Compensation for Delay in Paying Insurance Claims: Statute of Limitations and Moratory Interest Under the Insurance Guarantee Fund Act

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucuresti-sectia a IX-a în data de 29.03.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, să constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/26.08.2016 şi dispună:

1. Obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale;

2. Obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Reclamanta A. S.A. a depus o cerere modificatoare, solicitând, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA, constând în: 1. în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, în cuantum de 9.248,81 RON, calculate până la 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective; 2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 209 din 9 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei de obiect/lipsei de interes a acţiunii iniţiale, ca rămase fără obiect;

A respins cererea pârâtului FGA de amendare a reclamantei pentru introducerea cu rea-credinţă a acţiunii iniţiale, ca rămasă fără obiect;

A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii modificate, ca neîntemeiată;

A respins exceptia tardivităţii actiunii modificate, ca neîntemeiată;

A admis în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea modificată, doar în ceea ce priveşte sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă din perioada 25.09.2016-30.08.2020;

A respins acţiunea modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în ceea ce priveste sumele pretinse cu titlu de prejudiciu pentru lipsa de folosinţă din perioada 25.09.2016-30.08.2020, ca prescrisă;

A respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea modificată, în ceea ce priveşte sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă din perioada 31.08.2020-09.02.2022;

A respins acţiunea modificată, în ceea ce priveşte sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă din perioada 31.08.2020-09.02.2022, ca prematură.

3. Căile de atac exercitate în cauză

3.1. Împotriva sentinţei nr. 209 din 9 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate cu privire la fondul cererii de chemare în judecată şi rejudecarea cauzei, în sensul obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la F.G.A. sub nr. x/26.08.2016, constând în principal în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele speciale incidente în materia asigurărilor, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, precum şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs arată că hotărârea primei instanţei este pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material incidente, având în vedere că, în urma analizării pe fond cererii de plată şi a dosarului de daună, după obligarea FGA prin Decizia pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, prin care s-a dispus anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de FGA, acesta a achitat către A. S.A. sumele solicitate, cu o întârziere de peste 5 ani.

Susţine că actul administrativ nelegal constă în Decizia nr. 14452/03.25.2018, prin care FGA a respins cererea sa în mod nejustificat, decizie ce a fost anulată ulterior în dosarul nr. x/2018.

Consideră că prin plata despăgubirilor solicitate, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a confirmat dreptul recurentei-reclamante.

Cu privire la prejudiciu, invocă dispoziţiile art. 1535 C. civ. şi lipsa de folosinţă a sumei de bani la care societatea recurentă era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, pentru o perioadă de peste 5 ani.

Susţine că prima instanţă a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi că, în instrumentarea dosarelor de daună, Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să respecte dispoziţiile legale aplicabile contractului de asigurare, printre care şi plata penalităţilor pentru întârzierea soluţionării cererii.

În acest sens, arată că dispoziţiile art. 1535 C. civ. prezumă existenţa prejudiciului în ipoteza lipsei de folosinţă a unor sume de bani, Fondul de Garantare a Asiguraţilor confirmând dreptul A. S.A. la plata despăgubirilor prin achitarea acestora la data de 29.10.2021.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate, arată că şi această condiţie este îndeplinită, existând o legătură directă între actul administrativ anulat ca nelegal de către instanţa de judecată, respectiv Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, şi prejudiciul suferit de A. S.A., constând în lipsa de folosinţă a sumei de bani reprezentate de despăgubirile la care era îndreptăţită.

Referitor la culpa FGA, recurenta-reclamantă arată că şi această condiţie este îndeplinită, având în vedere că recurentul-pârât a tergiversat soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. S.A. de o sumă semnificativă de bani, iar pe de altă parte, a interpretat greşit şi tendenţios prevederile legale incidente.

3.2. Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs şi recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor-FGA, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acţiunii recurentei-reclamante, astfel cum a fost modificată, în principal pe cale de excepţie, iar în subsidiar ca nefondată, precum şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

În motivarea recursului arată că la data de 13.10.2021, sentinţa civilă a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a rămas definitivă, FGA fiind obligat să analizeze pe fond cererile de plată respinse prin decizia nr. 14452/03.05.2018, iar la data de 29.10.2021, FGA a achitat reclamantei suma de 2.555 RON.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critică faptul că instanţa de fond a admis doar în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Susţine că recurenta-reclamantă a cunoscut producerea prejudiciului şi întinderea acestuia odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data depunerii cererii de despăgubiri. De asemenea, cunoştea producerea prejudiciului şi întinderea acestuia la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, respectiv la data de 07.05.2018, astfel că termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor a început să curgă şi s-a împlinit un an mai târziu, conform art. 19 alin. (2) şi următoarele din Legea nr. 554/2004, şi anume la data de 19.05.2019.

