Separate claim for compensation based on annulled administrative decision: scope of Article 19 Law 554/2004 and calculation of statutory interest for delayed payment of insurance guarantees

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 30.03.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucuresti - sectia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, să se constate existenţa unui refuz nejustificat al F.G.A. cu privire la soluţionarea cererii de plată nr. x/16.03.2016 şi dispună obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A. a depus o cerere modificatoare, prin care a solicitat: obligarea pârâtului F.G.A. la plata penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi, calculate la debitul principal din cererea de plată, conform Normei ASF nr. 23/2014, de la data expirării a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată (termenul legal de solutionare a acesteia), până la data de 09.08.2021 şi în continuare, până la data plăţii efective a debitului; în subsidiar, obligarea pârâtului F.G.A. la plata dobânzii legale penalizatoare, potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011; obligarea pârâtului F.G.A. la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 208 din 9 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei de obiect/lipsei de interes a acţiunii iniţiale, ca rămase fără obiect;

A respins cererea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, de amendare a reclamantei pentru introducerea cu rea-credinţa a acţiunii iniţiale, ca rămasă fără obiect;

A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii modificate, ca neîntemeiată;

A respins exceptia tardivităţii acţiunii modificate, ca neîntemeiată;

A admis în parte excepţia prescripţiei acţiunii modificate, doar în ceea ce priveşte sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă din perioada 15.04.2016-30.08.2020;

A respins acţiunea modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în ceea ce priveste sumele pretinse cu titlu de prejudiciu pentru lipsa de folosinţă din perioada 15.04.2016-30.08.2020, ca prescrisă;

A respins excepţia prescripţiei acţiunii modificate, în ceea ce priveşte sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă pentru perioada 31.08.2020-09.02.2022;

A respins acţiunea modificată, în ceea ca priveşte sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă pentru perioada 31.08.2020-09.02.2022, ca prematură.

3. Cererile de recurs formulate în cauză

3.1. Împotriva sentinţei nr. 208 din 9 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost modificată şi obligarea pârâtului la plata de despăgubiri constând în principal în penalităţi de întârziere şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, precum şi obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că hotărârea primei instanţei este pronunţată cu aplicare greşită şi încălcare normelor de drept material care reglementează prescripţia extinctivă, sens în care invocă prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi Decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii.

Susţine că, în speţă, decizia privind refuzul de plată emisă de FGA a fost declarată nelegală în mod definitiv abia la data de 13.10.2021, data soluţionării definitive a acţiunii nr. x/2018, astfel că dreptul material la acţiune al A. S.A. în privinţa despăgubirilor s-a născut abia la această dată, întrucât abia la acel moment a avut configuraţia că actul emis de FGA a fost anulat definitiv şi pot fi pretinse despăgubiri, ceea ce face ca soluţia instanţei de fond cu privire la admiterea excepţiei prescripţiei să fie nelegală.

Arată că este vorba de o cerere de obligarea a FGA la plata de daune interese moratorii, care au natură accesorie faţă de cererea principală de plată a despăgubirilor, sens în care invocă dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2016, potrivit cărora dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Pe fondul cererii privind acordarea de despăgubiri, arată că în speţă sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea acestora, respectiv: existenţa unui act administrativ nelegal; existenţa unui prejudiciu material sau moral; existenţa unui raport de cauzalitate între actul administrativ nelegal şi prejudiciu, precum şi existenţa culpei autorităţii.

Prin hotărârea de anulare a Deciziei FGA nr. 14.452/03.05.2018, prin care FGA a respins iniţial cererea de plată formulată de A. S.A. pe motiv că s-a depăşit plafonul de 450.000 RON, intimatul-pârât a fost obligat la reanalizarea dosarului de daună, iar în urma reanalizării, acesta a achitat către A. S.A. sumele solicitate.

Consideră că plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani s-a făcut din culpa Fondului de Garantare a Asiguraţilor, recurenta-reclamantă fiind lipsită de folosinţa sumelor de bani solicitate pentru această perioadă.

În concret, arată că actul administrativ nelegal constă în Decizia 14452/03.05.2018, emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor după 2 ani de la depunerea cererii de plată, prin care acesta a respins în mod nejustificat cererea sa. În urma contestării în instanţă a acestei decizii, prin decizia civilă nr. 4644 din data de 13.10.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală, intimatul-pârât fiind obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată.

