Annulment of military disciplinary sanction based on unconstitutionality of disciplinary council procedures established by ministerial regulation

Şedinţa publică din data de 13 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 08.10.2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul de Judecată - UM 02514 Bucureşti - prin MAN - Direcţia pentru Relaţia cu Parlamentul şi Asistenţă Juridică şi Şeful - UM 02514 Bucureşti, anularea deciziei de aplicare a sancţiunii disciplinare nr. N1 - 3525 din data de 28.08.2015, emisă de Consiliul de Judecată şi a actului administrativ nr. S.P. 458 din data de 30.09.2015, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin cererea depusă la dosarul cauzei la data de 09.12.2015, reclamantul a completat petitul acţiunii prin introducerea unui nou capăt de cerere, prin care a solicitat obligarea pârâţilor şi la pata daunelor materiale şi morale în cuantum de 50.000 RON. De asemenea, reclamantul a invocat aspecte suplimentare de nelegalitate a actelor administrative atacate, precum faptul că decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare nu a fost semnată de către angajator, retrogradarea a fost dispusă din funcţie, nu în funcţie, prin mutarea la unitatea militară 01144 Roman, Şeful - UM 02514 Bucureşti a modificat unilateral contractul de muncă deşi nu a fost parte la el, contractul individual de muncă nu a conţinut clauze în baza cărora să poată fi sancţionat, a fost judecat pentru alte fapte decât cea pentru care trebuia să fie judecat, a fost adusă un ca martor o persoană care nu avea nicio legătura cu fapta, hotărârea Consiliului de onoare nu a fost publicată.

1.3. Prin sentinţa civilă nr. 4807 din data de 12.09.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, unde cauza a fost înregistrată pe rolul secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

1.4. La termenul de judecată din data de 17.01.2017, reclamantul a depus o cerere adiţională şi precizatoare, prin intermediul căreia a iterat două noi petite şi a precizat capătul de cerere referitor la plata daunelor morale.

1.5. La termenul de judecată din data de 28.02.2017, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca tardivă cererea adiţională din data de 17.01.2017 din perspectiva petitelor nou introduse prin intermediul acesteia şi excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a pârâtei.

1.6. Prin sentinţa civilă nr. 885 din data de 14.03.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei procedurii prealabile şi a respins cererea, ca inadmisibilă.

1.7. Împotriva sentinţei civile nr. 885 din 14.03.2017 a Curţii de Apel Bucureşti a formulat recurs reclamantul, care a fost admis prin decizia nr. 3132 din data de 02.07.2020, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Printr-o astfel de hotărâre instanţa de recurs a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, respingând, totodată, recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 05.07.2016 a Tribunalului Bucureşti.

1.8. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a la data de 08.03.2021 sub nr. x/2015.

2. Hotărârea instanţei de fond

2.1. În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 266 din data de 21.09.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul de Judecată - U.M. 02514 Bucureşti şi Şeful U.M. 02514 Bucureşti, ca neîntemeiată.

2.2. Prin cererea formulată la data de 24.09.2021, reclamantul a solicitat lămurirea şi completarea hotărârii nr. 266 pronunţată la data de 21.09.2021, iar prin cererea formulată la data de 15.11.2021 a solicitat lămurirea şi completarea încheierii de şedinţă pronunţată la data de 19.10.2021.

2.3. Prin sentinţa civilă nr. 319 din data de 16.11.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererile de completare şi lămurire formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul de Judecată - U.M. 02514 Bucureşti şi Şeful U.M. 02514 Bucureşti, ca neîntemeiate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 266 din data de 21 septembrie 2021 şi a sentinţei civile nr. 319 din data de 16 noiembrie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., prin care, invocând incidenţa cazurilor de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată şi modificată.

Urmare unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul a clamat, în esenţă, că nelegalitatea hotărârilor atacate derivă, dintr-o primă perspectivă, din faptul că acestea cuprind atât motive contradictorii, cât şi motive străine de natura cauzei. În opinia recurentului, în cauza pendinte, situaţia de fapt a fost greşit calificată, ceea ce a condus judecătorul fondului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii, în contextul în care prima instanţă a aplicat greşit prevederile art. 87 şi art. 122 din Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M 64/2013, ale art. 6 alin. (2) din Ordinul ministrului apărării naţionale nr. MS 23/2010 (M.R.U.1/2) abrogat în data de 13.04.2021, ale art. 7 şi art. 22 din Legea nr. 346/2006 şi ale art. 394 alin. (3) C. proc. civ.

