Insurance compensation claim against Guarantee Fund rejected as time-barred; appeal dismissed and CJEU referral denied as inadmissible.

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată la data de 03.07.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, contestaţie împotriva Deciziei nr. 20183/04.06.2019 emise de paratul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care s-a respins cererea de plata depusă la data de 27.11.2018 si înregistrata sub nr. x/27.11.2018.

Reclamantul a solicitat a solicitat anularea Deciziei cu nr. 20183/04.06.2019 contestate si, soluţionând pe fond cererea de plata, sa fie admisă, obligând pârâtul la plata sumei de 68.000 RON reprezentând daune materiale si morale, suma stabilita in dosarul penal nr. x/2017 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, respectiv Curtea de Apel Bucureşti (referitor totodată la dosar dauna nr. x-nr. unic x) şi obligarea pârâtului in integrum la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de susţinerea prezentului litigiu, precum, dar fără a se limita la a suporta costul onorariilor avocaţiale, expertize, taxe judiciare de timbru,etc;

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 706 din 24 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a de contencios administrativ şi fiscal a respins contestatia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neintemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate a formulat recurs A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamantul formulează în esenţă, următoarele critici:

Instanţa de fond a achiesat la poziţia procesuală exprimată de intimata pârâtă, considerând în mod eronat ca fiind tardiv formulată cererea sa de plata, prin interpretarea si aplicarea greşita a normelor de drept material fapt care a condus pe cale de consecinţa la stabilirea greşita a momentului obiectiv de la care se naşte atât dreptul său de creanţă, cât şi a momentului de la care începe să curgă termenul de 90 de zile aferent formulării cererii de plata.

Astfel, pârâta a considerat ca soluţia tardivităţii se impune a fi adoptata prin raportare la art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, apreciind ca aceasta este supusă unui termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Instanţa de fond în considerentele sale a reţinut ca "data naşterii dreptului de creanţă, de la care începe sa curgă termenul de 90 de zile pentru formularea cererii de plata, nu poate fi decât aceea la care a rămas definitiva hotărârea pronunţata in procesul penal, prin care asigurătorul a fost obligat la despăgubiri către reclamanta, respectiv data pronunţării deciziei in apel, nefiind relevanta data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive, ci doar data pronunţării acesteia".

Argumentaţia aferenta criticii sentinţei instanţe de fond pe care se fundamentează recursul, in ceea ce priveşte nelegalitatea sentinţei recurate, "este structura pe două paliere juridice, atât sub aspectul interpretării si aplicării greşite a legii naţionale, cât şi prin prisma neconformitătii cu normele dreptului; comunitar şi practica jurisprudenţiala în, materie, cu directa şi imediata aplicabilitate în dreptul intern obiectiv pozitiv, conform art. 20 din Constituţia României:

(1),Dispoziţiile constituţionale privind drepturile si libertăţile cetăţenilor, vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaraţia-Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România, este parte, si legile interne, au prioritatea reglementarilor internaţionale, cu excepţia cazului in care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

1. In ceea ce priveşte greşita interpretare si aplicare a legii române, învederează faptul ca deschiderea procedurii de faliment împotriva societăţii B. S.A. a avut loc prin Hotărârea intermediara nr. 132 pronunţata la data de 16.02.2017 in dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secţia a-II-a Civila, devenita definitiva la data de 17.03.2017, însa, opinează în sensul că nu acesta este momentul obiectiv de la care începe sa curgă termenul de 90 de zile (pentru creanţele născute anterior rămânerii difinitive), aşa cum în mod eronat a interpretat pârâta Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Situaţia reclamantului este diferită, deoarece, nu la acest moment se poate interpreta ca se născuse dreptul de creanţa, sub aspectul întrunirii condiţiilor caracterului cert, lichid si exigibil al acestui drept aferent despăgubirilor datorate.

Acest drept a fost recunoscut si s-a născut ulterior, ca urmare a pronunţării hotărârilor judecătoreşti penale mai sus menţionate, până la acel moment fiind doar titularul a cel mult unui drept eventual, nefiind întrunita condiţia caracterului cert al creanţei reclamate.

