor legale privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv acordarea unui număr de 13 persoane detaşate la Ministerul Economiei, de drepturi de natură salarială, în sumă de 25.856 RON, peste nivelul salariului de bază stabilit conform prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, aferent funcţiei pe care au fost detaşate;

- nerespectarea prevederilor legale privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv acordarea de drepturi de natură salarială, în alte condiţii decât cele stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017, pentru care au fost efectuate plăţi în suma de 345.459 RON (60.801 RON + 117.222 RON + 167.436 RON), astfel:

* efectuarea de plăţi în sumă de 60.801 RON, pentru drepturi salariale acordate în cazul a 7 persoane detaşate de la alte entităţi, peste nivelul salariului de bază stabilit conform prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, aferent funcţiei pe care au fost detaşate;

* efectuarea de plăţi în sumă de 117.222 RON, pentru drepturi salariale stabilite în cazul a 29 de salariaţi, la nivelul stabilit prin Legea-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, în condiţiile în care, în anul 2019 aveau dreptul la majorări salariale care se situau sub acest nivel, de acest nivel al salariilor fiind îndreptăţiţi să beneficieze treptat până în 2022;

* efectuarea de plăţi în sumă de 167.436 RON, pentru drepturi salariale reprezentând sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de muncă, acordat în cuantum mai mare decât cel prevăzut de lege, respectiv fără a fi limitat la nivelul celui acordat pentru luna decembrie 2018, în măsura în care personalul ocupa aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoara activitatea în aceleaşi condiţii.

- nerespectarea prevederilor legale privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv unui număr de 6 persoane detaşate la MMACA i-au fost acordate drepturi de natură salarială, în sumă de 68.065 RON, peste nivelul salariului de bază stabilit conform prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, aferent funcţiei pe care au fost detaşate;

- nerespectarea prevederilor legale privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv unui număr de 7 persoane detaşate la Ministerul Turismului i-au fost acordate drepturi de natură salarială, în sumă de 115.751 RON, peste nivelul salariului de bază stabilit conform prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, aferent funcţiei pe care au fost detaşate.

Împotriva măsurilor dispuse la pct. I.1 şi II.8 din Decizia nr. 14/2020, conducerea entităţii verificate a formulat contestaţia nr. 621.007/VDP/16.11.2020, în baza dispoziţiilor pct. 204 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 a Plenului Curţii de Conturi a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 24 iulie 2014, contestaţia fiind respinsă prin încheierea nr. 42/15.12.2020 de către Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi.

Criticile referitoare la soluţia instanţei de fond privind cererea de anulare, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate.

II.1. În ceea ce priveşte măsura dispusă la pct. I.1 din Decizia nr. 14/19.10.2020

Potrivit art. 11 alin. (5) din O.U.G. nr. 68/2019 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative:

"Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din calitatea de acţionar al statului la Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" - S.A. şi filialele acesteia se realizează de către Secretariatul General al Guvernului.".

Art. 12 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că "Ministerele, celelalte autorităţi ale administraţiei publice şi instituţiile publice nou înfiinţate sau care preiau, pe bază de protocol, activităţi de la alte ministere, autorităţi, instituţii publice ori alte structuri publice se subrogă în toate drepturile, obligaţiile, contractele, deciziile de finanţare, ordinele de finanţare, acordurile şi litigiile instituţiei, structurii sau activităţii preluate, inclusiv prin preluarea tuturor bunurilor mobile şi imobile aflate în administrarea sau, după caz, în proprietatea acestora.", iar conform art. 13 alin. (2), "Protocoalele de predare-primire se încheie în termen de 30 de zile lucrătoare de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă şi cuprind prevederile bugetare, execuţia bugetară până la data preluării, structurile de personal preluate şi drepturile salariale aferente, precum şi celelalte drepturi şi obligaţii, cât şi bunurile prevăzute la art. 12. Predarea-preluarea patrimoniului se efectuează pe baza situaţiilor financiare întocmite potrivit art. 28 alin. (1^1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor legale anterior enunţate rezultă fără echivoc obligaţia recurentului-reclamant Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului de a încheia împreună cu noul titular al drepturilor şi obligaţiilor respective, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a acelui act legislativ, a protocolului de predare-primire corespunzător impus de norma juridică.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului, nu se poate reţine că a întreprins toate demersurile legale necesare pentru reglementarea situaţiei dedusă judecăţii, în condiţiile în care, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, în măsura în care nu intervenea benevol exercitarea atribuţiilor de către oricare dintre entităţile implicate în procesul de încheiere a protocolului de predare-primire, atunci partea interesată avea deschisă şi calea unui demers judiciar în vederea cenzurării pretinsului refuz nejustificat exprimat de cealaltă entitate vizată.