Mai arată că împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat sau nu a fost achitat nu are impact asupra datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate în condiţiile art. 1, 8 şi 9 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că data achitării debitului este diferită de data la care reclamanta cunoştea sau trebuia să cunoască întinderea despăgubirilor, dela care curge termenul de prescripţie.

Prin urmare, solicită admiterea recursului şi admiterea în întregime a excepţiei prescripţiei.

Consideră că în mod eronat instanţa de fond a considerat că acţiunea este în termen faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, în raport cu împrejurarea că termenul de prescripţie este împlinit, acesta începând să curgă din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată, fără a ţine cont de faptul că la acel moment FGA era în imposibilitate legală de a efectua plăţile, conform art. 14 din Legea nr. 213/2015, având în vedere că hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A. a fost pronunţată la data de 28.04.2016.

Apreciază că în speţă nu se poate reţine lipsa de folosinţă pe durata în care nu fusese instituită în sarcina FGA obligaţia de plată, respectiv 16.03.2016.

Recurentul-pârât susţine că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, având în vedere că cererea de plată din prezenta cauză a fost solutionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018 şi prin care decizia contestată a fost anulată, iar FGA a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată.

Critică respingerea exceptiei de inadmisibilitate, dat fiind faptul că prin hotărârea definitivă arătată mai sus a fost obligat la analizarea cererii de plată.

În acest sens invocă dispoziţiile art. 8 din Legea 554/2004, conform cărora actiunea în anularea actului administrativ trebuie să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate.

Arată că prin respingerea excepţiei inadmisibilităţii, instanţa de fond a ignorat atât conţinutul acţiunii modificate, cât şi faptul că a fost obligat să analizeze cererile de plată pe fond şi nu să plătească sumele solicitate.

Mai arată că art. 19 din Legea 554/2004 permite ca cererea pentru acordarea despăgubirilor să fie depusă pe cale separată, cu condiţia ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător.

În speţă, consideră că la acest moment A. S.A. nu are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, pentru a putea solicita despăgubiri, nefiind întrunite condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, solicită casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Cu privire la excepţia tardivităţii, consideră că în mod greşit instanţa de judecată a respins-o, încălcând dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 şi principiul specialia generalibus derogant, având în vedere că reclamanta putea solicita despăgubiri pentru pretinsa întârziere în soluţionarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu după 3 ani, acţiunea de faţă fiind tardivă în raport cu prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 şi art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, având în vedere faptul că recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor, la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalităţi/dobânzi, şi cum nu există niciun motiv să nu fi solicitat aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2018, consideră că acţiunea de faţă este tardivă, în raport cu dispoziţiile legii speciale.

În acest sens, consideră că instanţa de fond trebuia să arate în mod concret care sunt motivele de respingere a excepţiei tardivităţii.

Recurentul-pârât susţine, cu privire la excepţia prematurităţii acţiunii, că trebuie respectat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4902/27.11.2018, pronunţate în dosarul nr. x/2018, în considerentele căreia s-a reţinut că în fapt consecinţa nelegalităţii deciziei emise de FGA nu poate fi obligarea directă a acestuia la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii.

Astfel, susţine că, întrucât nu a analizat pe fond cele 435 de cereri de despăgubiri şi cum recunoaşterea drepturilor de creanţă accesorii depinde de recunoaşterea drepturilor de creanţă principale, care sunt supuse analizei în procedura administrativă din faţa Fondului de Garantare a Asiguraţilor, până la stabilirea caracterului cert, lichid şi exigibil al dreptului de creanţă principal, nu se poate recunoaşte dreptul de creanţă accesoriu, nici sub forma subsidiară, a caracterului determinabil şi condiţionat de recunoaşterea dreptului de creanţă principal.