In mod eronat s-a considerat că, depunând cererea de plata la data de 27.11.2018, "peste termenul stabilit de legislaţie", aceasta este tardivă, prin raportare la calcularea termenului de 90 de zile, termenul începând sa curgă de la data comunicării deciziei penale nr. 919/A/2018 şi nu de la data pronunţării deciziei definitive a instanţei penale de apel.

Dispoziţia legală la care se raportează pârâta şi anume art. 14 din Legea 213/2015 este interpretată şi aplicată eronat, în mod "trunchiat", pârâta omiţând cu buna ştiinţa cea de a doua ipoteza pe care avut-o în vedere legiuitorul în cuprinsul paradigmei sale legale.

Solicită să se cenzureze ca neîntemeiat argumentul conform căruia dreptul său de creanţă s-a născut la momentul pronunţării deciziei penale nr. 919/20.06.2018 pronunţată în dosarul.nr x/2017 de către Curtea de Apel Bucureşti, subsumat următoarelor argumente:

Se impune a se aprecia în concret momentul obiectiv de la care se poate considera că a aflat de de conţinutul hotărârii judecătoreşti, iar aceasta situaţie nu trebuie interpretata in mod abstract, absolutizat, strict de la momentul la care s-a pronunţat instanţa prin hotărârea definitiva, ci de la momentul obiectiv legal procedural de la care părţii îi este opozabilă hotărârea judecătorească, prin aceasta raportandu-se strict doar la momentul comunicării.

Pronunţarea deciziei penale impune ca şi formalitate procedurală prevăzută sub sancţiunea nulităţii, menţiunea "pronunţata în şedinţa publica", însa, niciodată această sentinţă nu s-a pronunţat in şedinţă publică.

Nu exista nicio dispoziţie legală care sa fie opozabila părţii şi în cuprinsul căreia să se instituie obligaţia procedurală a părtii, sub orice sancţiune de a se prezenta la serviciul Arhiva sau de a urmări pronunţarea in sistemul public de pe portalul electronic al instanţei.

Aşadar, subsumat si acestui argument, cu atât mai mult apare ca fiind sustenabila teza conform căreia momentul obiectiv de la care incepe să curgă termenul de plata de 90 de zile este acela al comunicării hotărârii definitive penale.

De asemenea, recurentul arată că nu exista nicio prevedere procedurala care sa instituţie obligaţia părţii sa fie prezenta in şedinţa publica sau care sa prevadă ca hotărârea este opozabilă, de, la momentul pronunţării in şedinţa publica cu excepţia dispozitivului/sentinţei care soluţionează acţiunea penala.

De aceea, aprecieză că, atâta timp cat legiuitorul a prevăzut obligaţia comunicării hotărârii judecătoreşti, doar acesta poate fi momentul obiectiv de la care poate sa fie opozabilă părţii şi totodată, acesta reprezintă momentul obiectiv de la care începe să curgă termen de 90 de zile pentru formularea şi depunerea cererii de plata.

2. În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate subsumate neconcordantei cu dreptul comunitar, învederează subsumat celei de a doua digresiuni juridice în susţinerea criticilor, o analiza juridică ce antamează lipsa de compatibilitate şi conformitate cu standardele şi cerinţele legislaţiei şi practicii jurisprudentiale comunitare, prin raportare la caracterul excesiv de oneros, restrictiv al termenului de plata de 90 de zile impus în legislaţia internă, ceea ce creează impedimente clare de natura a afecta exerciţiul la acţiune şi dreptul la liber acces la justiţie si la o cale efectiva de atac.

Arată că este cunoscut raportul de subsidiaritate si de conformitate a legislaţiei naţionale cu legislaţia europeana în material drepturilor omului si a tratatelor si convenţiilor la care România este parte, prin aceasta învederând faptul ca atât practica jurisprudentiala în material dreptului comunitar, cât şi cea în materia drepturilor omului se impune cu prioritate în cazul unor inadvertenţe sau concordante în actul de înfaptuire a justiţiei, faţă de norma contrară din dreptul intern naţional obiectiv, sau de natura a avea efecte contradictorii celor convenţionale .