Totodată, instanţa de recurs are în vedere şi faptul că simpla reiterare de către recurentul-reclamant Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului a unor reglementări privind dezmembrămintele dreptului de proprietate publică şi a insuccesului demersurilor pe care le-a întreprins în vederea îndeplinirii obligaţiilor legale, nu pot constitui motive care să atragă nelegalitatea măsurii dispuse în sarcina sa şi, cu atât mai puţin, a sentinţei recurate în cauză.

Astfel, măsura a fost în mod corect dispusă în considerarea dispoziţiilor art. 11 - art. 13 din O.U.G. nr. 68/2019, intimata-pârâtă având obligaţia, în conformitate cu prevederile art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992 republicată - "În baza constatărilor sale, Curtea de Conturi stabileşte: (…) c) înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă sau fiscală controlată.", să dispună şi să urmărească remedierea unor practici financiare neconforme.

II.2. În ceea ce priveşte măsura dispusă la pct. II.8 din Decizia nr. 14/19.10.2020

II.2.1. Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare şi aplicare a normelor de drept material în ceea ce priveşte detaşarea personalului contractual în cadrul instituţiilor recurente, respectiv măsura dispusă la pct. II.8.1, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate şi vor fi respinse în consecinţă.

Astfel, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 23 din 27 martie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 47 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 1 alin. (1), (3) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, unui salariat detaşat de la un angajator în cadrul căruia drepturile salariale se stabilesc prin negociere nu îi pot fi plătite de către angajatorul cesionar, instituţie sau autoritate publică, drepturi care depăşesc nivelul maxim prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 23/2023, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor privind drepturile de natură salarială cuvenite salariatului detaşat:

"91. Dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora salariatul detaşat beneficiază de drepturile care îi sunt mai favorabile, nu reprezintă, potrivit dreptului comun, decât o măsură de protecţie a salariatului, în condiţiile în care detaşarea reprezintă o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, ce poate fi iniţiată de angajator, pentru prima perioadă, de cel mult un an, fără consimţământul salariatului. Această măsură de protecţie este pe deplin aplicabilă şi în ipoteza în discuţie, a detaşării de la un angajator din mediul privat la o autoritate sau instituţie publică, atunci când drepturile mai favorabile sunt cele stabilite la angajatorul cesionar, în condiţiile legii speciale privind salarizarea personalului din sectorul bugetar.

92. Însă, atunci când salariatul detaşat a beneficiat la angajatorul cedent de drepturi de natură salarială superioare celor prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017, angajatorul cesionar nu îi poate acorda mai mult decât cuantumul stabilit prin norme juridice imperative. Este vorba de o limitare legală a drepturilor cuvenite pentru munca prestată în cadrul unui angajator care aplică un sistem de salarizare unic pentru personalul plătit din fonduri publice.