Recurentul a mai arătat că argumentul primei instanţe, potrivit căruia unitatea militară emitentă a actelor administrative atacate este o unitate a forţelor terestre, este contrar prevederilor Ordinului ministrului apărării naţionale nr. MS 23/2010 (M.R.U.1/2), ale art. 42 alin. (1) din Legea nr. 138/1999, ale art. 33, art. 35 şi art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, art. 248 alin. (1) lit. b) şi art. 248 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, ale art. 78 şi art. 501 alin. (4) C. proc. civ., astfel încât un astfel de argument este străin de natura cauzei. Totodată, recurentul a făcut trimitere la faptul că prevederile art. 34 şi art. 35 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 71/2019 a Curţii Constituţionale.

A mai susţinut recurentul şi că atâta vreme cât, prin decizia nr. 3132 din data de 02.07.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că Ordinul şefului Statului Major General nr. SP 458/2015 este o sancţiune disciplinară, fără a stabili dacă această sancţiune disciplinară este sau nu aplicată legal, instanţa de fond a nesocotit dezlegările date în prim ciclu procesual în recurs (în sensul că Ordinul SP 458/2015 este o sancţiune disciplinară), soluţionând, astfel, în opinia recurentului, dosarul din perspectiva unor considerente străine de natura cauzei.

Printr-un alt set de critici, evocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârile atacate au fost date cu încălcarea autorităţii lucrului judecat ataşată deciziei nr. 3132 din data de 02.07.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în recurs în prim ciclu procesual, judecătorul fondului nesocotind aspectele dezlegate prin decizia antereferită în sensul că hotărârea Consiliului de Judecată este doar o propunere de sancţionare şi Ordinul şefului Statului Major General nr. SP 458 din 30.09.2015 este o sancţiune disciplinară pe care recurentul nu a putut să o conteste, deoarece nu există nicio procedură legală de contestare, fiind legal demersul reclamantului de a se adresa instanţei de judecată.

A opinat recurentul şi în sensul că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 501 alin. (1), (3) şi (4) C. proc. civ., câtă vreme a interpretat nejustificat de restrictiv aspectele dezlegate prin decizia nr. 3132 din data de 02.07.2020, limitând chestiunile tranşate prin decizia în discuţie doar la cele aferente lipsei de necesitate a procedurii plângeri prealabile.

Recurentul a invocat şi incidenţa, în litigiul pendinte, a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederând că hotărârile atacate au fost date cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material relevante din perspectiva petitului cererii de chemare în judecată, respectiv acela constând în constatarea nulităţii absolute a procedurii de retrogradare a recurentului în funcţie şi în solicitarea de a se dispune reintegrarea sa în funcţia avută anterior, anume de ofiţer 4, cu coeficientul de ierarhizare a gradului de locotenent-colonel, cu acelaşi calificativ de ierarhizare la o unitate militară cu personalitate juridică sau/şi înfiinţată legal. A mai solicitat recurentul să se constate că astfel de solicitări nu reprezintă decât o dezvoltare a cereri de anulare a actelor administrative contestate, fiind o consecinţă directă a cererii iniţiale, în sensul că nu se poate dispune simpla anulare a actelor administrative, neurmată de repunerea în situaţia anterioară.

În opinia recurentului, prima instanţă a aplicat greşit prevederile art. 87 şi art. 122 din Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M 64/2013, declarat neconstituţional în baza Deciziei nr. 71/2019 a Curţii Constituţionale, ale art. 6 alin. (2) din Ordinul ministrului apărării naţionale nr. MS 23/2010 (M.R.U. 1/2), abrogat în data de 13.04.2021, ale art. 7 şi art. 22 din Legea nr. 346/2006, ale art. 15 şi art. 18 din Ordinul ministrului apărării naţionale nr. MS 23/2010 (M.R.U. 1/2), ale art. 42 alin. (1) din Legea nr. 138/1999, ale art. art. 33, art. 35 şi art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, ale art. 248 alin. (1) lit. b) şi art. 248 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, ale art. 26 din Legea nr. 346/2004 şi ale art. 78, art. 394 alin. (3) şi art. 501 alin. (4) C. proc. civ.