Predictibilitatea normei de drept, caracterul previzibil al acesteia, efectivitatea si rezonabilitatea acestuia sunt principii procesuale şi garanţii aferente exercitării liberului acces la justiţie, care s-au cristalizat în practica judiciară comunitară europeană şi care s-au impus ca fiind veritabile standarde de procedura instanţelor naţionale ale statelor resortisante.

Recurentul critică sentinţa instanţei de fond prin prisma omisiunii de a califica în mod excesiv de restrictiv, momentul obiectiv si termenul de formulare a cererii de plata, raportat la circumstanţele obiective şi particulare ale cauzei, omiţând aceste principia diriguitoare, care trebuie luate în considerare în cadrul analizei caracteristicilor termenului în discuţie în litigiul pendinte.

Această analiză trebuia să privească două aspecte, şi anume durata termenului de decădere stabilit de legiuitor şi modalitatea reţinută pentru a declanşa curgerea termenului respectiv daca termenul acordat trebuie să fie suficient din punct de vedere material pentru a permite persoanelor interesate să pregătească şi să formuleze o cale de atac efectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Samba Diouf, C-69/10, EU:C:2011:524, punctul 66).

Învederează, raportat la practica si reglementările comunitare, că s-a cristalizat teza juridică conform căreia, există un risc semnificativ ca termenul respectiv să expire fără justitiabilii vizaţi să îşi poată valorifica în mod efectiv şi util drepturile pe cale jurisdicţională, în special din cauza faptului că nu cunosc sau nu percep, în realitate, întinderea exactă a acestor drepturi (a se vedea în acest sens Hotărârea Aziz, C-415/11, EU:C:2013:164, punctul 58 şi jurisprudenţa citată), concluzionandu-se că astfel se încalcă principiul efectivităţii. (ECLIEUC2015731).

De asemenea sub aspectul previzibilitatii şi a egalităţii de tratament, s-a apreciat ca trebuie să existe o apropiere sub aspectul duratei rezonabile a unor termene de cele traditionale şi de cele generale ale prescripţiei, pentru ca in situaţii identice sa nu se creeze premisele adoptării unor soluţii diferite, discrepante tocmai prin natura termenelor procedural puse la dispoziţia justitiabililor.

Apreciază recreuntul că în cauza de faţă, instituirea unui termen de 90 de zile incalcă cerinţa rezonabilitatii, dat fiind ca stabilirea unui termen rezonabil de contestare pe cale judiciara constituie o aplicare a principiului fundamental al securităţii juridice, astfel încât termenele de decădere şi de prescripţie sa fie în principiu compatibile cu dreptul comunitar, în măsura în care modalităţile de aplicare a acestora respectă principiile efectului util şi echivalenţei.

Or, raportat la aceasta rezonabilitate, instituirea unui termen de decădere de doar 90 de zile comparativ cu termenul general de prescripţie de 3 ani, apare ca o condiţie excesiva si nerezonabila ce nu oferă un caracter util si efectiv accesului la justiţie.

Principiul echivalenţei înseamnă că, pe de o parte, condiţiile materiale şi formale stabilite de statele membre în domeniul reparării prejudiciilor nu pot fi mai puţin favorabile decât cele care privesc acţiuni asemănătoare de drept intern.

Or, o acţiune asemănătoare în dreptul intern este supusa unui termen de prescripţie de 3 ani, ca termen general, si nu unui termen de decădere, special de doar 90 de zile.

La rândul său, principiul efectivităţii este definit în sensul că aceste condiţii nu pot fi organizate astfel încât să facă obţinerea reparării prejudiciului practic imposibilă sau excesiv de dificilă.

