RCA insurance guarantee: late-payment penalties and litigation costs excluded from "insurance claims" under the Insured Guaranty Fund Law

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, sub numărul x/2021, reclamanta A. S.A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, anularea în tot a deciziei nr. 26019/30.03.2021 ca fiind netemeinică şi nelegală, obligarea intimatului FGA la plata sumelor de 2.548,83lei din care 1.235,99 RON reprezentând debit, 962,84 reprezentând penalităţi de întârziere şi 350 RON reprezentând cheltuieli de judecată şi obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 379 de la data de 2 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de către reclamata S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, împotriva Deciziei nr. 26019/30.03.2021.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 379 de la data de 2 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei pe fond cu consecinţa admiterii contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 26019/30.03.202 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligării acestuia la plata sumei de 2.548,83lei din care 1.235,99 RON reprezentând debit, 962,84 reprezentând penalităţi de întârziere şi 350 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susţinut, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt şi a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, că hotărârea atacată cuprinde considerente netemeinice şi nelegale.

Astfel, în cadrul primei critici a susţinut că hotărârea recurată a fost nemotivată în privinţa respingerii cererii de plată a debitului principal, soluţie pe care FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a adoptat-o şi pe care prima instanţă a menţinut-o. A precizat cu aceeaşi ocazie că prima instanţă a emis o motivare care nu întruneşte standardele de motivare impuse de CEDO dar nici pe cele relevate în practica ÎCCJ.

Totodată, cu privire la netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii de fond, cu privire la soluţia dată cererii de acordare a debitului principal, a susţinut recurenta - reclamanta că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a prev. art. 45 din Norma ASF nr. 23/2014. Astfel, a precizat recurenta-reclamantă că textul de lege se interpretează în sensul în care vor fi acordate despăgubiri atunci când din interpretarea coroborată a documentelor existente la dosarul de daună rezultă răspunderea civilă a proprietarului/conducătorului vehiculului asigurat de producerea pagubei.

A mai arătat că enumerarea prevăzută de textul de lege de la art. 45 din norma amintită nu este limitativă ci este una exemplificativă, aspect ce reiese cu claritate din sintagma "alte mijloace de probă".

Recurenta-reclamantă a mai arătat că hotărârea civilă atacată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin intermediul căreia instanţa supremă a stabilit, printre altele, că reprezintă creanţe de asigurări orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare.

În acest sens a redat în cuprinsul cererii de recurs considerentele de la pct. 127 din Decizia evocată nr. 29/2020, care conţin o dezlegare referitoare la faptul că daunele materiale, daunele morale şi penalităţile sunt izvorâte din contractul de asigurare şi reprezintă creanţe de asigurare, considerând astfel că enumerarea făcută în teza a doua a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este una exemplificativă şi că reprezintă creanţe de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare.

Ca urmare, a arătat că relevant este faptul că penalităţile de întârziere/cheltuielile de judecată sunt datorate în baza contractului de asigurare, iar nu în raport de persoana a cărei culpă au fost generate aceste penalităţi şi/sau cheltuieli, întrucât criteriul în funcţie de care se califică o sumă ca fiind creanţă de asigurare este reprezentat de izvorul creanţei, iar nu de persoana aflată în culpă.

Sub un al doilea aspect recurenta-reclamantă a criticat sentinţa de fond pentru pronunţarea cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 în sensul că fără o analiză a înscrisurilor de la dosar prima instanţă a statuat faptul că FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR are competenţa de a analiza şi a determina situaţia de fapt şi, în mod logic, la stabilirea culpei în producerea unui eveniment rutier. Din punctul de vedere al recurentei - reclamante soluţia primei instanţe echivalează cu o recunoaştere expresă a faptului că nu analizat materialul probatoriu deşi judecătorul fondului trebuia să facă o analiză proprie a probelor şi să stabilească cum a fost împărţită culpa în producerea evenimentului rutier.

Citând dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Norma 14/2011, a precizat că, potrivit acestora, conţinutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 136/1995 şi în respectiva normă, iar prevederile inserate în Titlul III din Normă-Contractul de asigurare, sunt menţionate toate drepturile şi obligaţiile care formează conţinutul contractului de asigurare RCA, prezentând relevanţă, de asemenea, art. 26 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Norma ASF nr. 14/2011 precum şi art. 37 din Norma nr. 14/2011.

