CNA exceeded competence in sanctioning misleading advertising; appeal allowed and administrative decision annulled

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10.07.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, anularea Deciziei nr. 365 din 09.06.2016, emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului, prin care s-a dispus "intrarea în legalitate în privinţa spoturilor publicitare A. difuzate de posturile de radio şi televiziune, în sensul respectării principiilor informării corecte a publicului şi asigurării unei concurenţe loiale, prevăzute de legislaţia audiovizuală".

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 373 din 16 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 373 din 16 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului arată că sentinţa primei instanţe cuprinde motive contradictorii - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât în baza aceluiaşi art. 14 din Legea nr. 158/2008, instanţa de fond a dat dovadă de inconsecvenţă în raţionamentul logico-juridic, întrucât a arogat, în mod nelegal şi în baza aceluiaşi text de lege o competenţă care nu este reglementată în sarcina CNA, apreciind că ar fi "evidentă competenţa CNA de a exercita un control în materia publicităţii înşelătoare", în condiţiile în care aceeaşi instanţă a reţinut că CNA are competenţa de a dispune oprirea de la difuzare a publicităţii înşelătoare.

Susţine că s-a făcut confuzie asupra competenţelor autorităţilor prevăzute la art. 14 din Legea nr. 158/2008, respectiv MFP, ANCP şi CNA.

Măsura încetării publicităţii înşelătoare, indiferent de mijlocul de comunicare, constituie o măsură complementară sancţiunii contravenţionale a amenzii, aceste sancţiuni fiind de competenţa Ministerului Finanţelor Publice sau Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, în Legea nr. 158/2008 nefiind prevăzută competenţa CNA de a aplica sancţiunea amenzii contravenţionale pentru fapta de publicitate înşelătoare, căreia să îi subsumeze măsura complementară a încetării publicităţii.

Din analiza Legii nr. 158/2008 şi Legii nr. 504/2002 reiese că CNA nu are nicio competenţă în a analiza caracterului înşelător al publicităţii, în aplicarea sancţiunii contravenţionale sau a măsurii complementare de încetare a acesteia, singurele sale atribuţii fiind de "organ de executare" al măsurilor dispuse în acest sens de organele administrative, după prealabile analize ale acestora.

Consideră în esenţă că instanţa de fond a analizat în mod eronat art. 14 din Legea nr. 158/2008, în raport cu atribuţiile instituţiilor la care face referire acest text de lege, cu atât mai mult cu cât la baza emiterii deciziei a stat sesizarea formulată de DGRFP Bucureşti, prin care a solicitat CNA să facă aplicarea măsurilor complementare dispuse deja în procesul-verbal, ceea ce dovedesşte confuzia pe care a făcut-o instanţa de fond cu privire la procedura instituită de acest text de lege.

Arată că un alt element contradictoriu din raţionamentul instanţei de fond este modul în care a analizat argumentul reclamantei potrivit căruia CNA a încălcat obligaţia de motivare a deciziei, instanţa reţinând, pe de o parte, că decizia contestată este motivată, deşi anterior reţinuse că decizia din cauză nu este una de sancţionare, motiv pentru care nu pot fi aplicate prevederile legale care reglementează regimul juridic al actelor sancţionatorii din această materie.

Consideră că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre care încalcă regulile privind motivarea, întrucât contradictorialitatea motivelor echivalează cu lipsa motivării.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că sentinţa a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 158/2008 raportat la art. 32 alin. (3) din Ordonanţa nr. 2/2001.

Sub un prim aspect arată că CNA a emis acest act cu încălcarea suspendării de drept a măsurii complementare dispuse prin Procesul-verbal, prin raportare la existenţa pe rolul instanţei de judecată a dosarului nr. x/299/2016*, date fiind prevederile art. 32 alin. (3) din Ordonanţa nr. 2/2001.

Curtea de Apel Bucureşti a înlăturat criticile formulate de A., apreciind că în cauza dedusă judecăţii nu ar fi aplicabile prevederile din materia contravenţională, întrucât "în materia faptelor prevăzute de Legea audiovizualului nr. 504/2002 sunt aplicabile alte reglementări care sunt diferite de cele din materia contravenţională".