In principiu, controlul concret al conformităţii unei norme procedurale naţionale cu aceste condiţii citate anterior este de competenţa instanţelor naţionale în cazul în care instanţa naţională constată că norma naţionala nu este, din acest punct de. vedere, conformă cu dreptul comunitar, trebuie să renunţe la aplicarea acesteia, măsura pe care instanţa de fond investita cu judecarea cauzei pendinte nu a adoptat-o, deşi avea aceasta obligaţie prioritara de analiza, observare si aplicare cu prioritate a dreptului comunitar, raportat la legislaţia comunitara si la practica jurisprudentiala a Curţii Europene de Justitie. in exercitarea obligaţiei sale de a asigura aplicarea uniformă a dreptului comunitar.

În ceea ce priveşte protecţia principiului echivalenţei, stabilirea unui termen de prescripţie de trei ani, ca termen general in dreptul naţional roman si raportarea la acesta cu înlăturarea celui de 90 de zile nu suscită, în opinia recurentului, nicio controversă sau incompatibilitate cu principiile dreptului şi practicii jurisprudentiale comunitare, întrucât acţiunile întemeiate pe dreptul comunitar sunt, potrivit informaţiilor furnizate de instanţa de trimitere, tratate în acelaşi mod precum cele întemeiate pe dreptul intern.

Tot Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat însă că aceste modalităţi trebuie să îndeplinească dubla condiţie de a nu fi mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor situaţii similare supuse dreptului intern (principiul echivalenţei) şi de a nu face imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite consumatorilor de dreptul Uniunii (principiul efectivităţii) (Hotărârea Aziz, C-415/11, EU:C:2013:164, punctul 50 şi Hotărârea Barclays Bank, C-280/13, EU:C:2014:279, punctul 37).

Principiile echivalenţei şi efectivităţii, ca limită a autonomiei procedurale a statelor membre, sunt deosebit de importante, astfel încât Curtea trebuie să garanteze respectarea lor strictă.

De asemenea, tot Curtea a statuat ca principiul ignorancia iuris nocet nu se poate aplica sau, cel puţin, nu se poate aplica decât sub rezerva unor atenuări în scopul protejării drepturilor justitaibilor, exempli gratia, in material consumatorilor.

Potrivit jurisprudenţei Curţii, obiectivul prevăzut la articolul 1 alin. (1) din Directiva 89/665, de a garanta existenţa unor căi de atac efective împotriva încălcărilor dispoziţiilor aplicabile în materia atribuirii contractelor de achiziţii publice, "nu poate fi atins decât daca termenele prevăzute pentru introducerea unor acţiuni încep sa curgă numai de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă sau ar fi trebuit să ia cunoştinţă despre pretinsa încălcare a dispoziţiilor menţionate" se vedea Hotărârea Uniplex (UK), punctul 32, precum şi Hotărârea Idrodinamica Spurgo Velox şi alţii, C-161/13, EU:C:2014:307, punctul 37).

In cuprinsul cauzei 334/12 Oscar Orlando Arango Jaramillo şi alţii împotriva Băncii Europene de Investiţii (BEI) s-a statuat ca restrângerile menţionate trebuie, în special, să răspundă efectiv obiectivelor de interes general şi să respecte principiul proportionalităţii, limitările respective nu pot restrânge totuşi accesul pe care îl are un justiţiabil într-un astfel de mod sau într-o asemenea măsură încât să se aducă atingere înseşi esenţei dreptului său la o instanţă, aceste limitări fiind conforme cu articolul 6 paragraful 1 din CEDO numai dacă au în vedere un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.

In acest context, deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului aminteşte că reglementările referitoare la termenele care trebuie respectate pentru a formula o acţiune vizează garantarea unei bune administrări a justiţiei şi respectarea, în special, a principiului securităţii juridice, norme în legătură cu care particularii trebuie să se aştepte ca ele să fie aplicate, Curtea verifică totuşi dacă efectivitatea accesului la instanţă urmărită de articolul 6 paragraful 1 din CEDO nu este împiedicată, de exemplu, de o interpretare sau de o aplicare "deosebit de strictă" sau "excesiv de restrictivă" (36) a unor asemenea norme de procedură, care să determine excluderea examinării pe fond a unei acţiuni sau de natură să constituie "un fel de obstacol care împiedică justiţiabilul să obţină soluţionarea pe fond a litigiului de către instanţa competentă" (37).