Mai arată că drepturile afectate de un termen pot fi încuviinţate, potrivit art. 34 alin. (3) C. proc. civ., când se constată că acestea pot preîntâmpina o pagubă, or, recurenta-reclamantă nu a invocat o asemenea pagubă iminentă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, recurentul-pârât arată că Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată, instanţa dispunând în mod definitiv obligarea FGA la analizarea pe fond a cererilor de plată ce au făcut obiectul acelei decizii şi nu la plata sumelor solicitate de A. S.A. prin cererile de plată, astfel că FGA nu poate fi obligat la plata unei sume cu privire la care nu s-a stabilit că ar reveni recurentei-reclamante în litigiul principal (dosarul nr. x/2018), drept pentru care nu există interesul A. S.A. la momentul introducerii prezentei acţiuni de a solicita penalităţi/dobânzi, acest drept născându-se ulterior, după soluţionarea de către FGA a cererii de plată pe fond.

Solicită admiterea excepţiei lipsei de interes şi respingerea acţiunii A. S.A., ca lipsită de interes.

Pe fondul cauzei, solicită admiterea recursului pârâtului şi respingerea recursului formulat de reclamantă.

În acest sens, invocă dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care condiţionează acordarea de despăgubiri de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat.

Mai arată că natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 fiind o răspundere patrimonială de drept administrativ, care se antrenează în aceleaşi condiţii generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 şi următoarele din C. civ., respectiv: existenţa unui prejudiciu cert, existenţa unei fapte ilicite extracontractuale şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, arată că efectul anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, emise nelegal de pârât, nu este recunoaşterea dreptului pretins, ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată şi la verificarea dosarului de daună, respectiv dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, astfel că, din această perspectivă, nu are relevanţă faptul că în interiorul termenului de 30 zile autoritatea a pus în executare sentinţa civilă, întrucât executarea hotărârii presupunea cu necesitate verificarea în prealabil a dosarelor de daună de către Comisia specială din cadrul FGA, urmată apoi de plată sau de emiterea unei noi Decizii de respingere a cererii. De aceea faptul că în urma verificării dosarului de daună, autoritatea pârâtă a efectuat plata nu are relevanţă în litigiul de faţă, în care reclamanta a înţeles să solicite daune interese moratorii constând în lipsa de folosinţă a despăgubirii din dosarul de daună, care nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018.

Consideră că repararea pagubei în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu poate depăşi ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în care instanţa de judecată nu a analizat creanţa de asigurare care a făcut obiectul cererii de plată, aşadar nu a recunoscut dreptul pretins de către reclamantă.

De asemenea, susţine că FGA nu este un asigurător şi nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care detine mai multe creante de asigurare, de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

4. Apărările formulate în recurs

Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat concluzii scrise, prin care solicită admiterea recursului propriu şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 9 mai 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 25 ianuarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. este fondat, iar recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, astfel cum a fost modificată, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, obligarea F.G.A. la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la F.G.A. sub nr. x/26.08.2016, constând în principal în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, în cuantum de 9.248,81 RON, calculate până la 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective; 2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanţă a respins excepţiile lipsei de obiect/lipsei de interes a acţiunii iniţiale, ca rămase fără obiect; a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii modificate, ca neîntemeiată; a respins exceptia tardivitatii actiunii modificate, ca neîntemeiată; a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea modificată, în ceea ce priveşte sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă din perioada 25.09.2016-30.08.2020 şi a respins acţiunea modificată ca prescrisă, cu privire la sumele pretinse cu titlu de prejudiciu pentru lipsa de folosinţă din perioada 25.09.2016-30.08.2020; a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea modificată, în ceea ce priveşte sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă din perioada 31.08.2020-09.02.2022; a respins acţiunea modificată, în ceea ce priveşte sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă din perioada 31.08.2020-09.02.2022, ca prematură.

6.1. În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine în esenţă că în cauza dedusă judecăţii sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice şi repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal.

Înalta Curte constată incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea greşită a normelor de drept material incidente.

Astfel, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată din speţă, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-a fost aprobată la plată şi plătită din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim prevăzut de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin respingerea recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018; a fost obligat pârâtul să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON; s-a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanţa a reţinut, între altele, că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 (…) nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

În acest context, Înalta Curte constată că în urma demersului judiciar privind contestaţia formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanţa de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la analizarea pe fond a cererilor de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existenţa creanţei litigioase din cauza dedusă judecăţii.