Ulterior, în urma reanalizării cererii de plată, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a recunoscut dreptul A. S.A. la despăgubiri şi a efectuat plata sumelor solicitate.

În ceea ce priveşte prejudiciul, invocă dispoziţiile art. 1535 C. civ. şi arată că Fondul de Garantare a Asiguraţilor, deşi avea obligaţia soluţionării imediate a cererii de plată, a respins-o după 2 ani de la depunerea cererii, iar decizia de soluţionare nr. 14.452/03.05.2018 a fost anulată, ca nelegală, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, soluţia rămânând definitivă la data de 13.10.2021, iar la data de 29.10.2021 Fondul de Garantare a Asiguraţilor a efectuat plata despăgubirilor calculate după 5 ani de la data la care trebuiau efectiv achitate despăgubirile.

Susţine că Fondul de Garantare a Asiguraţilor a lipsit A. S.A. de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţită.

Consideră că este îndeplinită şi condiţia existenţei legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, fapta constând în soluţionarea cu întârziere şi în mod nelegal de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a cererii de plată, fără de care prejudiciul constând în lipsa de folosinţă a sumelor solicitate prin cererea de plată, nu ar fi existat.

De asemenea, apreciază că este îndeplinită şi condiţia culpei, dat fiind faptul că Fondul de Garantare a Asiguraţilor a tergiversat în mod nepermis soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. S.A. de o sumă semnificativă de bani.

3.2. Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs şi recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor-FGA, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, şi în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondate, cu acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

În motivarea recursului, sub un prim aspect, critică faptul că instanţa de fond a admis doar în parte excepţia prescripţiei, sens în care arată că reclamanta cunoştea producerea prejudiciului şi întinderea acestuia odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 28.01.2016, data depunerii cererii de despăgubiri. Mai mult, recurenta-reclamantă cunoştea producerea şi întinderea acestuia prejudiciului începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018, respectiv de la data de 07.05.2018.

Consideră ca nu poate fi primită susţinerea recurentei-reclamante că a cunoscut naşterea dreptului la despăgubiri doar la data de 13.10.2021, data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2018, având în vedere că a depus prezenta acţiune înainte de această dată, iar pe de altă parte, în Decizia ICCJ - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii nr. 22/2019 s-a statuat că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripţie specială, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia să cunoască prejudiciul şi întinderea sa.

În acest sens, consideră că termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor s-a împlinit la data de 19.05.2019.

Arată că împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat sau nu a fost achitat deloc, nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate în condiţiile art. 1, 8 şi 19 din Legea 554/2004.

Recurentul-pârât susţine că reclamanta a depus prezenta acţiune pe rolul instanţei mult după împlinirea acestor termene, motiv pentru care solicită admiterea recursului şi admiterea în întregime a excepţiei prescripţiei în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect pretenţiile formulate.

Precizează că plata despăgubirii a fost efectuată la data de 29.10.2021 şi că suma solicitată de către recurenta-reclamantă este formată din debit principal şi penalităţi, iar pe de altă parte, arată că prin hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2018, instanţa a obligat Fondul de Garantare a Asiguraţilor la îndeplinirea obligaţiei de a face, respectiv la soluţionarea cererii de plată, iar acesta, în doar câteva zile de la rămânerea definitivă a hotărârii din dosarul nr. x/2018, a pus în executare hotărârea, a admis în parte cererea de plată pentru suma de 6.430 RON şi a respins-o în rest, astfel că nu se pune problema unei lipse de folosinţă pe o durată în care nu fusese instituită în sarcina sa obligaţia de plată.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, arată că în mod greşit instanţa a respins-o, în temeiul prevederilor art. 19, raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care cererea de plată a fost soluţionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, iar ulterior instanţele au decis definitiv că FGA este obligat la analizarea pe fond a cererilor de plată, şi nu la plata sumelor solicitate prin cererea de plată.

Susţine că, potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004, regula este că acţiunea în anularea actului administrativ conţine şi repararea pagubei cauzate, iar potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepţie de la regulă, însă cu condiţia ca în prealabil să fi solicitat anularea actului administrativ vătămător.