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului examinează, de exemplu, dacă un termen de introducere a unui recurs este suficient în raport cu locul de domiciliu al recurentului, daca refuzul unei instanţe naţionale de a prelungi un termen prevăzut în prealabil de lege pentru introducerea unui.recurs: nu este nerezonabil, dacă normele referitoare la calcularea termenelor de introducere,a acţiunii sunt suficient de clare şi de coerenţe sau dacă erorile săvârşite de instanţele naţionale la calcularea termenelor menţionate, nu aduc atingere efectivităţii accesului la o instanţă, prevăzută la articolul 6 paragraful 1 din CEDO.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reafirmat recent ca "autorităţile trebuie să respecte şi să aplice reglementarea internă într-o manieră previzibilă şi coerentă" şi că "elementele prevăzute trebuie să fie suficient de dezvoltate şi de transparente în practică astfel încât să genereze securitate juridică şi procedurală". Normele de procedură trebuie să servească obiectivul privind securitatea juridică şi buna administrare a justiţiei. Ele nu trebuie să "formeze un fel de barieră care să împiedice justiţiabilul să obţină soluţionarea cauzei sale pe fond de către instanţa competentă".

Recurentul susţine că, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, securitatea juridică constituie un principiu general al dreptului Uniunii Europene, care impune în special ca o reglementare care produce consecinţe defavorabile faţă de particulari sa fie clara şi precisă, iar aplicarea acesteia sa fie previzibilă pentru justiţiabili.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

În motivare, intimatul-pârât arată în esenţă că susţinerile formulate prin cererea de recurs sunt total neîntemeiate şi nu se pot circumscrie niciunui motive de casare din cele expres prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Intimatul-pârât face trimitere la prevederile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asjgurarilor menţionează:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, rep cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Menţionează că deschiderea procedurii de faliment împotriva B.. S.A. s-a făcut prin Hotărârea intermediară nr. 132 pronunţată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secţia a ll-a Civila, devenind definitiva la data de 17.03.2017, termen de la care incepe a se calcula cele 90 zile (pentru creanţele născute anterior rămânerii definitive).

Intimatul-pârât susţine că sentinţa penala nr. 109/28.02.2018, pronunţata de Judecătoria Sectorul 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2017, a rămas definitiva la data de 20.06.2018, dată la care s-a născut dreptul de creanţă, conform deciziei nr. 919/A/2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, petentul întelegând să depună cererea de plata la data de 27.11.2018, peste termenul de decădere stabilit de legislatie de 90 de zile, care, raportat la prevederile art. 14 din. Legea 213/2015 s-a împlinit in data de 20.09.2018.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 7 aprilie 2022, cu citarea părţilor.

Recurentul-reclamant a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, o solicitare de suspendare a prezentei cauze până la pronunţarea Curţii Constituţionale a României asupra excepţiilor de neconstituţionalitate invocate şi o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Pentru soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, s-a format dosarul asociat nr. x/2019, iar, prin încheierea de şedinţă din 2 iunie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte a admis cererea formulă de recurentul-reclamant şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015.

6. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu trimitere preliminară şi soluţia instanţei cu privire la această cerere

La data de 6 aprilie 2022, recurentul a depus la dosarul cauzei o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) cu următoarele întrebări preliminare:

"1. Principiul efectivităţii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale, precum cea cuprinsă în articolul art. 14 din Legea nr. 213/2015, care stabileste un termen de decădere de 90 zile pentru formularea cererii de plata pentru încasarea indemnizaţiilor/despăgubirilor de la Fondul de Garantare a Asiguratilor, termen care, in cazul creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment a asiguratorului, ar incepe sa curga de la pronuntarea si nu de la data comunicarea catre persoana indreptatita a hotararii data in procesul penal, hotarare prin care asiguratorul declarat in faliment a fost obligat la despagubiri catre persoana indreptatita?

2. Principiul echivalenţei trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale, precum cea cuprinsă în articolul art. 14 din Legea nr. 213/2015, care stabileste un termen de decădere de 90 zile pentru formularea cererii de plata pentru încasarea indemnizaţiilor/despăgubirilor de la Fondul de Garantare a Asiguratilor, in conditiile in care termenul general de prescriptie stabilit in dreptul intern pentru valorificarea creantelor civile este de 3 ani?