În plus, criticile A. au fost înlăturate de Curtea de Apel Bucureşti şi prin nesocotirea dezlegării deja date în dosarul nr. x/2016 asupra nulităţii Procesului-verbal.

Susţine că, deşi recurenta a făcut dovada formulării plângerii contravenţionale, instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză, motiv pentru care solicită să se constate că sentinţa este nelegală, fiind eludat caracterul suspensiv al plângerii contravenţionale.

În al doilea rând, Curtea de Apel Bucureşti nu doar că nu a aplicat dispoziţiile din materie contravenţională, dar a apreciat că acestea ar fi inaplicabile justificat de faptul că ar fi aplicabile "alte reglementări", fără a le indica în concret.

Or, singurul temei legal existent pentru emiterea Deciziei este art. 14 din Legea nr. 158/2008, iar Legea nr. 158/2008 se completează cu Ordonanţa nr. 2/2001 care prevede expres că "Plângerea suspendă executarea".

În al treilea rând, cu toate că o instanţă de judecată a tranşat definitiv cu privire la nulitatea Procesului-verbal, fiind dispusă cu titlu definitiv înlăturarea măsurilor complementare aplicate societăţii, Curtea de Apel Bucureşti a trecut peste chestiunea litigioasă soluţionată, "lipsind de efecte" hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. x/2016, întrucât în acest din urmă dosar nu au fost analizate aspectele referitoare la măsura complementară motivat de faptul ca Procesul-verbal a fost anulat în considerarea necompetenţei materiale a organului care a constatat şi sancţionat faptele reţinute în cuprinsul său.

În final, cât timp Decizia reprezintă punerea în executare a Procesului-verbal urmare a sesizării DGRFPB, nulitatea acestuia din urmă se răsfrânge automat şi asupra actului emis de CNA cu nerespectarea suspendării de drept. În acest sens, este evident că în situaţia în care CNA ar fi respectat efectul suspendării de drept a Procesului-verbal şi ar fi aşteptat soluţionarea plângerii contravenţionale, decizia nici nu ar fi fost emisă.

De asemenea, arată că în speţă, Curtea de Apel Bucureşti a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale aplicabile reţinând că CNA are competenţă în sancţionarea faptelor de publicitate înşelătoare.

Astfel arată că instanţa de fond a dat în mod greşit prevalenţă Legii nr. 504/2002 şi a ignorat aspectul că faptele de publicitate înşelătoare sunt reglementate expres de prevederile Legii nr. 158/2008 care protejează în principal comercianţii împotriva unor asemenea practici şi de cele ale Legii nr. 363/2007 care protejează consumatorii.

În fapt, conceptul de publicitate înşelătoare este reglementat prin Legea nr. 158/2008, însă anumite elementele definitorii ale faptei se regăsesc şi în Legea nr. 363/2007; conceptul de publicitate înşelătoare - formă de publicitate comercială - este reglementat prin Legea nr. 158/2008 (definită la art. 3 lit. b) şi interzisă la art. 4) din Legea nr. 158/2008), care arată în mod explicit organele administrative care pot constata şi sancţiona fapta, care sunt sancţiunile şi cum se aplică. Niciunul dintre aceste elemente nu se regăseşte în Legea 504/2002. În schimb, atât Legea nr. 158/2008, cât şi Legea nr. 504/2002, definesc comunicarea comercială audiovizuală (genul proxim) şi publicitatea comercială, care reprezintă o formă a primeia (art. 1 pct. 15 din Legea 504/2002; art. 3 lit. g) din Legea 158/2008), ambele fiind reglementate ca activităţi licite. Publicitatea înşelătoare (formă a publicităţii comerciale) este reglementată ca o activitate ilicită numai în Legea nr. 158/2008.