La data de 29.10.2021, pârâtul FGA a procedat la plata către A. S.A. a unor creanţe de asigurări, inclusiv cea vizată de cererea de plată nr. x/26.08.2016, şi anume suma de 2555 RON pentru dosarul de daună x, reprezentând doar despăgubirea cerută de reclamantă.

Înalta Curte reţine că, în cadrul prezentului litigiu, se solicită despăgubiri sub forma daunelor interese moratorii aplicate sumei de bani solicitate prin cererea adresată FGA referitoare la despăgubiri, motivat de faptul că prin hotărâre judecătorească a fost declarat nelegal refuzul FGA de soluţionare pe fond a cererii de plată a despăgubirilor.

O primă critică, formulată prin aceste motive de recurs vizează soluţia dată de către prima instanţă excepţiei prescripţiei, respectiv în ceea ce priveşte admiterea excepţiei pentru sumele solicitate cu titlu de despăgubiri pentru perioada 25.09.2016-30.08.2020.

Înalta Curte constată că această critică este fondată, în condiţiile în care prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/26.08.2016, cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestei decizii fiind soluţionată definitiv la data de 13.10.2021 prin decizia nr. 4644 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Or, atâta timp cât din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea eronată de către recurentul-pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum şi faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraţilor, nici instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situaţia concretă a reclamantei în sensul de a se stabili în mod concret dacă deţine o creanţă de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în raport de cererea de plată şi înscrisurile care o însoţesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/26.08.2016.

În acest context rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât existenţa creanţei este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluţionat definitiv la data de 13.10.2021, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 2.555 RON, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

În raport cu aceste momente, nu se poate reţine tardivitatea cererii de chemare în judecată, formulate la data de 29.03.2021.

Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voinţă recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului a cărui prescripţie o invocă, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al recurentei-reclamante.

Mai mult, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2019 s-a admis recursul în interesul legii şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, s-a stabilit că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Înalta Curte are în vedere că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerinţă ce se deduce din interpretarea aceleiaşi norme este că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse, şi emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal.

De asemenea, se reţine că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ, iar regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale.

Astfel, potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, având denumirea marginală Condiţiile răspunderii, din acelaşi act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Prin prejudiciu se înţelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Înalta Curte constată că în îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a propriilor atribuţii, acesta a respins cererea de plată a recurentei-reclamante la data de 03.05.2018 ca urmare a unei interpretări eronate a noţiunilor de creanţă de asigurare şi creditor de asigurare, apreciind că plafonul de 450.000 de RON era deja depăşit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În continuare, admiţând existenţa faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 2.555 RON, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Potrivit dispoziţiilor art. 1535 alin. (1) C. civ.:

"În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic".

Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (…) (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

Înalta Curte reţine, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor vizând creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest din urmă sens, premisa esenţială a acordării sumei de 2.555 RON cu titlul de creanţă de asigurări de către FGA nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, B. S.A., ci în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraţilor către creditorii de asigurări.

De asemenea, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată în discuţie împiedicând recurenta-reclamantă să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări în cuantum de 2.555 RON pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite).

În sfârşit, vinovăţia recurentului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică şi sistematică a dispoziţiilor legale respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

În consecinţă, despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 14.720 RON, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

6.2. În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat în mod formal, fără a fi aduse argumente prin care să se susţină că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, pentru ca instanţa de recurs să procedeze la analizarea acestora.

Astfel, simpla trimitere formală, cu caracter general, la un motiv de casare nu este suficientă pentru a fi analizat de către instanţa de recurs, în lipsa unor argumente concrete care să-l susţină.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că într-o primă critică, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia prescripţiei în ceea ce priveşte sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul, constând în lipsa de folosinţă pentru perioada 31.08.2020-09.02.2022, în condiţiile în care soluţia definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de anulare a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost pronunţată abia la data de 13.10.2021.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului-pârât, că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, termenul pentru formularea acţiunii pe cale separată în acordarea despăgubirilor începe să curgă de la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, astfel cum s-a arătat la pct. 6.1. din prezenta decizie.

Înalta Curte constată nefondate criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripţiei, având în vedere că pentru formularea cererii de acordare a acestor despăgubiri, recurenta-reclamantă trebuia să cunoască întinderea despăgubirilor pe care urma să le solicite, acestea fiind strâns legate de cuantumul sumei de care a fost lipsită.