3. Principiul securitatii juridice, care se traduce in previzibilitatea si claritatea normei juridice, trebuie interpretat in sensul ca se opune unei reglementari nationale precum cea cuprinsă în articolul art. 14 din Legea nr. 213/2015, care in cazul creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment a asiguratorului, stabileste un termen de decădere de 90 zile pentru formularea cererii de plata pentru încasarea indemnizaţiilor/despăgubirilor de la Fondul de Garantare a Asiguratilor, termen care este calculat "de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări", data nasterii dreptului de creanta nefiind indicata in mod concret prin norma juridica ?

4. Principiu securitatii juridice trebuie interpretat in sensul ca publicarea minutei unei hotarari a instantei nationale pe un portal de internet care preia automat informatiile din sistemul sistemul de gestiune a dosarelor în instanţă - ECRIS CDMS poate fi considerată drept o formă suficientă de comunicare catre partile in proces a respectivei hotarari judecatoresti, care să îi asigure astfel caracterul opozabil si executoriu ?"

În motivarea cererii, recurentul a arătat, în esenţă, că dreptul la o protecţie jurisdicţională efectivă garantat de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene impune, de asemenea, în caz de dubiu sau de dificultate, să se aprecieze condiţiile de admisibilitate a acţiunilor astfel încât să fie favorizată analiza lor pe fond şi, în consecinţă, un acces la instanţă propriu-zis, întotdeauna sub rezerva drepturilor şi a intereselor celorlalte părţi din procedură. Această abordare trebuie, aşadar, să determine instanţa sesizată cu soluţionarea unei acţiuni să se abţină să interpreteze dispoziţiile care ţin de termenele de introducere a unei acţiuni cu o rigoare excesivă şi, în orice caz, să înlăture o interpretare ostilă admisibilităţii sale.

Acesta este, de altfel, motivul pentru care, potrivit unei jurisprudenţe constante, în mod normal data publicării efective a unui act este cea de la care încep să curgă termenele de introducere a unei acţiuni împotriva actului respectiv, chiar şi în situaţia în care reclamantul ar fi avut cunoştinţă de conţinutul său înainte de această publicare, data luării la cunoştinţă a unui act ca punct de plecare al termenului având un caracter subsidiar în raport cu data publicării sau cu data notificării actului.

În aceste condiţii, trebuie să se analizeze dacă formalitatea specifică a publicării minutelor hotararilor judecatoresti prin actualizarea informatiilor referitoare la dosarul de instanta pe site-ul internet "http:/portal.just.ro" poate fi considerată drept o formă suficientă de punere la dispozitie, respectiv comunicare a hotararilor judecatoresti catre partile din proces.

In lipsa unei dispoziţii care să reglementeze publicitatea pe internet şi care să permită îndeosebi garantarea cu certitudine a datelor de postare online, precum şi a autenticităţii, a integrităţii şi a inalterabilităţii informaţiilor postate online, o astfel de modalitate nu poate fi asimilată unei "publicări" veritabile cu toate consecinţele juridice care decurg din aceasta.

In analiza pertinentei si utilitatii adresarii catre C.J.U.E. a intrebarilor preliminare propuse, a solicitat a fi avute in vedere si sustinerile formulate in cadrul punctului 2 referitoare la criticile de nelegalitate subsumate neconcordantei cu dreptul comunitar, din dezvoltarea motivelor de recurs.

Examinând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, apreciind că întrebările preliminare formulate nu îndeplinesc cerinţa de a fi utile şi pertinente pentru soluţionarea litigiului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

În conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competenţa instanţei naţionale, care este învestită cu soluţionarea cauzei, are cunoştinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

Totodată, CJUE a estimat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilităţii unei norme comunitare, solicitată de instanţa naţională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că şi instanţele care soluţionează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenţei şi utilităţii interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecăţii.