Niciuna dintre cele două legi nu atribuie CNA competenţe de organ de constatare a existenţei faptei şi aplicare a sancţiunii pentru încălcarea dispoziţiilor legale, în ambele legi fiind menţionat CNA ca organ ce pune în aplicare măsuri complementare sau măsuri provizorii în legătura cu publicitatea înşelătoare, la cererea altui organ administrativ (MFP, respectiv ANPC) care are competenţă conform acestor legi de a constata încălcarea şi de a aplica sancţiunea, împreună cu măsura complementară a interzicerii publicităţii amendate contravenţional (art. 11 alin. (1) din Legea nr. 158/2008, respectiv art. 13 alin. (1) din Legea nr. 363/2007).

Niciunde în Legea nr. 363/2007 sau în Legea nr. 504/2002 nu se prevede un drept propriu, autonom al CNA, de a controla încălcările aduse drepturilor consumatorilor. Arată că CNA s-a prevalat în prezenta cauză de dreptul său de a controla şi reglementa activitatea radiodifuzorilor pentru a-şi aroga o competenţă de control şi sancţiune administrativă pentru fapte date de lege în competenţa altor autorităţi. Doar după ce aceste autorităţi au stabilit existenţa încălcării drepturilor consumatorilor, CNA poate interveni asupra radiodifuzorilor pentru a opri difuzarea comunicărilor comerciale incorecte, dacă aceştia nu au făcut-o din proprie iniţiativă.

Cum CNA poate interzice numai difuzarea prin mijloace media audio-vizuale, dacă MFP sau ANPC constată că sloganul publicitar nu este publicitate înşelătoare, înseamnă că prin alte canale - publicaţii, on-line, târguri, etc. - sloganul poate fi legal difuzat, ceea ce ar crea confuzie, întrucât consumatorii nu pot beneficia de o protecţie reală, iar încrederea lor în autorităţile administrative ar fi slăbită.

Pe de altă parte, susţine că instanţa de fond a interpretat în mod greşit prevederile art. 93 din Codul audiovizualului, având în vedere că mesajul comercial A. respectă principiile de informare corectă şi completă a publicului, instanţa de fond aplicând greşit aceste criterii raportat la spotul publicitar A. sancţionat prin decizie, în condiţiile în care art. 93 din Codului audiovizualului are un grad foarte ridicat de generalitate, astfel că se - apreciem ca se poate ridica cel mult la rang de principiu care trebuie să guverneze comunicarea comercială audiovizuală, fără a putea constitui, prin sine însuşi, un temei pentru Decizia emisă de CNA, întrucât Legea nr. 158/2008 este cea care reglementează atât definiţiile publicităţii înşelătoare, instituţiile implicate în procedura de sancţionare, respectiv modalităţile în care se realizează.

Or, elementul determinant al analizei CNA, concretizat în emiterea Deciziei, este reprezentat de adresa nr. x/18.04.2016, prin care DGRFPB a solicitat CNA ca, în temeiul art. 14 din Legea nr. 158/2008, să facă aplicarea măsurilor complementare dispuse prin Procesul-verbal, iar întreaga evaluare de fond făcută de CNA cu privire la întrunirea sau nu, de către spoturile cu pricina, a caracterelor publicităţii înşelătoare, excedează competenţei acestuia.

Mai arată că pentru susţinerea autenticităţii şi realităţii mesajului publicitar "cel mai mic preţ din România" a fost adoptat un sistem de garantare a celui mai mic preţ, iar sistemul "2X diferenţa" este aplicabil tuturor produselor comercializate de A. şi funcţionează în baza unui Regulament care se poate găsi pe pagina web a societăţii sau în orice magazin A.; că nu se poate pune problema caracterului înşelător al mesajului publicitar, întrucât A. a respectat şi respectă întru totul decizia de tranzacţionare a consumatorului mediu, îl informează în mod transparent şi imediat accesibil despre toate termenele şi condiţiile în care poate achiziţiona produse din magazinele A., asumându-şi achitarea dublului diferenţei către consumator dacă acesta, ulterior achiziţionării unui produs, identifică produsul identic, la un preţ mai mic, la un alt comerciant.