Astfel, consideră că la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, A. S.A. nu avea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă faţă de FGA, motiv pentru care nu sunt întrunite condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte respingerea excepţiei tardivităţii, arată că recurenta-reclamantă ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluţionarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu după 3 ani, acţiunea de faţă fiind tardivă în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

Susţine că potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, împotriva deciziei de respingere de către FGA a sumelor pretinse se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, care la alin. (2) prevede că se poate formula contestaţie la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancţiunea decăderii.

Prin urmare, având în vedere că intimata a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor la care solicită aplicarea de penalităţi/dobânzi, precum şi faptul că nu există niciun motiv ca să nu fi cerut aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în dosarul nr. x/2018, consideră că acţiunea de faţă este tardivă, în raport cu art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

Arată, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, arată că dreptul la acţiune s-a născut odată cu cererea de anulare a Deciziei FGA nr. 14452.

În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii, critică cele reţinute de către instanţa de fond, apreciind că trebuie respectat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4902/27.11.2018, pronunţate în dosarul nr. x/2018, în condiţiile în care FGA nu a analizat fondul celor 435 de cereri de plată, emiţând o singură decizie de respingere globală a acestora, prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare.

Susţine că recunoaşterea drepturilor de creanţă accesorii depinde de recunoaşterea drepturilor de creanţă principale, supuse analizei Fondului de Garantare a Asiguraţilor în procedura administrativă, întrucât dreptul pretins de către reclamantă nu rezultă din simplul fapt al anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, ci fundamentul juridic al cererii este lipsirea A. S.A. de folosinţa sumei de bani.

În raport cu aceste aspecte, arată că se impune a se stabili cu prioritate dacă suma de bani ce face obiectul cererii de plată era sau nu cuvenită recurentei-reclamante şi de la ce dată a dobândit creanţa caracter cert, lichid şi exigibil, deoarece până la stabilirea caracterului cert, lichid şi exigibil al dreptului de creanţă principal, nu se poate recunoaşte dreptul de creanţă accesoriu, nici sub forma subsidiară, a caracterului determinabil şi condiţionat de recunoaşterea dreptului de creanţă principal.

Precizează că recurenta-reclamantă nu a verificat caracterul cert al creanţei şi nici nu a făcut dovada preîntâmpinării unei pagube însemnate, în sensul art. 34 alin. (3) C. proc. civ.. Întrucât recurenta-reclamantă nu invocă o pagubă iminentă, simpla durată a procedurilor administrative nu poate fi considerată o cauză de înlăturare a prematurităţii, cât timp daunele interese moratorii pretinse de către A. S.A. au ca scop repararea tocmai a acestei pretinse întârzieri culpabile.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, arată că Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată, instanţa dispunând în mod definitiv obligarea FGA la analizarea pe fond a cererilor de plată, şi nu la plata sumelor solicitate, astfel că anularea acesteia nu conduce la obligarea sa la contravaloarea lipsei de folosinţă în legătură cu o sumă care nu s-a statuat ca ar reveni recurentei-reclamante în litigiul principal, iar pe de altă parte, acţiunea în despăgubiri nu poate depăşi ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în care instanţa nu a analizat creanţa de asigurare şi nu a recunoscut dreptul pretins, motiv pentru care nu există interesul A. S.A. la momentul introducerii prezentei acţiuni de a solicita penalităţi/dobânzi, acest drept născându-se ulterior, după soluţionarea de către FGA a cererii de plată pe fond.

În consecinţă, solicită admiterea excepţiei lipsei de interes, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi respingerea acţiunii, ca lipsite de interes.

Pe fondul cauzei, arată că cererea de despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate reprezintă o latură intrinsecă litigiului administrativ.

În privinţa legăturii de cauzalitate între prejudiciu şi emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, arată că atât art. 52 alin. (1) din Constituţia României, cât şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că persoana vătămată printr-un act administrativ poate cere, pe lângă anularea actului şi recunoaşterea acelui drept sau interes, şi repararea pagubei cauzate, iar potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daune materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

Recurentul-pârât mai arată că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică, în condiţiile Legii nr. 554/2004, este o răspundere patrimonială de drept administrativ, regulile generale ale angajării acesteia fiind cele ale răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1357 şi următoarele din C. civ. că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel al atingerii plafonului maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, astfel că nici FGA şi nici instanţa de judecată din dosarul nr. x/2018, nu au apreciat dacă reclamanta deţine o creanţă de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât fiind obligat la soluţionarea pe fond a cererii de plată.