În speţă, din actele dosarului de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 31.03.2021 şi modificată la data de 31.08.2021. Prin cererea modificatoare, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata penalităţilor de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x/26.08.2016.

Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentului-pârât în sensul că recurenta-reclamantă cunoştea producerea prejudiciului şi întinderea acestuia la expirarea termenului de 30 de zile de la data depunerii cererii de despăgubiri ori la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, respectiv la data de 07.05.2018, astfel că termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor a început să curgă şi s-a împlinit un an mai târziu, conform art. 19 alin. (2) şi următoarele din Legea nr. 554/2004, şi anume la data de 19.05.2019.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte reţine că, deşi prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/26.08.2016, acest moment nu poate fi reţinut ca dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie reglementat la art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care prin respectiva decizie cererea de plată a recurentei-reclamante a fost respinsă pentru motivul că societatea de asigurare a depăşit plafonul maxim al despăgubirilor acordate de 450.000 RON, astfel că nu s-a făcut o analiză pe fond a cererii de plată şi nu s-a stabilit în concret cuantumul despăgubirii la care era îndreptăţită.

Tot nefondată se constată a fi şi susţinerea recurentului-pârât în sensul că recurenta-reclamantă cunoştea producerea prejudiciului şi întinderea acestuia la expirarea termenului de 30 de zile de la data depunerii cererii de despăgubiri, având în vedere faptul că nici acest moment nu este relevant pentru cunoaşterea prejudiciului, în lipsa unei analize efective şi pe fond a cererii de plată formulate în cauză.

În consecinţă, dreptul reclamantei la plata despăgubirilor solicitate conform art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu este prescris, în condiţiile în care termenul de prescripţie curge de la data la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii.

A doua critică formulată de către recurentul-pârât se referă la faptul că prima instanţă în mod greşit a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât cererea de reparare a prejudiciului formulată pe cale separată şi întemeiată pe prevederile art. 19 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 este condiţionată de dovedirea existenţei unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului.

Critica este nefondată, în condiţiile în care potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

De asemenea, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

"(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus se constată că susţinerea recurentului-pârât este nefondată, întrucât art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speţă, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situaţie, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Din această perspectivă, persoana vătămată are un drept de opţiune, iar nu o obligaţie de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acţiunii în anularea actului vătămător, sau printr-o cerere separată, ultima fiind însă condiţionată de respectarea termenului de prescripţie, care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, motiv pentru care nu se poate reţine existenţa unui fine de neprimire, în ipoteza în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acţiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opţiune cu privire la modalitatea în care înţelege să acţioneze fiind prevăzut de lege.

Prin urmare, în condiţiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicţia formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă, legiuitorul permite, pe cale de excepţie, un asemenea demers, excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată, prima instanţă procedând în mod corect la respingerea acesteia.

O a treia critică formulată prin motivele de recurs vizează respingerea de către instanţa de fond a excepţiei tardivităţii, recurentul-pârât considerând că în mod greşit instanţa de judecată a respins-o, încălcând dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, 29.03.2021:

"(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva deciziei se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările [...] ulterioare."

Înalta Curte constată că prima instanţă a respins excepţia tardivităţii în mod corect în raport cu criticile formulate de către pârât.

Astfel, este adevărat că recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor (nr. 14452/2018), la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalităţi/dobânzi, însă aceasta a fost soluţionată în mod definitiv de către instanţele judecătoreşti abia la data de 13 octombrie 2021 şi comunicată recurentei-reclamante la începutul anului 2022.

Pe de altă parte, decizia FGA nr. 14452/2018 se referea la respingerea în bloc a celor 435 cereri de despăgubire pentru depăşirea plafonului de 450.000 RON, astfel că nu a avut loc o analiză pe fondul pretenţiilor solicitate cu titlu de despăgubiri pentru a se putea reţine că recurenta-reclamantă ar fi cunoscut cuantumul despăgubirii la care era îndreptăţită.

Înalta Curte constată că este nefondată susţinerea recurentului-pârât în sensul că acţiunea este tardivă în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, conform cărora:

"(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare", câtă vreme în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeaşi lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

O altă critică vizează excepţia prematurităţii acţiunii, faţă de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4902/27.11.2018, pronunţate în dosarul x/2018, şi în raport cu împrejurarea că în considerentele acestei sentinţe s-a reţinut că în speţă consecinţa nelegalităţii deciziei emise de FGA nu poate fi obligarea directă a acestuia la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii.