De asemenea, susţine că faptul că există o decizie a ANPC Braşov care menţionează că nu se produce o lezare a consumatorilor prin mesajul comercial A. ar fi trebuit să fie avut în vedere de către instanţa de fond.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea acestei solicită, arată că prin Decizia nr. 365/09.06.2016, emisă cu respectarea prevederilor art. 15 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, s-a dispus intrarea în legalitate a spoturilor publicitare "A." difuzate de posturile de radio şi televiziune, în sensul respectării de către acestea a principiilor informării corecte a publicului şi asigurării unei concurenţe loiale, prevăzute de legislaţia audiovizuală.

Potrivit dispoziţiilor art. 93 din Codul audiovizualului, adoptat prin Decizia CNA nr. 220/2011, forma în vigoare la momentul emiterii actului administrativ atacat:

"Comunicările comerciale audiovizuale trebuie să respecte, indiferent de formă şi de durată, principiile de protecţie a minorului, de informare corectă a publicului, de respectare a demnităţii umane, de asigurare a unei concurenţe loiale".

Intrarea în legalitate se putea face prin modificarea spotului publicitar în acord cu Decizia, prin indicarea dovezilor care sprijină afirmaţiile sau prin eliminarea acestora, sancţiunea putând interveni doar în caz de neconformare în condiţiile art. 144 din Codul audiovizualului raportat la art. 91 din Legea nr. 504/2002.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 01 martie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 21 septembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi va fi admis, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 365 din 09.06.2016, emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului, prin care s-a dispus "intrarea în legalitate în privinţa spoturilor publicitare A. difuzate de posturile de radio şi televiziune, în sensul respectării principiilor informării corecte a publicului şi asigurării unei concurenţe loiale, prevăzute de legislaţia audiovizuală".

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că prezentarea spoturilor publicitare, în care au fost promovate serviciile oferite de reclamanta A., fără o expunere completă a condiţiilor de funcţionare, reprezintă o formă de dezinformare a publicului, astfel că pârâta a procedat în mod legal prin emiterea deciziei de intrare în legalitate a spoturilor publicitare, în sensul respectării principiilor informării corecte a publicului şi asigurării unei concurenţe loiale, prevăzute de legislaţia audiovizuală.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

În prezenta cauză recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a atribuit în mod nelegal şi în baza art. 14 din Legea nr. 158/2008, Consiliului Naţional al Audiovizualului, o competenţă care nu este reglementată în sarcina CNA, respectiv aceea de a exercita un control în materia publicităţii înşelătoare; că instanţa de fond a făcut confuzie asupra competenţelor autorităţilor prevăzute la art. 14 din Legea nr. 158/2008, respectiv Ministerul Finanţelor Publice, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi Consiliul Naţional al Audiovizualului; că în speţă Consiliul Naţional al Audiovizualului nu are nicio competenţă în a analiza caracterului înşelător al publicităţii, în aplicarea sancţiunii contravenţionale sau a măsurii complementare de încetare a acesteia, singurele sale atribuţii fiind de "organ de executare" al măsurilor dispuse în acest sens de organele administrative; că prima instanţă a făcut confuzie cu privire la procedura instituită de art. 14 din Legea nr. 158/2008.

Înalta Curte constată că argumentele mai sus arătate nu se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub forma interpretării greşite.

Inclusiv criticile referitoare la confuziile pe care, în opinia recurentei-reclamante, instanţa de fond le-ar fi făcut, se grefează tot pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât "confuzia" nu se suprapune pe noţiunea de "motive contradictorii", la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De altfel, aceleaşi critici au fost dezvoltate şi subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că instanţa de recurs urmează a le analiza când va examina acest motiv de casare.

Singurul argument care se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este cel referitor la faptul că CNA a încălcat obligaţia de motivare a deciziei, instanţa reţinând, pe de o parte, că decizia contestată este motivată (pag. 20 din sentinţă), deşi anterior reţinuse că decizia din cauză nu este una de sancţionare, motiv pentru care nu pot fi aplicate prevederile legale care reglementează regimul juridic al actelor sancţionatorii din această materie.