În cauza 283/81, Cilfit şi Lanificio di Gavardo SpA, soluţionată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanţele şi factorii ce trebuie avuţi în vedere de instanţele naţionale (inclusiv de cele ale căror soluţii nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanţa Uniunii Europene cu solicitarea pronunţării unei hotărâri preliminare.

Astfel, concluzia Curţii în această cauză a fost că instanţele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părţile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluţionarea litigiului.

Tot în jurisprudenţa CJUE s-a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Astfel, în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Aşadar, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se formulează doar în situaţia în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se iveşte problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare.

Instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară. Curtea de Justiţie recunoaşte instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, iar instanţei naţionale îi revine obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare sau validitate a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Raportat la consideraţiunile şi reperele jurisprudenţiale expuse, Înalta Curte reţine lipsa de pertinenţă şi de utilitate a solicitării recurentului-reclamant, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a CJUE formulate în cauză.

Problemele de drept a căror dezlegare o solicită recurentul prin cererea de sesizare a CJUE reprezintă, în fapt, aspecte ce ţin de modalitatea concretă în care instanţa naţională învestită cu soluţionarea litigiului va raporta cadrul legal incident la circumstanţele specifice cauzei deduse judecăţii.

Pentru aceste motive, din maniera în care au fost formulată cererea, reiese fără echivoc că finalitatea acesteia nu constă în interpretarea dreptului Uniunii, respectiv a Tratatului şi a principiilor de drept UE, ci se solicită a se bsupune Curţii o anumită interpretare a unor norme de drept naţional.

Or, potrivit jurisprudenţei CJUE, Cauza C-212/04 "nu aparţine Curţii să se pronunţe asupra interpretării dreptului intern, această misiune incumbând exclusiv instanţei de trimitere, care, în consecinţă, trebuie să determine dacă exigenţele amintite (în speţă) sunt îndeplinite de dispoziţiile reglementărilor naţionale aplicabile".

Aşadar, conform prevederilor art. 267 TFUE şi ale jurisprudenţei în materie, CJUE are doar obligaţia interpretării normelor uniunii indicate de instanţa naţională, cu luarea în considerare a particularităţilor cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul demersului judiciar şi fără a pronunţa o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident şi exclusiv atributul instanţei naţionale.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurentul A..

7. Soluţia instanţei cu privire la cererea de suspendare a prezentei cauze până la pronunţarea Curţii Constituţionale a României asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate de recurentul-reclamant

Referitor la cererea de suspendare a judecăţii recursului, având în vedere sesizarea Curţii Constituţionale, în dosarul asociat nr. x/2019, pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, Înalta Curte constată, în primul rând, că, în cazul sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, nu este obligatorie suspendarea judecăţii.

Lipsa unei dispoziţii procesuale exprese în sensul suspendării judecăţii cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate, precum şi abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecăţii cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, relevă intenţia legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.

În egală măsură, însă, aceste împrejurări nu pot să conducă la concluzia că instanţa nu poate suspenda cursul judecăţii atunci când, în funcţie de elementele cauzei, apreciază că măsura se impune.

Potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

Deci, este vorba despre un caz de suspendare facultativă a judecării cauzei, lăsat la latitudinea instanţei de judecată, care poate aprecia oportunitatea unei asemenea măsuri.

În prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că nu se impune suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, invocată de recurentul reclamant, în condiţiile în care motivele invocate vizează aspecte de interpretare şi aplicare în concret a Legii nr. 213/2015.

În eventualitatea în care Curtea Constituţională va admite excepţia de neconstituţionalitate invocată, C. proc. civ. a instituit, la art. 509 alin. (1) pct. 11, cazul de revizuire pentru situaţiile în care, după ce hotărârea devine definitivă, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională dispoziţia care a făcut obiectul excepţiei invocate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Reclamantul A. a investit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei cu nr. 20183/04.06.2019, prin care s-a respins ca tardiv formulată cererea de plată nr. x/27.11.2018 formulata de reclamant.