93. Astfel, în domenii apropiate şi, cu atât mai mult în cadrul aceluiaşi domeniu, salarizarea are, în principiu, un conţinut similar. Realizarea ei practică este însă diferită de la angajator la angajator în sistemul privat, în funcţie de politica salarială proprie, de mediul economico-social, de specificul pieţei locale a muncii, de rezultatele sale financiare etc. Drept urmare, la angajatori diferiţi, mărimea salariilor pentru funcţii/posturi similare sau care au drept rezultat al muncii o valoare egală poate să nu fie aceeaşi. Însă, în cazul detaşărilor salariaţilor la angajatori din mediul privat, operaţiune precedată de acordul celor doi angajatori, este evident că salariatul trebuie să beneficieze, ca măsură de protecţie, de drepturile ce îi sunt mai favorabile.

94. Normele din Codul muncii în materie de salarizare, inclusiv cele cuprinse în art. 47 alin. (2) din cod, nu pot fi aplicate în sectorul public decât în măsura în care nu există reglementări specifice, derogatorii. Or, Legea-cadru nr. 153/2017 reprezintă o astfel de reglementare specială în raport cu dreptul comun.

(…)

96. Prin urmare, în privinţa salarizării personalului din cadrul instituţiilor publice, de la data intrării în vigoare a legilor-cadru în această materie, drepturile salariale sunt exclusiv cele prevăzute de lege, în respectarea principiului supremaţiei legii. Acest principiu este prevăzut de art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, care stipulează explicit că, începând cu data intrării în vigoare a legii, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute de acest act normativ. Pentru a sublinia caracterul exclusiv al reglementării legale asupra modalităţii de stabilire a salariilor şi a celorlalte drepturi de natură salarială cuvenite personalului din sectorul bugetar, art. 1 alin. (4) din legea-cadru prevede că prin acordurile colective de muncă nu pot fi negociate drepturi care excedează sau contravin prevederilor acestei legi.

97. Caracterul legal al salarizării exclude posibilitatea acordării către salariaţii detaşaţi a unor drepturi de această natură în cuantum superior celor acordate propriilor angajaţi, din moment ce aplicarea legii speciale nu distinge după modalitatea în care s-au stabilit raporturile de muncă între angajator şi salariat. Ceea ce atrage aplicarea legii speciale este sursa de finanţare a angajatorului cesionar, întrucât, aşa cum rezultă din prevederile art. 1 alin. (1), are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem de salarizare pentru personalul "plătit din bugetul general consolidat al statului".

98. În acest context se cuvine reamintit că prin art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017 s-au reglementat principiile generale ale sistemului unitar de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, astfel:

"Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii:

a) principiul legalităţii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forţa legii, cu excepţia hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. (1), conform principiilor enunţate de art. 120 din Constituţia României, republicată, dar cu încadrare între limitele minime şi maxime prevăzute prin prezenta lege;

b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie;

c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală;

d) principiul importanţei sociale a muncii, în sensul că salarizarea personalului din sectorul bugetar se realizează în raport cu responsabilitatea, complexitatea, riscurile activităţii şi nivelul studiilor;

e) principiul stimulării personalului din sectorul bugetar, în contextul recunoaşterii şi recompensării performanţelor profesionale obţinute, pe baza criteriilor stabilite potrivit legii şi regulamentelor proprii;

f) principiul ierarhizării, pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate;

g) principiul transparenţei mecanismului de stabilire a drepturilor salariale, în sensul asigurării predictibilităţii salariale pentru personalul din sectorul bugetar;

h) principiul sustenabilităţii financiare, în sensul stabilirii nivelului de salarizare pentru personalul bugetar, astfel încât să se asigure respectarea plafoanelor cheltuielilor de personal ale bugetului general consolidat, stabilite în condiţiile legii;

i) principiul publicităţii în sensul transparenţei veniturilor de natură salarială, precum şi a altor drepturi în bani şi/sau în natură pentru toate funcţiile din sectorul bugetar."