Astfel, în raport cu soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2018, nu are relevanţă faptul că în interiorul termenului de 30 zile autoritatea a pus în executare sentinţa civilă, în condiţiile în care executarea hotărârii presupunea verificarea pe fond a dosarelor de daună, după cum nu are relevanţă nici împrejurarea că, în urma verificării dosarului de daună, autoritatea pârâtă a efectuat plata despăgubirii.

De asemenea, susţine că Ordinul CSA nr. 14/2011, în baza căruia se solicită penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1 %/zi de întârziere nu este aplicabil, întrucât priveşte sancţiuni stabilite exclusiv în sarcina asigurătorilor în cazul nesoluţionării în termen a cererilor de despăgubire formulate de asigurătorii în regres, aspect reţinut în mod legal şi corect de către instanţa de fond.

Pe de altă parte, arată că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un asigurător şi nu preia ope legis obligaţiile asigurătorului în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

4. Apărările formulate în cauză

Deşi au fost legal citate, recurenta-reclamantă A. S.A. şi recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor-FGA nu au formulat întâmpinări.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 9 mai 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 25 ianuarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. este fondat, iar recursul incident declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor-FGA este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, obligarea F.G.A. la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la F.G.A. sub nr. x/16.03.2016, constând în obligarea pârâtului F.G.A. la plata penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi, calculate la debitul principal din cererea de plată, conform Normei ASF nr. 23/2014, de la data expirării a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată, până la data de 09.08.2021 şi în continuare, până la data plăţii efective a debitului; în subsidiar, obligarea pârâtului F.G.A. la plata dobânzii legale penalizatoare, potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanţă a respins excepţiile lipsei de obiect/lipsei de interes a acţiunii iniţiale, inadmisibilităţii şi tardivităţii; a admis în parte excepţia prescripţiei (pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei 15.04.2016-30.08.2020) şi a respins acţiunea pentru această perioadă ca fiind prescrisă; a respins excepţia prescripţiei pentru perioada 31.08.2020-09.02.2022.

De asemenea, a respins acţiunea modificată, ca prematură (pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei 31.08.2020-09.02.2022).

6.1. În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine că în cauza dedusă judecăţii sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice şi repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal.

Înalta Curte constată incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea greşită a normelor de drept material incidente.

Astfel, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată amintită, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-a fost aprobată la plată şi plătită din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim prevăzut de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin respingerea recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018; a fost obligat pârâtul să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON; s-a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanţa a reţinut, între altele, că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 (…) nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

În acest context, Înalta Curte constată că în urma demersului judiciar privind contestaţia formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanţa de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la analizarea pe fond a cererilor de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existenţa creanţei litigioase din cauza dedusă judecăţii.

La data de 29.10.2021, pârâtul FGA a procedat la plata către A. S.A. a unor creanţe de asigurări, inclusiv cea vizată de cererea de plată nr. x/16.03.2016, şi anume suma de 6.430 RON pentru dosarul de daună x, reprezentând doar despăgubirea cerută de reclamantă.

Înalta Curte constată că cererea recurentei-reclamante viza acordarea despăgubirilor întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 de la data de 15.04.2016, respectiv de la data expirării a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată nr. x/16.03.2016.

Înalta Curte constată că potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Astfel fiind, condiţia prioritară pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege de mai sus este existenţa unei hotărâri judecătoreşti de anulare a actului administrativ nelegal, ce constituie temeiul acordării acestor despăgubiri.

Or, în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, în condiţiile în care prin efectul cererii adiţionale de modificare a obiectului acţiunii introductive de instanţă, partea reclamantă, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea de despăgubiri, ceea ce implică premisa legală esenţială a existenţei unei hotărâri judecătoreşti privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existenţa sa şi cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraţilor între data înregistrării cererii de plată şi data de 03.05.2018, a emiterii deciziei anulate.

Prin urmare, despăgubirile solicitate în prezenta cauză nu pot viza decât perioada cuprinsă între data emiterii actului nelegal anulat în mod definitiv (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) şi momentul plăţii efective de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a despăgubirii solicitate prin cererea de plată.

Potrivit art. 1531 din C. civ.:

"(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial. 2

Conform art. 1535 din C. civ.:

"(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. 3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit".