Înalta Curte constată că nu se relevă niciun element de contradictorialitate din această perspectivă.

Astfel, în cauză este vorba de ultimele două paragrafe din pag. 19 a sentinţei recurate şi primul paragraf al pag. 20.

Faptul că instanţa de fond a apreciat că nereţinându-se săvârşirea vreunei contravenţii, nu pot fi aplicate prevederile legale care reglementează regimul juridic al actelor sancţionatorii din această materie, nu contine niciun element care să contravină considerentului instanţei de fond conform căruia decizia contestată este motivată, în cuprinsul său fiind redate atât motivele de fapt cât şi cele de drept, astfel încât instanţa poate proceda la cercetarea legalităţii actului contestat prin stabilirea faptelor materiale şi a justeţei sancţiunii aplicate.

Circumstanţiind aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o justă analiză a susţinerilor părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic şi gradual considerentele care au fundamentat raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza soluţiilor adoptate cu privire la fiecare dintre cererile şi excepţiile invocate.

Totodată, are în vedere Înalta Curte cele statuate în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

În susţinerea acestui motiv de casare recurenta-reclaamntă îşi exprimă, de fapt, dezacordul cu privire la soluţia instanţei de fond, rezultând că nu poate împărtăşi modul în care aceasta a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente în cauză, astfel încât criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs se subsumează celui de-al doilea motiv invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Împrejurarea că recurenta pârâtă nu este de acord cu soluţia pronunţată prin hotărârea recurată nu este de natură să conducă la concluzia încălcării dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta (...) expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Cu alte cuvinte, sentinţa recurată satisface exigenţele instituite de acest text de lege, iar nemulţumirea exprimată de recurentă cu privire la soluţia dată litigiului se circumscrie motivului de casare vizând interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 158/2008.

În primul rând, Înalta Curte constată că Legea nr. 158 din 18 iulie 2008 privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă are drept scop protecţia comercianţilor împotriva publicităţii înşelătoare şi a consecinţelor defavorabile ale acesteia, precum şi stabilirea condiţiilor în care publicitatea comparativă este permisă şi se aplică conţinutului materialelor publicitare şi mesajelor publicitare, oricare ar fi mijlocul de comunicare ce face posibil transferul informaţiei.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 158/2008:

"(1) În situaţia în care Ministerul Finanţelor Publice ori, după caz, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor dispun, potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. a), încetarea publicităţii înşelătoare sau a publicităţii comparative ilegale, vor comunica de îndată măsura respectivă Consiliului Naţional al Audiovizualului.

(2) Potrivit competenţelor ce îi revin, Consiliul Naţional al Audiovizualului verifică dacă respectiva publicitate înşelătoare sau comparativă ilegală este difuzată printr-un serviciu de programe audiovizuale, în cadrul unei comunicaţii comerciale audiovizuale.

(3) În situaţia prevăzută la alin. (2), Consiliul Naţional al Audiovizualului va dispune, prin decizie, potrivit competenţelor ce îi revin, oprirea de la difuzare a respectivei comunicaţii comerciale audiovizuale, va monitoriza aplicarea deciziei şi, în caz de nerespectare, va aplica sancţiunile Legii nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

(4) În situaţia în care Consiliul Naţional al Audiovizualului apreciază că o comunicaţie comercială audiovizuală conţine elementele unei publicităţi înşelătoare ori comparative ilegale, acesta va sesiza Ministerul Finanţelor Publice sau, după caz, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor".

Prin Decizia nr. 365/09.06.2016, Consiliul Naţional al Audiovizualului a dispus intrarea în legalitate a spoturilor publicitare "A." difuzate de posturile de radio şi televiziune, în sensul respectării principiilor informării corecte a publicului şi asigurării unei concurenţe loiale, prevăzute de legislaţia audiovizuală.