Recurentul a învederat că judecătorul fondului nu s-a pronunţat asupra mijloacelor de apărare şi asupra probelor hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (concluziile scrise, actele existe la dosar şi cele anexate concluziilor scrise) şi a susţinut eronat ca fiind legale texte ale Ordinelor Ministrului Apărării Naţionale nr. M 64/2013 şi nr. MS 23/2010, deşi acestea au fost declarate neconstituţionale, în contextul în care s-a constatat că sunt contrare prevederilor art. 248 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 53/2003, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, recurentul a criticat modul în care prima instanţă a aplicat art. 35 alin. (2) şi art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, valabile, în opinia recurentului, până în data de 7 mai 2019 (dată la care a fost publicată decizia nr. 71/2019 a CCR în Monitorul Oficial), când ordinului ministrului apărării naţionale nr. M 64/2013 a fost declarat neconstituţional cu privire la aplicarea de sancţiuni disciplinare prin ordin de ministru.

Recurentul a argumentat şi în sensul că prima instanţă a susţinut eronat şi contrar prevederilor art. 42 alin. (1) din Legea nr. 138/1999, faptul că la aplicarea sancţiunilor disciplinare cadrele militare pot fi mutate pe o funcţie inferioară cu acordarea drepturilor salariale pe funcţia inferioară, fără posibilitatea reîntoarcerii pe funcţia superioară ocupată prin concurs, deşi chiar prevederile din ordinul ministrului apărării naţionale nr. M 64/2013, declarat neconstituţional, dispun în sensul că, la aplicarea sancţiunii disciplinare, a stat chiar Ordinul şefului Statului Major General nr. SP 458/2015.

A mai arătat recurentul că, în mod greşit, instanţa de fond a susţinut că un cadru militar poate fi judecat de un consiliu de onoare înfiinţat la altă unitate şi nu la unitatea unde îşi desfăşura activitatea, contrar art. 35 alin. (2) din Legea nr. 80/1995, valabil până în data de 7 mai 2019 (dată la care a fost publicată decizia nr. 71/2019 a CCR în Monitorul Oficial), când Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M 64/2013 a fost declarat neconstituţional cu privire la aplicarea de sancţiuni disciplinare prin ordin de ministru.

Nu în ultimul rând, recurentul a menţionat că judecătorul fondului a aplicat greşit prevederile art. 394 alin. (3) C. proc. civ. în raport de prevederile art. 22 alin. (3) şi art. 78 C. proc. civ., privind chemarea în judecată a altor persoane, câtă vreme nu a admis aceste cereri.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citaţi, intimaţii - pârâţi Consiliul de Judecată - U.M 02514 Bucureşti şi Şeful - U.M. 02514 Bucureşti nu au formulat întâmpinări.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 28 martie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 31 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs asupra căii de atac formulate

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, în limitele şi pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că prin Hotărârea Consiliului de Onoare pentru Ofiţeri al Statului Major General nr. CA1-8212/06.08.2015 s-a propus trimiterea reclamantului A. în faţa Consiliului de Judecată . Prin Hotărârea Consiliului de Judecată al Statului Major General nr. N1-3625/28.08.2015 s-a constatat că fapta săvârşită de reclamant constituie abatere de la disciplina militară, prevăzută de art. 47 lit. h) din Regulamentul disciplinei militare, aprobat prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M 64/2013 şi s-a propus sancţionarea acestuia pentru lipsă de respect faţă de comandanţi/şefi superiori, egali sau inferiori în grad, cu retrogradarea în funcţie, în baza art. 51 alin. (1) lit. c) din acelaşi ordin.

Prin Ordinul şefului Statului Major General nr. S.P. 458 din 30.09.2015, începând cu aceeaşi dată, reclamantul a fost eliberat din funcţia deţinută până la acel moment şi a fost numit în funcţie la Unitatea Militară nr. 01144 Roman, conform comunicării nr. CA1 10177/02.10.2015 (în acest sens dosarului format pe rolul Tribunalului Bucureşti). În conţinutul acestei adrese se arată că motivarea în drept este dată de prevederile art. 33, art. 75 şi art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, iar pentru motivarea în fapt sunt menţionate: Hotărârea Consiliului de Judecată al Statului Major General nr. N1-3625 din 28.08.2015, raportul nr. x -1838 din 31.08.2015 şi art. 51 alin. (1) lit. c), art. 145 lit. d) şi art. 151 alin. (1) lit. c) din Regulamentul disciplinei militare, aprobat prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.64/2013.