Date fiind considerentele de mai sus, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond este greşită sub acest aspect, având în vedere că prin emiterea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 s-a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea ca nelegală a cererii de plată, a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa sumei de bani solicitate cu titlu de despăgubire, iar emiterea deciziei sus-menţionate a marcat începutul intervalului de timp pentru care recurenta-reclamantă este îndreptăţită să solicite despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă acestei sumei, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Or, pentru perioada anterioară, cererea reclamantei nu poate fi susţinută de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme aceste dispoziţii condiţionează acordarea de despăgubiri de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care pârâtul să fi fost obligat la plata sumei solicitate prin cererea de plată din cauză, iar în speţa dedusă judecăţii o astfel de hotărâre lipseşte.

Pe de altă parte, faptul că cererea de plată din speţă a fost analizată împreună cu alte cereri de plată şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor a emis o singură decizie, nr. 14452/03.05.2018, nu poate atrage vreo sancţiune atât timp cât, pentru soluţionarea cererilor de plată, Legea nr. 213/2015 nu menţionează în mod expres vreun termen în care acesta trebuie să răspundă sau să soluţioneze cererile de plată.

În acest context, relevante sunt şi dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora:

"Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii (...)".

De asemenea, dispoziţiile art. 13 alin. (3) din acelaşi act normativ menţionează că:

"În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă."

Or, atât timp cât pentru perioada cuprinsă între data depunerii cererii de plată - 16.03.2016 şi data emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererilor de plată, asupra creanţei recurentei-reclamante nu se pronunţase încă recurentul-pârât, nu poate atrage obligarea la plata unor despăgubiri în sarcina entităţii pârâte în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Interpretând per a contrario dispoziţiile legale mai sus arătate şi reţinând că recurenta-reclamantă este îndreptăţită la acordarea despăgubirilor întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 de la data primei analize a cererii de plată, respectiv de la 03.05.2018, iar pe de altă parte, reţinând achitarea de către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a despăgubirii solicitate prin cererea de plată, ca urmare a obligării sale de către instanţă la analizarea cererii, rezultă că prima instanţă a reţinut în mod eronat atât prescrierea dreptului la acţiune pentru perioada 15.04.2016-30.08.2020, cât şi a prematurităţii acţiunii pentru perioada 31.08.2020-09.02.2022.

Cu privire la prematuritate, Înalta Curte constată că prin plata voluntară făcută de către F.G.A., acesta a recunoscut dreptul recurentei-reclamante la acordarea sumei solicitate prin cererea de plată, ceea ce echivalează cu o reanalizare a cererii de plată.

Pe fond, Înalta Curte are în vedere că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei persoanei vătămate constituie o latură intrinsecă a litigiului de contencios administrativ. O altă cerinţă ce se deduce din interpretarea aceleiaşi norme este că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse, şi emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal.

De asemenea, se reţine că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ, iar regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale.

Astfel, potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, având denumirea marginală Condiţiile răspunderii, din acelaşi act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Prin prejudiciu se înţelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

În îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a propriilor atribuţii, acesta a respins cererea de plată a recurentei-reclamante la data de 03.05.2018 ca urmare a unei interpretări eronate a noţiunilor de creanţă de asigurare şi creditor de asigurare, apreciind că plafonul de 450.000 de RON era deja depăşit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În continuare, admiţând existenţa faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 6.430 RON, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Cu privire la aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, Înalta Curte constată că, potrivit acestor dispoziţii:

"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (…) (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%".

De asemenea, relevante sunt şi dispoziţiile art. 1 alin. (3) din actul normativ sus-indicat potrivit cărora:

"Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

Din interpretarea acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, precum şi faptul că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor ce vizează creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

În acest context, având în vedere că acordarea sumei solicitate cu titlul de creanţă de asigurări intră în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraţilor către creditorii de asigurări, Înalta Curte constată că despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 6.430 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

De asemenea, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată în discuţie împiedicând recurenta-reclamantă să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări în cuantum de 6430 RON pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite).

În sfârşit, vinovăţia recurentului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică şi sistematică a dispoziţiilor legale respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

Prin urmare, recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. este fondat, fiind incident motivul de casare preăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

6.2. În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că este nefondat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat în mod formal, fără a fi aduse argumente prin care să se susţină că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, pentru ca instanţa de recurs să procedeze la analizarea acestora.