Din interpretarea dispoziţiilor legale sus-citate rezultă că prevederile menţionate la alin. (4) al art. 14 din Legea nr. 158/2008 reglementează aptitudinea CNA de a sesiza Ministerul Finanţelor Publice sau, după caz, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, pentru ca aceste instituţii să verifice în ce măsură mijloace de comunicare conţin elementele unei publicităţi înşelătoare.

De asemenea, Înalta Curte constată că Ministerul Finanţelor Publice a sancţionat recurenta-reclamantă cu o amendă contravenţională în cuantum de 15.000 RON şi a dispus măsura complementară a încetării utilizării mesajului publicitar "A. | Cel mai mic preţ din România" cu sau fără menţiunea "Dacă găseşti în altă parte mai ieftin, primeşti de 2xdiferenţa" şi interzicerea folosirii oricăror forme de promovare similare acestora, aşa cum rezultă din procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor Seria A/2011 nr. x din data de 07.04.2016, iar prin sentinţa nr. 2911 din data de 11.04.2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis plângerea contravenţională şi a dispus anularea procesului-verbal de contravenţie Seria A/2011 nr. x din data de 07.04.2016, exonerarea petentei de plata amenzii contravenţionale şi înlăturarea măsurilor complementare aplicate.

Conform dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 158/2008, "(1) În cazul în care se constată încălcarea de către comerciantul care îşi face publicitate a dispoziţiilor prevăzute la art. 4 şi 6, ţinând cont de toate interesele implicate în cauză şi, în special, de interesul public, Ministerul Finanţelor Publice sau, după caz, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor poate dispune, odată cu aplicarea sancţiunii contravenţionale prevăzute la art. 10 alin. (1), următoarele măsuri complementare:

a) încetarea publicităţii înşelătoare sau a publicităţii comparative ilegale.

(...)

(3) Măsurile prevăzute la alin. (1) vor fi luate prin intermediul unei proceduri accelerate, în sensul că acestea vor fi îndeplinite de comerciantul contravenient în termen de 5 zile de la data înmânării sau a comunicării procesului-verbal de constatare şi de sancţionare a contravenţiei prin care măsurile au fost dispuse".

Pe cale de consecinţă, nu poate fi primită critica intimatului-pârât în sensul că Decizia nr. 365/09.06.2016 a fost dată cu aplicarea dispoziţiilor art. 93 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului, conform cărora:

"Comunicările comerciale audiovizuale trebuie să respecte, indiferent de formă şi de durată, principiile de protecţie a minorului, de informare corectă a publicului, de respectare a demnităţii umane, de asigurare a unei concurenţe loiale", atât timp cât prevederile Legii audiovizualului nr. 504/2002 se referă în principal la furnizorii de servicii media şi radiodifuzori şi reglementează modul de difuzare a serviciilor de programe de televiziune/radiodifuziune cu privire la care Consiliul Naţional al Audiovizualului are aptitudinea de a cere unui furnizor aflat sub jurisdicţia României să se conformeze normelor de interes public general şi este autorizat să adopte măsuri corespunzătoare împotriva furnizorului de servicii media audiovizuale/radiodifuzorului, reclamanta nefiind o astfel de entitate.

Dubla calitate a Consiliului Naţional al Audiovizualului, de garant al interesului public şi de unică autoritate de reglementare în domeniul programelor audiovizuale nu poate atrage competenţe ce nu-i revin sub imperiul Legii nr. 504/2002.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că singura atribuţie a recurentului-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului era de a lua măsurile corespunzătoare care intră în sfera de competenţă a acestuia, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 158/2008, însă prin emiterea Deciziei de sancţionare nr. 365/09.06.2016, în cuprinsul căreia s-a dispus măsura intrării în legalitate a spoturilor publicitare "A.", ce constituie măsură complementară a sancţiunii contravenţionale, a încălcat competenţa Ministerului Finanţelor Publice sau, după caz, a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.

Conform art. 10 alin. (6) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, Consiliul Naţional al Audiovizualului este obligat sa sesizeze autorităţile competente cu privire la apariţia sau existenţa unor practici restrictive de concurenţă, a abuzului de poziţie dominantă sau a concentrărilor economice, precum şi cu privire la orice alte încălcări ale prevederilor legale care nu intră în competenţa sa.