Recurentul-reclamant A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat anularea Hotărârii de aplicare a sancţiunii disciplinare nr. N1-3625 din data de 28.08.2015, emisă de Consiliul de Judecată al Statului Major General şi anularea Ordinul şefului Statului Major General nr. S.P. 458 din data de 30.09.2015, cu obligarea pârâţilor la plata daunelor materiale şi morale în cuantum de 50.000 RON şi la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, Înalta Curte reţine că, prin încheierea de şedinţă din data de 28.02.2017, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca tardivă cererea adiţională formulată la data de 17.01.2017, prin care reclamantul a solicitat repunerea sa în situaţia anterioară, respectiv obligarea pârâtei la reintegrarea sa în funcţia deţinută anterior, anume de ofiţer 4, cu coeficientul de ierarhizare a gradului de locotenent-colonel, cu acelaşi calificativ de ierarhizare la o unitate militară cu personalitate juridică sau/şi înfiinţată legal.

Din analiza căii de atac exercitate în primul ciclu procesual al cauzei pendinte şi a deciziei nr. 3132 din data de 02.07.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în acelaşi prim ciclu procesual, instanţa de control judiciar reţine că aspectele privind tardivitatea formulării cererii completatoare din data de 17.01.2017 (ce au fost dezlegate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal prin încheierea din 28.02.2017) nu au făcut obiectul căii de atac şi au intrat în puterea lucrului judecat.

În raport de astfel de aspecte, Înalta Curte nu poate da eficienţă susţinerilor recurentului - reclamant din cuprinsul memoriului de recurs, conform cărora cadrul procesual obiectiv al cauzei pendinte ar cuprinde şi învestirea instanţei cu o cerere privind repunerea sa în situaţia anterioară (drept consecinţă directă a cererii iniţiale, în sensul că nu s-ar putea dispune simpla anulare a actelor administrative atacate, neurmată de reintegrarea în funcţia deţinută anterior), întrucât puterea de lucru judecat ataşată soluţiei de respingere ca tardivă a cererii completatoare din data de 17.01.2017 (prin care reclamantul a învestit, în fapt, instanţa cu un astfel de petit) nu poate fi înfrântă.

În cel de-al doilea ciclu procesual, urmare rejudecării, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiate prin sentinţa civilă nr. 266 din data de 21 septembrie 2021 cererea de chemare în judecată, iar prin sentinţa civilă nr. 319 din data de 16.11.2021 şi cererile de completare şi lămurire formulate de reclamantul A., iar astfel de soluţii au fost atacate cu recurs de către recurentul - reclamant.

Răspunzând punctual criticilor aduse hotărârilor recurate, Înalta Curte le apreciază nefondate pe cele subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neputându-se reţine că motivarea dată de prima instanţă cuprinde motive ce ar avea un caracter contradictoriu ori că hotărârea nu ar fi motivată sau că motivarea ar fi străină de natura cauzei.

Înalta Curte reţine că prima instanţă şi-a îndeplinit obligaţia de a motiva hotărârea atacată în conformitate cu art. 425 C. proc. civ.. Instanţa de fond a stabilit, în considerentele hotărârii, situaţia de fapt (pe care a expus-o în detaliu), dar şi încadrarea acesteia în drept, fiind examinate argumentele părţilor şi exprimat punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant al acestora, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată fiind unul clar, concis şi concret, fără elemente de contradictorialitate şi în deplină legătură cu natura cauzei.

Instanţa de control judiciar observă că recurentul nu a indicat nici în ce ar consta caracterul contradictoriu al motivelor expuse de judecătorul fondului, nici de ce toate motivele prezentate de prima instanţă ar fi străine de natura cauzei şi nici, în mod concret, care ar fi elementele care ar genera echivalarea motivării furnizate de prima instanţă cu o nemotivare. Argumentele evocate în susţinerea incidenţei motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reprezintă, în realitate, critici subsumabile motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care vor fi analizate în paragrafele ulterioare din perspectiva unui astfel de motiv de casare.