99. Toate aceste principii ar fi încălcate dacă, prin efectul detaşării unui salariat din mediul privat, invocându-se un cuantum al salariului stabilit prin negociere, instituţia publică cesionară ar putea fi obligată să plătească drepturi salariale ce depăşesc cuantumul prevăzut de lege. Ar fi eludate, deopotrivă, principiul caracterului unitar, al supremaţiei legii, al egalităţii şi nediscriminării, ce presupun remuneraţie egală în condiţii de muncă valoric egale, principiul ierarhizării, ce presupune un raport statuat legal între nivelul salarizării şi importanţa şi complexitatea muncii. Nu în ultimul rând, ar fi încălcate principiile transparenţei mecanismului de stabilire a drepturilor salariale în sectorul bugetar şi principiul sustenabilităţii financiare.

100. Aşadar, nu se poate susţine că în circumstanţele ce interesează problema de drept analizată sunt aplicabile prevederile art. 47 alin. (2) din Codul muncii, întrucât legea specială privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nu cuprinde dispoziţii derogatorii. Dimpotrivă, aşa cum s-a mai arătat, exclude în mod explicit posibilitatea ca un angajator a cărui sursă de finanţare este bugetul consolidat al statului să plătească alte drepturi de natură salarială decât cele stabilite prin norme juridice de forţa legii.

101. Faptul că nu există o normă expresă cu privire la situaţia personalului detaşat trebuie să conducă interpretul legii la necesitatea interpretării sistematice a actului normativ, aşa cum s-a procedat în considerentele anterioare.

102. În acest context trebuie interpretate şi prevederile art. 34 din Legea-cadru nr. 153/2017, care dispun după cum urmează:

"(1) Prevederile din actele normative referitoare la mutare, acordarea concediilor, cheltuieli de transport, cheltuieli cu cazarea şi locuinţa rămân în vigoare.

(2) Drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice care îndeplineşte unele activităţi cu caracter temporar, în ţară şi în străinătate, inclusiv cu ocazia delegării sau detaşării, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, dacă prin prezenta lege sau alte acte normative în vigoare nu se reglementează altfel.

(3) Până la data intrării în vigoare a actelor normative prevăzute la alin. (2), rămân aplicabile prevederile referitoare la delegare şi detaşare din actele normative în vigoare la data prevăzută la art. 43."

103. În niciun caz nu poate fi primit argumentul acelora dintre instanţe care au apreciat că dispoziţiile art. 34 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 permit acordarea de drepturi de natură salarială personalului detaşat de la angajatori din mediul privat la instituţii şi autorităţi publice în cuantum superior celor prevăzute de legea-cadru, întrucât ar reprezenta o normă de trimitere la norma generală, respectiv la art. 47 alin. (2) din Codul muncii. În mod evident, se face vorbire de drepturile cuvenite personalului din instituţii şi autorităţi publice cu ocazia detaşării, constând în indemnizaţii, cheltuieli de transport, cazare etc., stabilite prin diverse statute speciale."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de prima instanţă a normelor de drept material din cuprinsul Codului muncii şi ale Legii-cadru nr. 153/2017, referitoare la drepturile de natură salarială cuvenite salariatului detaşat, sunt corecte, fiind congruente celor statuate prin Decizia nr. 23/27.03.2023.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune dezvoltarea considerentelor instanţei de recurs asupra criticilor recurenţilor-pârâţi formulate sub acest aspect, constatând că măsura dispusă de intimata-pârâtă Curtea de Conturi este legală, urmând a fi menţinută soluţia pronunţată de prima instanţă. Astfel, argumentele prezentate de recurenţii-pârâţi, cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat în raport de modul în care au fost interpretate prevederile legale ce reglementează drepturile de natură salarială cuvenite salariatului detaşat, sunt neîntemeiate, aspect confirmat şi de considerentele Deciziei nr. 23 din 27 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

II.2.2. Nefondate sunt şi criticile vizând măsura dispusă la pct. II.8.2 din Decizia nr. 14/19.10.2020.