Astfel, simpla trimitere formală, cu caracter general, la un motiv de casare nu este suficientă pentru a fi analizat de către instanţa de recurs, în lipsa unor argumente concrete care să-l susţină.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei că recurentul-pârât a susţinut că nu poate fi primit argumentul recurentei-reclamante că a cunoscut naşterea dreptului la despăgubiri doar la data de 13.10.2021, data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2018, având în vedere că a depus prezenta acţiune înainte de această dată, iar pe de altă parte, în Decizia ICCJ - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii nr. 22/2019 s-a statuat că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripţie specială, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia să cunoască prejudiciul şi întinderea sa.

În acest sens, consideră că termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor s-a împlinit la data de 19.05.2019 şi că împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat sau nu a fost achitat deloc, nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate în condiţiile art. 1, 8 şi 19 din Legea 554/2004.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reţine că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În speţă, din actele dosarului de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 30.03.2021 şi modificată la data de 31.08.2021. Prin cererea modificatoare recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata penalităţilor de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x/16.03.2016.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/16.03.2016, cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestei decizii fiind soluţionată definitiv la data de 13.10.2021 prin decizia nr. 4644 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Or, atâta timp cât din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea eronată de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum şi faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraţilor, nici instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situaţia concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deţine o creanţă de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată şi înscrisurile care o însoţesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/16.03.2016.

În acest context rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât existenţa creanţei este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluţionat definitiv la data de 13.10.2021, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 6.430 RON, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

În raport cu aceste momente, nu se poate reţine tardivitatea cererii de chemare în judecată, formulate la data de 01.04.2021.

Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, printr-o manifestare unilaterală de voinţă recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului a cărui prescripţie o invocă, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al recurentei-reclamante.

În acest context, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripţiei, având în vedere că pentru formularea cererii de acordare a acestor despăgubiri, recurenta-reclamantă trebuia să cunoască întinderea despăgubirilor pe care urma să le solicite.

Mai mult, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2019, s-a admis recursul în interesul legii şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, s-a stabilit că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Referitor la excepţia tardivităţii, Înalta Curte constată că în faţa instanţei de fond s-a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii modificatoare, în raport cu momentul procesual la care aceasta a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, şi nu cu privire la formularea acţiunii introductive de către reclamantă.

Astfel, acest motiv de nelegalitate nu a fost invocat în faţa instanţei de fond, aşa încât nu a fost analizat de către prima instanţă, ci a fost invocat pentru prima dată prin cererea de recurs.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că aceste aspect nu poate fi cercetat în recurs, al cărui obiect îl reprezintă, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., verificarea legalităţii sentinţei recurate.

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot formula pretenţii noi", iar potrivit art. 494 din acelaşi act normativ:

"Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune."

Prin urmare, instanţa de control judiciar nu poate proceda la analiza unui aspect ce nu a fost supus analizei instanţei de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de argumentele şi apărările formulate de părţi în faza procesuală a fondului.

Aceasta pentru că judecata în recurs este circumscrisă limitei efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, aşa cum se prevede în cuprinsul dispoziţiilor art. 494 C. proc. civ. cu referire la art. 478 alin. (2) din acelaşi cod.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentul-pârât conform cărora cererea de reparare a prejudiciului formulată pe cale separată şi întemeiată pe prevederile art. 19 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 este condiţionată de dovedirea existenţei unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului, cererea pentru acordarea despăgubirilor, depusă separat de cererea de anulare a actului considerat nelegal reprezentând excepţia de la regula formulării cererii de acordare despăgubiri odată cu acţiunea în anulare.

Critica este nefondată, în condiţiile în care potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

De asemenea, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

"(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus se constată că susţinerea recurentului-pârât este nefondată, întrucât art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speţă, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situaţie, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Astfel fiind, din modul de redactare a textului de lege reiese că persoana vătămată are un drept de opţiune, iar nu o obligaţie de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acţiunii în anularea actului vătămător, sau printr-o cerere separată, motiv pentru care nu se poate reţine existenţa unui fine de neprimire pentru introducerea cererii în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opţiune cu privire la modalitatea în care înţelege să acţioneze fiind prevăzut de lege.

Prin urmare, în condiţiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicţia formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă, legiuitorul permite, pe cale de excepţie, un asemenea demers, excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată, prima instanţă procedând în mod corect la respingerea acesteia.