Instanţa de control judiciar reţine că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu, şi aspectele reţinute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României. Pe cale de consecinţă, potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate şi este în acord cu natura cauzei, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia EDO, astfel că sunt nefondate criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, nefondată este şi invocarea, în cauză, a incidenţei cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că prevederile art. 431 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. reglementează expres că:

"Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect" şi "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Din utilizarea de către legiuitor, în cuprinsul alin. (1) al art. 431 C. proc. civ., a sintagmei "chemat în judecată de două ori", dar mai ales, în din cuprinsul alin. (2) al aceluiaşi text normativ, a celei de:

"lucrul anterior judecat într-un alt litigiu", rezultă că ipoteza autorităţii de lucru judecat, vizată de pct. 7 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., impune, pentru incidenţa unui astfel de motiv de casare, condiţia existenţei unor hotărârile pronunţate în dosare diferite, iar nu în aceeaşi cauză.

Or, decizia nr. 3132 din data de 02.07.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost pronunţată în recurs în prim ciclu procesual al cauzei pendinte.

O eventuală încălcare a prevederilor art. 501 C. proc. civ. de către prima instanţă în demersul de aplicare a normelor de drept material (ipoteza clamată, de fapt, de recurent) nu implică o analiză a hotărârii recurate din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., ci din cea a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport de care criticile recurentului vor şi fi analizate în paragrafele următoare.

Nefondate sunt şi criticile subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul atacă soluţia primei instanţe ce vizează cererile reclamantului de chemare în judecată a altor persoane.

Din piesele dosarului, Înalta Curte reţine că, la data de 20.09.2021, după închiderea dezbaterilor ce a avut loc la data de 07.09.2021, reclamantul a solicitat, pentru opozabilitate, chemarea în judecată şi a altor persoane, mai precis:

- a unor cadre militare ce au activat în UM 02515 Bucureşti şi a consilierului juridic din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, dar şi a şefului Direcţiei pentru relaţia cu Parlamentul şi asistentă juridică (nominalizaţi în cererea de la filele x ale dosarului Curţii de Apel Bucureşti format în rejudecare),

- a unor cadre militare ce au activat în UM 01144 Roman (nominalizate în cererea de la filele x ale dosarului Curţii de Apel Bucureşti format în rejudecare),

- a Şefului Statului Major al Trupelor de Uscat,

- a judecătorului din cadrul Curţii de Apel Bucureşti ce a soluţionat cererea de abţinere şi de recuzare a judecătorului fondului,

- a doamnei judecător din cadrul secţiei a XI-a a Curţii de Apel Bucureşti ce nu a suspendat dosarul (nominalizată în cererea de la filele x ale dosarului Curţii de Apel Bucureşti format în rejudecare),

- a magistratului din cadrul Tribunalului Militar Iaşi nominalizat în cererea de la filele x ale dosarului Curţii de Apel Bucureşti format în rejudecare,

- a procurorilor militari din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel Bucureşti nominalizaţi în cererea de la filele x ale dosarului Curţii de Apel Bucureşti format în rejudecare,

- a cadrelor militare ce au activat în Divizia 2 Infanterie Getica Buzău nominalizate în cererea de la filele x ale dosarului Curţii de Apel Bucureşti format în rejudecare,

- a Ministerului Apărării prin ministrul apărării naţionale, generalului - maior B. în calitate de şef al UM 02515, maiorului C., şefului Direcţiei generale juridice şi locţiitorului şefului Direcţiei generale juridice (nominalizaţi în cererea de la filele x ale dosarului Curţii de Apel Bucureşti format în rejudecare),

- a procurorilor militari din cadrul Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iaşi nominalizaţi în cererea de la filele x ale dosarului Curţii de Apel Bucureşti format în rejudecare,

- a magistraţilor din cadrul Curţii Militare de Apel Bucureşti nominalizaţi în cererea de la filele x ale dosarului Curţii de Apel Bucureşti format în rejudecare.

Din argumentele evocate în calea de atac se desprinde ideea că recurentul reproşează judecătorului fondului, pe de o parte, faptul că, date fiind prevederile art. 78 C. proc. civ., acesta nu a dispus, din oficiu, în virtutea prevederilor art. 22 alin. (3) C. proc. civ., introducerea în cauză a unor astfel de persoane, iar pe de altă parte faptul că nu a luat în considerare cererile formulate, aplicând prevederile art. 394 alin. (3) C. proc. civ.

Contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte reţine că raportul juridic dedus judecăţii (ce vizează, în principal, legalitatea Hotărârii Consiliului de Onoare pentru Ofiţeri al Statului Major General nr. CA1-8212/06.08.2015 şi a Ordinului şefului Statului Major General nr. S.P. 458 din 30.09.2015) nu impunea introducerea în cauză a persoanelor nominalizate de reclamant prin cererile formulate, astfel încât judecătorului fondului nu îi incumba, din oficiu, obligaţia de a pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a terţilor, în sensul art. 78 alin. (2) sau (4) C. proc. civ. (texte normative aplicabile cauzei în raport de data învestirii instanţei cu litigiul pendinte). Pentru aceleaşi considerente, nu se poate reţine nici încălcarea, de către prima instanţă, a prevederilor art. 22 alin. (3) C. proc. civ.

Totodată, întrucât prevederile art. 394 alin. (3) C. proc. civ. stipulează expres că, după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă, în mod corect prima instanţă a reţinut că, în cazul cererilor depuse ulterior datei de 07.09.2021 (când au fost închise dezbaterile în fond, în cauza pendinte) este incidentă sancţiunea neluării în seamă.

Pe cale de consecinţă, nu există argumente pentru reformarea soluţiei date de prima instanţă cererilor de chemare în judecată a altor persoane formulate de reclamant la data de 20.09.2021.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile subsumate de recurent cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care asta critică maniera în care instanţa de fond a dezlegat chestiunea legalităţii modului în care a fost organizat şi a funcţionat Consiliul de Judecată al Statului Major General care a emis Hotărârea nr. N1-3625/28.08.2015.

Cu titlu prealabil, instanţa de control judiciar apreciază ca fiind corecte susţinerile recurentului conform cărora, prin decizia nr. 3132 din data de 02.07.2020, Înalta Curte a dezlegat chestiunea naturii juridice a Hotărârii nr. N1-3625/28.08.2015, în sensul că aceasta reprezintă un act premergător, întrucât în cuprinsul său doar se propune o sancţiune disciplinară, decizia aparţinând comandantului/şefului unităţii militare în condiţiile art. 148 din Regulamentul disciplinei militare.

Pe de altă parte, se reţine că la adoptarea Ordinului şefului Statului Major General nr. S.P. 458 din 30.09.2015 s-a avut în vedere dosarul abaterii disciplinare şi propunerea de sancţionare din Hotărârea Consiliului de Judecată al Statului Major General nr. N1-3625/28.08.2015 (cum, de altfel, s-a constatat tot prin decizia Înaltei Curţi emise în primul ciclu procesual al cauzei).

Din analiza cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost aceasta completată prin cererea din data de 09.12.2015, rezultă că unul dintre argumentele evocate de recurent în susţinerea solicitării de anulare a actelor atacate a fost cel al nelegalităţii procedurii de organizare a consiliului de onoare şi a consiliului de judecată ce au cercetat şi judecat abaterile imputate reclamantului.

Din cuprinsul Hotărârii Consiliului de Onoare pentru Ofiţeri al Statului Major General nr. CA1-8212/06.08.2015 rezultă că cercetarea abaterilor imputate reclamantului a fost realizată în temeiul Regulamentului disciplinei militare, aprobat prin Ordinul Ministrului Apărării Naţionale M.64/10.06.2013, în temeiul aceluiaşi regulament fiind judecate abaterile antereferite, fiind emisă Hotărârea Consiliului de Judecată al Statului Major General nr. N1-3625/28.08.2015.