Preliminar, instanţa de control judiciar reţine că recurentul-reclamant Ministerul Energiei nu a formulat argumente care să critice în concret raţionamentul şi considerentele avute în vedere de prima instanţă la respingerea cererii de chemare în judecată sub acest aspect.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de fond nu a reţinut că nu ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 78/2018 pentru că aceasta nu ar viza întreg personalul, atât funcţionari publici, cât şi personal contractual, ci pentru că Legea nr. 78/2018 nu constituie un temei pentru exonerarea de la plată decât pentru veniturile de natură salarială încasate până la data intrării sale în vigoare, iar nu pentru orice venit salarial acordat şi încasat până la data la care Curtea de Conturi sau alte structuri/instituţii cu atribuţii de control au constatat nereguli/abateri şi prejudicii aferente acestora.

În acest sens, în mod corect, curtea de apel a interpretat dispoziţiile Legii nr. 78/2018 privind exonerarea personalului plătit din fonduri publice de la plata unor sume reprezentând venituri de natură salarială, publicată în Monitorul Oficial nr. 276/28.03.2018, care statuează la art. 2 că "(1) Se aprobă exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială încasate în temeiul unor acte administrative sau clauze ale contractelor/acordurilor colective de muncă în vigoare la data plăţii acestor drepturi, sume considerate a fi încasate nelegal şi pe care personalul prevăzut la art. 1 trebuie să le restituie drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi sau alte structuri/instituţii cu atribuţii de control a unor prejudicii. (2) Sumele recuperate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, ca urmare a deciziilor prevăzute la alin. (1), nu se restituie. (3) Se exonerează de la plată şi impozitul pe venit, contribuţiile sociale şi obligaţiile fiscale accesorii drepturilor de natură salarială prevăzute la alin. (1), consecinţă a constatării Curţii de Conturi sau a altor structuri/instituţii cu atribuţii de control a unor prejudicii, atât pentru salariaţi, cât şi pentru angajatorii acestora.", respectiv la art. 3 că "(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi încetează plata de către personalul prevăzut la art. 1 a sumelor reprezentând venituri de natură salarială, pentru care Curtea de Conturi sau alte structuri/instituţii cu atribuţii de control au constatat că au fost acordate cu crearea de prejudicii, precum şi orice formă de recuperare a acestora. (2) Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a recalcula salariul de bază şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare de care beneficiază personalul prevăzut la art. 1 aferente lunii în care intră în vigoare prezenta lege, prin eliminarea din cuantumul acestora a drepturilor constatate a fi acordate în mod necuvenit de către Curtea de Conturi sau alte structuri/instituţii cu atribuţii de control.", iar la art. 1 că "se aplică personalului ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice aplicabile anterior intrării în vigoare a prezentei legi."

Înalta Curte confirmă interpretarea instanţei de fond - fundamentată pe litera şi spiritul Legii nr. 78/2018, al cărei scop a fost de exonerare de la restituire pentru drepturi salariale deja acordate la data intrării sale în vigoare, iar nu şi pentru drepturi salariale menţinute de ordonatorul de credite în plată în ciuda obligaţiei premisă instituite în sarcină prin art. 3 alin. (2) din Legea în discuţie.

În consecinţă, împrejurarea că au fost emise în mod formal ordine de partea recurentă în sensul recalculării drepturilor salariale privind salariaţii vizaţi de Curtea de Conturi, dar cu exonerarea acestora de la restituirea sumelor amintite prin invocarea unui temei legal inaplicabil perioadei vizate de actul administrativ litigios, anume ianuarie - iulie 2019, nu poate avea semnificaţia vreunei înlăturări a abaterii şi a consecinţelor sale, aşa cum au fost constate de intimata-pârâtă Curtea de Conturi.

II.2.3. Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare şi aplicare a normelor de drept material în ceea ce priveşte sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de muncă, acordat în cuantum mai mare decât cel prevăzut de lege, respectiv fără a fi limitat la nivelul celui acordat pentru luna decembrie 2018, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate şi vor fi respinse în consecinţă.