Or, atât timp cât prevederile Legii audiovizualului nr. 504/2002 se referă în principal la furnizorii de servicii media şi radiodifuzori şi reglementează modul de difuzare a serviciilor de programe de televiziune/radiodifuziune cu privire la care Consiliul Naţional al Audiovizualului are aptitudinea de a cere unui furnizor aflat sub jurisdicţia României să se conformeze normelor de interes public general şi este autorizat să adopte măsuri corespunzătoare împotriva furnizorului de servicii media audiovizuale/radiodifuzorului, rezultă că dubla calitate a Consiliului Naţional al Audiovizualului, de garant al interesului public şi de unică autoritate de reglementare în domeniul programelor audiovizuale nu poate atrage competenţe ce nu-i revin sub imperiul Legii nr. 504/2002.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că singura atribuţie a intimatului-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului era de a lua măsurile corespunzătoare care intră în sfera de competenţă a acestuia, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 158/2008, însă prin emiterea Deciziei de sancţionare nr. 365 din 09.06.2016, prin care s-a dispus "intrarea în legalitate în privinţa spoturilor publicitare A. difuzate de posturile de radio şi televiziune, în sensul respectării principiilor informării corecte a publicului şi asigurării unei concurenţe loiale, prevăzute de legislaţia audiovizuală", a încălcat competenţa Ministerului Finanţelor Publice sau, după caz, a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu pot fi primite apărările formulate de către intimatul-pârât conform cărora "prin Decizia nr. 365/09.06.2016 emisă cu respectarea prevederilor art. 15 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, s-a dispus intrarea în legalitate a spoturilor publicitare "A." difuzate de posturile de radio şi televiziune, în sensul respectării de către acestea a principiilor informării corecte a publicului şi asigurării unei concurenţe loiale, prevăzute de legislaţia audiovizuală" iar intrarea în legalitate se putea face prin modificarea spotului publicitar în acord cu Decizia, prin indicarea dovezilor care sprijină afirmaţiile sau prin eliminarea acestora, sancţiunea putând interveni doar în caz de neconformare în condiţiile art. 144 din Codul audiovizualului raportat la art. 91 din Legea nr. 504/2002.

În raport de soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2016 de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, Înalta Curte constată că se impune a se da prevalenţă efectului pozitiv al puterii de lucru judecat ce se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Efectul pozitiv al lucrului judecat se manifestă ca prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raportul juridic dintre părţi, reuşind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raportul juridic dintre părţi, fără posibilitatea de a statua diferit.

Pe de altă parte, intimatul-pârât nu putea dispune aplicarea dispoziţiilor art. 93 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului, conform cărora:

"Comunicările comerciale audiovizuale trebuie să respecte, indiferent de formă şi de durată, principiile de protecţie a minorului, de informare corectă a publicului, de respectare a demnităţii umane, de asigurare a unei concurenţe loiale", atât timp cât prevederile Legii audiovizualului nr. 504/2002 se referă în principal la furnizorii de servicii media şi radiodifuzori şi reglementează modul de difuzare a serviciilor de programe de televiziune/radiodifuziune cu privire la care Consiliul Naţional al Audiovizualului are aptitudinea de a cere unui furnizor aflat sub jurisdicţia României să se conformeze normelor de interes public general şi este autorizat să adopte măsuri corespunzătoare împotriva furnizorului de servicii media audiovizuale/radiodifuzorului, recurenta-reclamantă nefiind o astfel de entitate.

În acest context, Înalta Curte constată că Decizia CNA emisă în baza legii audiovizualului a fost dată cu ignorarea prevederilor imperative ale art. 14 din Legea nr. 158/2008.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 373 din 16 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; va casa sentinţa recurată şi, rejudecând: va admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului şi va anula decizia nr. 365 din 09.06.2016, emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 373 din 16 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului.

Anulează decizia nr. 365 din 09.06.2016, emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 25 ianuarie 2023.