În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii, Înalta Curte are în vedere argumentele de la pct. 6.1 din prezenta decizie, în sensul că prin plata voluntară făcută de către F.G.A., acesta a recunoscut dreptul recurentei-reclamante la acordarea sumei solicitate prin cererea de plată, ceea ce echivalează cu o reanalizare a cererii de plată, ceea ce face ca cererea reclamantei să nu fie prematur formulată.

Referitor la excepţia lipsei de interes, recurentul-pârât susţine că anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 nu conduce la obligarea sa la contravaloarea lipsei de folosinţă în legătură cu o sumă care nu s-a statuat ca ar reveni recurentei-reclamante în litigiul principal, iar pe de altă parte, acţiunea în despăgubiri nu poate depăşi ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în care instanţa nu a analizat creanţa de asigurare şi nu a recunoscut dreptul pretins, motiv pentru care nu există interesul A. S.A. la momentul introducerii prezentei acţiuni de a solicita penalităţi/dobânzi, acest drept născându-se ulterior, după soluţionarea de către FGA a cererii de plată pe fond.

Înalta Curte constată că nu sunt fondate aceste critici, având în vedere că este neîndoielnic faptul că recurenta-reclamantă justifică un interes în obţinerea penalităţilor/dobânzilor acordate ca urmare a soluţionării cu întârziere a cererii de plată cu privire la sumele reprezentând despăgubiri datorate pentru daunele produse.

Faptul că instanţele au anulat definitiv Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererile de despăgubiri şi l-au obligat la analizarea pe fond a acestora, nu conduce la concluzia lipsei de interes a recurentei-reclamante în soluţionarea prezentului demers judiciar, câtă vreme obiectul prezentului litigiu îl constituie acordarea în principal a penalităţilor de întârziere şi, în subsidiar, a dobânzii legale penalizatoare, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Cu privire la fondul cauzei, recurentul-pârât susţine pe de o parte, că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a emis o decizie de admitere a cererii de plată şi nici nu a fost obligat de către o instanţă de judecată la plata sumei de 6.430 RON aferentă cererii de plată nr. x/16.03.2016, în condiţiile în care cererea de despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, formulată pe cale separată, este condiţionată de existenţa unei hotărâri prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat şi dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul pretins şi emiterea actelor administrative.

Pe de altă parte, recurentul-pârât susţine că efectul anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, emise nelegal de pârât, nu este recunoaşterea dreptului pretins, ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată şi la verificarea dosarului de daună, respectiv dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Înalta Curte constată că, referitor la această critică, se impun a fi avute în vedere considerentele prezentei decizii de la pct. 6.1., în sensul că odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări, iar prin admiterea existenţei faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 6430 RON, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

În acelaşi sens se impun a fi reţinute şi dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ. şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar raportul juridic litigios priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu privire la creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esenţială a acordării sumei de 6.430 RON cu titlul de creanţă de asigurări de către FGA neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită - B. S.A., ci în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.

Date fiind, aspectele de mai sus, instanţa de recurs constată, contrar celor susţinute de către recurentul-pârât, că, pe lângă fapta ilicită, sunt îndeplinite în cauză şi condiţiile existenţei prejudiciului, a raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei recurentului-pârât prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 cu interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, ceea ce face ca recurenta-reclamantă să fie îndreptăţită la acordarea unei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 6.430 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 208 din 9 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal; va casa, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând: va admite, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi va obliga pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 6.430 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

De asemenea, Înalta Curte va menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

În temeiul aceloraşi dispoziţii legale, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Având în vedere că în recurs recurenta-reclamantă a făcut dovada unor cheltuieli de judecată în cuantum de 638,93 RON, constând în 100 RON taxă judiciară de timbru şi 538,93 RON onorariu avocaţial, iar la fond a unor cheltuieli de judecată în cuantum de 50 RON taxă judiciară de timbru şi 878,66 RON onorariu de avocat, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către recurenta-reclamantă A. S.A. a sumei de 638,93 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs şi 600 RON cheltuieli de judecată la fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 208 din 9 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 6.430 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către recurenta-reclamantă A. S.A. a sumei de 638,93 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs şi 600 RON cheltuieli de judecată la fond.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 25 ianuarie 2023.