Prima instanţă a respins contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare, ca nefondată, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 14 alin. (1), teza a II-a din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată începe să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă, în speţă, de la 20.06.2018, data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti reprezentată de decizia penală nr. 919/A/2018 Curţii de Apel Bucureşti.

Criticile de nelegalitate formulate împotriva sentinţei primei instanţe au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi au vizat interpretarea greşită dată prevederilor art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 şi art. 14 din Legea nr. 213/2015, recurentul-reclamant susţinând că dreptul său de creanţă a luat naştere la data comunicării deciziei penale nr. 919/A/2018 Curţii de Apel Bucureşti, iar nu la data pronunţării acesteia (20.06.2018).

Înalta Curte va respinge criticile de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant, reţinând că instanţa de fond a interpretat în mod corect dispoziţiile legale incidente speţei, pronunţând o hotărâre temeinică şi legală.

Potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015:

"(1) În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Înalta Curte reţine că analiza cererii de plată s-a realizat de către autoritatea pârâtă ţinându-se seama de prevederile legale, art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment (când dreptul de creanţă s-a născut anterior acestui moment), respectiv de la data naşterii dreptului de creanţă (când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment).

Termenul de 90 de zile este de decădere, iar sancţiunea nerespectării acestui termen prevăzut de norma specială este decăderea din dreptul de a obţine plata de despăgubiri din disponibilităţile FGA, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată.

În cauză, deschiderea procedurii de faliment a B. S.A. s-a realizat prin încheierea din data de 16.02.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Sibiu, devenind definitivă la data de 17.03.2017.

Însă, în raport de exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal şi de soluţionarea acesteia în mod definitiv prin decizia penală nr. 919/A/2018 din 20.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, Înalta Curte reţine că, în cauză, ne regăsim în prezenţa unui drept de creanţă născut ulterior deschiderii procedurii de faliment, respectiv la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti menţionate anterior.

În consecinţă, termenul de 90 de zile, stabilit expres şi imperativ de art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015, prevăzut şi de art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, pentru depunerea cererii de plată, s-a împlinit la data de 06.05.2019.

Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora termenul legal de decădere de 90 de zile se calculează de la data comunicării deciziei penale nr. 919/A/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, motivat de faptul că, odată cu depunerea cererii de plată, trebuia să depună şi titlul din care izvorăşte dreptul de creanţă invocat, potrivit art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, obligaţie imposibil de executat de vreme ce nu se afla încă în posesia acestui titlu.

În acest sens, sunt relevante dispoziţiile art. 522 alin. (1) C. proc. pen., care arată în mod lămuritor care este data rămânerii definitive a hotărârilor penale, cât şi art. 553 alin. (1) acelaşi Cod, care prevede că decizia penală este definitivă şi poate fi pusă în executare la momentul pronunţării sale, iar nu de la comunicarea sa, motiv pentru care Înalta Curte constată că alegaţiile recurentului referitoare la pronunţarea deciziei în şedinţă publică sunt lipsite de relevanţă juridică.

Aşadar, data rămânerii definitive a hotărârii judecătoeşti, şi nu comunicarea acesteia, prezintă relevanţă în ceea ce priveşte stabilirea momentului naşterii dreptului de creanţă.

Faţă de dispoziţiile art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora "(2) Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se depune direct la sediul Fondului sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate. (3) În cazul imposibilităţii de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declaraţie pe propria răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative. În cerere se va preciza motivul imposibilităţii depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificate cu evidenţele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment.", recurentul-reclamant avea posibilitatea de a depune cererea de plată în termenul de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, indicând în cuprinsul cererii motivul imposibilităţii depunerii hotărârii judecătoreşti, respectiv lipsa comunicării acesteia.

În contextul expus, având în vedere că cererea de plată a fost depusă la FGA după expirarea termenului legal prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015, Înalta Curte constată că decizia contestată nr. 20183/04.06.2019, emisă de paratul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, este legală, iar criticile de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant nu sunt în măsură să conducă la casarea sentinţei atacate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de reclamantul A. ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ca inadmisibilă.

Respinge cererea de suspendare a judecăţii, până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 706 din 24 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.