Potrivit art. 34 din O.U.G. nr. 114/2018, în forma în vigoare în perioada de referinţă:

"(1) Prin derogare de la prevederile art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu 1 ianuarie 2019, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare se majorează cu 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 şi cel/cea din luna decembrie 2018.

(2) Începând cu 1 ianuarie 2019, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, se menţine cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2018, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

(3) Ordonatorii de credite răspund în condiţiile legii de stabilirea nivelului sporurilor cu respectarea alin. (2) şi cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate prin buget pe anul 2019."

Astfel, deşi este fără echivoc că prin O.U.G. nr. 114/2018 s-a instituit în sarcina ordonatorilor de credite obligaţia menţinerii începând cu 01 ianuarie 2019 a cuantumului sporului cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2018, recurentul-reclamant a aplicat cota procentuală de 15% a sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de muncă la salariul de bază stabilit pentru anul 2019, fără a limita cuantumul său la cel acordat pentru luna decembrie 2018.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant Ministerul Energiei noţiunea de "cuantum" este înţeleasă prin prisma rezultatului operaţiunii matematice de raportare a cotei procentuale la salariul de bază, deci prin valoarea determinată a sporului, iar nu prin cota procentuală respectivă, ce priveşte doar determinabilitatea acelui spor.

În acest sens sunt chiar prevederile art. 11 din Regulamentul-cadru pentru stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare "Administraţie" din administraţia publică centrală, astfel cum a fost aprobat prin H.G. nr. 917/2017, invocat de recurentul-reclamant, potrivit cărora "Cuantumul sporului se stabileşte prin aplicarea cotei procentuale asupra salariului de bază în luna respectivă …"

Prin urmare, sunt corecte concluziile instanţei de fond în sensul că nu este relevant din perspectiva art. 34 din O.U.G. nr. 114/2018 faptul că partea reclamantă a păstrat cota procentuală de 15% a sporului litigios, câtă vreme a procedat la aplicarea acesteia asupra salariului de bază stabilit pentru anul 2019, superior celui din anul 2018, ceea ce a determinat depăşirea cuantumului acordat pentru sporul respectiv în luna decembrie 2018.

De altfel, procedând şi la interpretarea teleologică a dispoziţiilor în discuţie, instanţa de recurs reţine că în expunerea de motive din preambulul O.U.G. nr. 114/2018 sunt evidenţiate şi argumentele pentru care Guvernul României a emis respectiva ordonanţă de urgenţă, respectiv "având în vedere: - imperativul respectării ţintei de deficit de sub 3% din produsul intern brut, prevăzut de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, ratificat prin Legea nr. 13/2008; luând în considerare că pentru păstrarea echilibrelor bugetare sunt necesare unele măsuri menite să menţină volumul cheltuielilor bugetare la un nivel care să permită respectarea condiţionalităţilor asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul deficitului bugetar, … ţinând cont că neadoptarea în regim de urgenţă a măsurilor fiscal-bugetare propuse: - ar genera un impact suplimentar asupra deficitului bugetului general consolidat, afectând în mod semnificativ sustenabilitatea finanţelor publice; - deficitul bugetar în anul 2019 va depăşi pragul de 3% din produsul intern brut prevăzut de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, ratificat prin Legea nr. 13/2008, ceea ce va avea ca principală consecinţă negativă declanşarea de către Comisia Europeană a procedurii de deficit excesiv, aspect de natură a genera la rândul său alte consecinţe grave pentru interesele României; …"

Aşadar, legiuitorul şi-a propus prin aceste măsuri menţinerea unor cheltuieli bugetare la un anumit nivel, în contextul angajamentelor previzionate de către emitent, ceea ce implica intenţia de plafonare a cuantumului sporurilor la nivelul acordat în decembrie 2018, anume plafonarea sumei determinate a sporurilor, iar nu a cotelor procentuale.