Înalta Curte constată, însă, că prin pct. 23 al deciziei Curţii Constituţionale nr. 71/2019, fiind declarate neconstituţionale prevederile art. 34 şi art. 35 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, s-a reţinut expres că reglementarea unor aspecte cu privire la abateri de la disciplina militară, sancţiuni disciplinare, organizarea şi funcţionarea consiliilor de onoare, condiţiile de constituire a consiliilor de onoare, funcţionarea consiliilor de onoare, căi de atac ale hotărârilor consiliilor de onoare, organizarea şi funcţionarea consiliului de judecată, condiţii de constituire a consiliilor de judecată, funcţionarea consiliilor de judecată, căi de atac ale hotărârilor consiliilor de judecată, respectiv ale evaluării activităţii şi a conduitei cadrelor militare ca parte a unor aspecte esenţiale ce ţin de raportul de serviciu şi de statutul acestora prin acte juridice infralegale, respectiv prin regulamente care sunt aprobate prin ordine ale ministrului apărării naţionale, reprezintă un demers neconstituţional, câtă vreme toate aceste elemente trebuie reglementate, potrivit art. 118 alin. (2) din Constituţie, prin lege organică.

În analiza efectuată asupra celor două texte de lege cu care a fost investită (art. 34 şi art. 35 alin. (3) din Legea nr. 80/1995), Curtea Constituţională a reţinut că: " la nivel de lege, ca act al Parlamentului sau al Guvernului pe calea delegării legislative, nu sunt reglementate criterii minime în funcţie de care se acordă recompensele, se stabilesc sancţiunile, faptele care constituie abateri disciplinare şi pentru care cadrele militare sunt trimise în faţa consiliilor de judecată şi nici modalitatea de constituire a comisiilor de disciplină şi consiliilor de judecată sau căile de atac şi procedura de contestare a hotărârilor consiliilor de onoare sau a consiliilor de judecată, fiind lăsată posibilitatea reglementării, prin acte infralegale, a unor aspecte esenţiale ce ţin de raportul de serviciu al cadrelor militare prin regulamente militare şi ordine de ministru, în contextul în care atât recompensele, cât şi sancţiunile au înrâurire asupra carierei cadrelor militare (retrogradare în funcţie; amânarea înaintării în gradul următor pe timp de 1-2 ani, trecerea în rezervă sau, dimpotrivă, înaintarea în gradul următor, acordarea de arme de apărare şi pază cu înscrisuri gravate, în condiţiile legii) . . . . . . . . . ."

În aceeaşi decizie Curtea constituţională a mai subliniat că "pentru a se respecta, în mod deosebit, dispoziţiile art. 118 alin. (2) din Constituţie ...aspectele esenţiale mai sus menţionate referitoare la evaluarea activităţii şi a conduitei cadrelor militare ca parte a unor aspecte esenţiale ce ţin de raportul de serviciu şi de statutul acestora, procedura disciplinară prealabilă, aplicarea sancţiunilor disciplinare sau activitatea consiliului de disciplină şi a consiliilor de onoare şi de judecată, inclusiv în ceea priveşte regimul armelor (acordarea de arme de apărare şi pază cu înscrisuri gravate), trebuie să fie reglementate prin lege organică, iar regulile specifice procedurii de evaluare să fie explicate şi detaliate prin ordin al ministrului de resort."

Aşadar, s-a statuat că, modalitatea în care au fost organizate şi au funcţionat consiliile de onoare şi consiliile de judecată, în baza textelor de lege declarate neconstituţionale, care făceau trimitere, fără nicio altă precizare la regulamentele militare, este nelegală din perspectiva încălcării Constituţiei României.

În cauză, întrucât procedura disciplinară ce l-a vizat pe recurentul reclamant s-a derulat în conformitate cu prevederile Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare şi ale Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. M 64/2013 pentru aprobarea Regulamentului disciplinei militare, actele contestate de recurentul reclamant au fost emise în temeiul unei proceduri disciplinare ce a fost constatată neconstituţională de CCR, conform deciziei citate mai sus.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale se publica în Monitorul Oficial al României, de la data publicării fiind general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, iar în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că instanţele judecătoreşti au obligaţia de a aplica aceste decizii în cauzele pendinte la momentul publicării acestora în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile. Într-o atare ipostază se găseşte şi cauza pendinte, din considerentele deciziei CCR nr. 71/2019 rezultând că cercetarea şi sancţionarea disciplinară a unui ofiţer, doar în baza unor regulamente emise de ministrul de resort, fără ca procedura disciplinară prealabilă, modalitatea de aplicare a sancţiunii precum şi faptul ca organizarea şi funcţionarea comisiilor de onoare şi de judecată să fie reglementate prin lege organică, este contrară prevederilor constituţionale.