Critica este nefondată, în condiţiile în care în cauză nu pate fi reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4902/27.11.2018, pronunţate în dosarul x/2018, câtă vreme prin această hotărâre nu s-a analizat fondul cererii de plată a recurentei-reclamante, ci doar s-a respins cererea pentru depăşirea plafonului de 450.000 RON reprezentând creanţe de asigurare plătire către A. S.A..

De asemenea, Înalta Curte constată că prima instanţă în mod greşit a respins ca prematură acţiunea modificată, cu privire la despăgubirile materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă pentru perioada 31.08.2020-09.02.2022, în considerarea faptului că reclamanta nu a dovedit că i se cuvine vreo sumă de bani, câtă vreme recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021, astfel că acţiunea nu poate fi considerată prematură pentru perioada respectivă.

Înalta Curte constată că nu pot fi reţinute de către instanţa de recurs nici criticile privind modalitatea de soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei lipsei de interes, în raport cu anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, având în vedere că prima instanţă a respins în mod corect excepţia lipsei de interes, ca rămasă fără obiect, în condiţiile în care excepţia a fost invocată cu privire la acţiunea introductivă, care ulterior, la data de 31.08.2021, a fost modificată de către reclamantă.

Prin urmare, prima instanţă a reţinut în mod corect că întrucât acţiunea iniţială, la care se raporta exceptia lipsei de interes, a fost modificată integral, excepţia astfel invocată a rămas fără obiect/lipsită de interes.

Cu privire la fondul cauzei, recurentul-pârât susţine pe de o parte, că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a emis o decizie de admitere a cererii de plată şi nici nu a fost obligat de către o instanţă de judecată la plata sumei de 2.555 RON aferentă cererii de plată nr. x/26.08.2016, în condiţiile în care cererea de despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, formulată pe cale separată, este condiţionată de existenţa unei hotărâri prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat şi dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul pretins şi emiterea actelor administrative.

Pe de altă parte, recurentul-pârât susţine că efectul anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, emise nelegal de pârât, nu este recunoaşterea dreptului pretins, ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată şi la verificarea dosarului de daună, respectiv dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Înalta Curte constată că referitor la această critică se impun a fi avute în vedere considerentele prezentei decizii de la pct. 6.1., în sensul că, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări, iar prin admiterea existenţei faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 2.5555 RON, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

În acelaşi sens se impun a fi reţinute şi dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ. şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar raportul juridic litigios priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu privire la creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esenţială a acordării sumei de 2.555 RON cu titlul de creanţă de asigurări de către FGA neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită - B. S.A., ci în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.

Altfel spus, sumele solicitate în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004 reprezintă penalităţi/dobânzi stabilite în sarcina autorităţii emitente a unui act administrativ nelegal, anulat ulterior, care a cauzat părţii vătămate un prejudiciu, natura juridică a celor două categorii de accesorii fiind diferită.

Date fiind, aspectele de mai sus, instanţa de recurs constată, contrar celor susţinute de către recurentul-pârât, că, pe lângă fapta ilicită, sunt îndeplinite în cauză şi condiţiile existenţei prejudiciului, a raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei recurentului-pârât prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 cu interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, ceea ce face ca recurenta-reclamantă să fie îndreptăţită la acordarea unei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2.5555 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 209 din 9 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal; va casa, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând: va admite, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi va obliga pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2554,92 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

De asemenea, va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Având în vedere că în recurs recurenta-reclamantă a făcut dovada unor cheltuieli de judecată în cuantum de 688,93 RON, constând în 100 RON taxă judiciară de timbru şi 588,93 RON onorariu avocaţial, iar la fond a unor cheltuieli de judecată în cuantum de 50 RON taxă judiciară de timbru şi 879,18 RON onorariu de avocat, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către recurenta-reclamantă A. S.A. a sumei de 688,93 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs şi 600 RON cheltuieli de judecată la fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 209 din 9 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2554,92 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către recurenta-reclamantă A. S.A. a sumei de 688,93 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs şi 600 RON cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 25 ianuarie 2023.