În acest context apare ca fiind lipsită de relevanţă invocarea de către recurentul-reclamant a prevederilor art. 169 din Legea nr. 53/2003 - "Nicio reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege." - în condiţiile în care acestea privesc situaţia unui drept salarial cuvenit, iar nu însăşi stabilirea acelui drept salarial ce poate implica atât o aplicare a legii, cât şi manifestarea unei marje de apreciere pe care legiuitorul o recunoaşte ordonatorului de credite.

Astfel, potrivit jurisprudenţei consolidate a Curţii Constituţionale, legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 329 din 25 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 14 august 2013). De asemenea, legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili conţinutul, condiţiile şi limitele acordării sporurilor, precum şi de a decide cu privire la acordarea acestora (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006, sau Decizia nr. 552 din 24 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iulie 2012).

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, şi Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57.

Nu în ultimul rând, contrar susţinerilor recurentului-reclamant Ministerul Energiei, instanţa de control judiciar reţine ca fiind corecte şi concluziile primei instanţe, în sensul că raportarea trebuie făcută inclusiv la nivel individual, astfel încât niciun spor plătit începând cu 01 ianuarie 2019 să nu depăşească acel cuantum acordat în decembrie 2018.

Această concluzie rezultă cu evidenţă din interpretarea logico-sistematică a prevederilor legale în discuţie, iar faptul că ordonatorul de credite s-ar fi încadrat în limitele bugetare pentru cheltuielile de personal prevăzute în anul 2019 nu afectează legalitatea măsurii dispuse de intimata-pârâtă Curtea de Conturi, în condiţiile în care acest aspect este supus unei alte limitări bugetare impuse privind drepturile salariale, care se adaugă celei prevăzute de art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018.

Criticile referitoare la soluţia instanţei de fond privind cererea de suspendare, subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., sunt nefondate.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), invocat de recurentul-reclamant Ministerul Energiei, acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că prima instanţă a respectat obligaţia consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. de a-şi motiva hotărârea adoptată.

Astfel, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, expunând silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate şi fiind clare raţiunile avute în vedere.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care aceasta a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele şi aplicând dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.

Soluţionând cererea de anulare prima instanţă a răspuns, de altfel, tuturor criticilor părţilor reclamante, care în opinia acestora constituiau totodată argumente în ceea ce priveşte dovedirea îndeplinirii condiţiei privind cazul bine justificat.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentului-reclamant Ministerul Energiei privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat de ambii recurenţi-reclamanţi este de asemenea nefondat.

Astfel, în ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării actului administrativ atacat, soluţia primei instanţe este de asemenea corectă, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile instituite de art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. (t) din Legea nr. 554/2004, prin cazuri bine justificate, legiuitorul a înţeles împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În considerarea acestor prevederi legale şi în raport de criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, identice celor care s-au subsumat cererii de anulare, analizate anterior, având în vedere că nu a fost identificată existenţa vreunui motiv de nelegalitate cu privire la actul administrativ contestat, de natură sa creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii acestuia, în speţă nu poate fi reţinută îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, astfel cum în mod legal a constatat prima instanţă.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, instanţa de control judiciar reţine că îndeplinirea doar a uneia dintre cerinţele cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu poate conduce la admiterea cererii de suspendare. Prin urmare, în lipsa dovedirii cazului bine justificat, nu se mai impune analizarea elementelor doveditoare ale pagubei iminente, această condiţie, prin ea însăşi, în lipsa cazului bine justificat, neavând aptitudinea de a schimba soluţia pronunţată în prezentul recurs.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanţii Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului şi Ministerul Energiei împotriva sentinţei civile nr. 834 din 27 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanţii Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului şi Ministerul Energiei împotriva sentinţei civile nr. 834 din 27 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 15 iunie 2023.