Din această perspectivă, este evident că întreaga cercetare disciplinară contestată în prezenta cauză s-a derulat în temeiul unor regulamente declarate neconstituţionale, ceea ce conduce, în final, la nelegalitatea în ansamblu a cercetării şi sancţionării dispuse. Or, prin sentinţele recurate prima instanţă a soluţionat cauza şi cererile de completare şi lămurire formulate de reclamantul A. fără a da eficienţă aspectelor statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 71/2019, motiv pentru care sunt fondate criticile recurentului prin care acesta a evocat nelegalitatea manierei în care Curtea de Apel Bucureşti a aplicat prevederile art. 35 din Legea nr. 80/1995, coroborate cu cele ale Ordinului Ministrului Apărării Naţionale M.64/10.06.2013, privite din perspectiva aspectelor dezlegate prin antereferita decizie a Curţii Constituţionale.

Fiind considerat fondat motivul de casare analizat mai sus şi care conduce la reformarea hotărârii recurate din perspectiva petitului prin care s-a solicitat anularea Hotărârii Consiliului de Judecată al Statului Major General nr. N1-3625/28.08.2015 şi Ordinului nr. 458 S.P. din 30.09.2015 al Şefului Statului Major, Înalta Curte nu va mai cerceta celelalte motive de casare invocate de recurent.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata daunelor morale în cuantum de 50.000 RON, Înalta Curte observă că, deşi prin sentinţa nr. 266 din data de 21 septembrie 2021, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unui astfel de capăt de cerere, recurentul - reclamant nu a formulat o cerere de completare care să vizeze şi o astfel de chestiune.

Prin cererea formulată la data de 24.09.2021, reclamantul a solicitat lămurirea şi completarea hotărârii nr. 266 pronunţată la data de 21.09.2021, arătând că dispozitivul acesteia necesită completări şi lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea, modalitatea de aplicare deoarece nu se poate respinge o acţiune deşi există 3 legi, o decizie CCR şi autoritatea lucrului judecat a ÎCCJ. Totodată, prin cererea formulată la data de 15.11.2021, reclamantul a solicitat lămurirea şi completarea încheierii de şedinţă pronunţată la data de 19.10.2021, susţinând că dispozitivul acesteia necesită lămuriri şi completări cu privire la înţelesul, întinderea, modalitatea de aplicare, deoarece a fost fixat în data de 19.10.2021 termen de judecată pentru lămurirea hotărârii nr. 266/21.09.2021, fără a fi redactată această hotărâre, nu au fost soluţionate cererile de chemare în judecată a altor persoane şi nu au fost respectate prevederile legale.

De asemenea, Înalta Curte reţine şi prevederile art. 445 C. proc. civ., conform cărora îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, date fiind limitele învestirii instanţei de control judiciar generate de conduita procesuală a reclamantului, care nu a întreprins demersurile legale necesare descrise anterior, Înalta Curte reţine că, în rejudecare nu poate dispune şi asupra antereferitului capăt de cerere (privind daunele materiale şi morale în cuantum de 50.000 RON), motiv pentru care cererea de chemare în judecată va fi admisă doar în parte.

Raportat la toate considerentele expuse mai sus, reţinând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecinţa casării sentinţei atacate şi, în rejudecare, va constata că acţiunea reclamantului este întemeiată în parte, motiv pentru care va dispune anularea Hotărârii Consiliului de Judecată al Statului Major General nr. N1-3625/28.08.2015 şi Ordinului nr. 458 S.P. din 30.09.2015 al Şefului Statului Major.

Cât priveşte solicitarea recurentului de acordare a cheltuielilor de judecată, aceasta urmează a fi respinsă, faţă de neîndeplinirea condiţiei impuse de art. 452 C. proc. civ., mai precis nedepunerea, până la data închiderii dezbaterilor, a dovezii existenţei şi întinderii unor astfel de cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 266 din data de 21 septembrie 2021 şi a sentinţei civile nr. 319 din data de 16 noiembrie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţele recurate şi, rejudecând:

Admite în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul de Judecată - U.M. 02514 Bucureşti şi Şeful U.M. 02514 Bucureşti.

Anulează Hotărârea Consiliului de Judecată al Statului Major General nr. N1-3625/28.08.2015 şi Ordinul nr. 458 S.P. din 30.09.2015 al Şefului Statului Major.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.