În concluzie, recurenta-reclamantă a apreciat că ambele categorii de creanţe, respectiv: despăgubirile, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, sunt reglementate prin dispoziţii ce formează conţinutul contractului de asigurare RCA, rezultând astfel din contract, motiv pentru care, în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată reprezintă creanţe de asigurare tocmai ca urmare a faptului că sunt reglementate prin dispoziţii ce formează conţinutul contractului de asigurare RCA, iar faptul că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată sunt activate în contextul unei culpe a asigurătorului aflat în faliment neschimbând acest aspect.

A mai opinat în sensul că aceste categorii de creanţe sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA şi tocmai de aceea reprezintă creanţe de asigurare. De altfel, din cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ce cuprinde definiţia creanţei de asigurare şi din care rezultă criteriul de încadrare a unei creanţe în categoria creanţelor de asigurare, şi anume faptul rezultării creanţei din contractul de asigurare, nu reiese că se referă la o eventuală culpă sau la lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment, neprevăzându-se faptul că reprezintă creanţe de asigurare doar acele creanţe în legătură cu care nu se constată o culpă a asigurătorului aflat în faliment.

Faptul că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (ele reprezentând un accesoriu) nu conduce la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA. Acest fapt nu constituie un argument care să acrediteze ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deşi reprezintă un accesoriu, penalităţile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare.

Pentru toate aceste motive, a solicitat recurenta admiterea cererii de recurs, cu consecinţa casării sentinţei civile atacate, iar pe fondul cauzei, admiterea, în totalitate, a cererii de chemare în judecată în sensul obligării FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR la plata penalităţilor de întârziere.

Recurenta - reclamantă a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea disp. art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, sens în care se impune admiterea căii de atac şi modificarea soluţiei de la fondul cauzei.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul - pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că cererea de recurs este nefondată pentru argumentele care vor fi detaliate în cele ce urmează.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Prin cererea de plată nr. x de la data de 16 martie 2016 recurenta - reclamantă A. S.A a solicitat FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR să îi achite suma de 2.548,83lei din care 1.235,99 RON reprezentând debit, 962,84 reprezentând penalităţi de întârziere şi 350 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 26019/30.03.2021 a fost respinsă cererea de plată înregistrată la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR sub nr. x/16 martie 2016 cu motivarea că debitul principal în cuantum de 1.235.99lei reprezintă o diferenţă dintre suma achitată de asigurătorul B. cu titlu de despăgubire, respectiv între suma solicitată de A. şi cea acordată de asigurător, şi nu poate fi achitat în caz de culpă comună a conducătorilor auto aşa cum s-a stabilit în cauză. Penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată au fost respinse pe motiv că nu se încadrează în categoria creanţelor de asigurare.

Nemulţumită de soluţia primită cu privire la cererea de plată, recurenta - reclamantă a formulat contestaţie împotriva deciziei de respingere cu nr. 26019/30.03.2021 emisă de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR.

Prima instanţă, învestită cu soluţionarea contestaţiei, a respins cererea reclamantei A. S.A. cu motivarea că soluţia oferită de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR este corectă, conţine o motivare temeinică şi legală, şi nu se impune a fi modificată în cadrul procedurii judiciare demarată în dosarul de faţă.

Împotriva sentinţei civile de la fondul cauzei a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Procedând la analiza motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază ca nefiind fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, instanţa de control judiciar constată că, deşi este invocat acest motiv de recurs, relativ la nemotivarea hotărârii, sentinţa civilă atacată nu este lipsită de elementele esenţiale care au determinat formarea convingerii proprii a judecătorului, acesta procedând la analiza probelor administrate în cauză, şi relevând raţionamentul juridic pentru care a pronunţat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerentele de drept.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanţă a analizat în mod adecvat argumentele expuse de reclamant dar şi de pârât, judecătorul indicând elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, precum şi silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere. Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, obligaţie îndeplinită în prezenta cauză.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentului privind incidenţa unui astfel de motiv de nelegalitate.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta - reclamantă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aminteşte Înalta Curte că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, după cum se va arăta în cele ce urmează.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată de prima instanţă cu nesocotirea disp. art. 45 din Norma ASF nr. 23/2014, a dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma ASF nr. 14/2011, precum şi a celor cuprinse la art. 1 alin. (1) şi art. 18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În ceea ce priveşte critica adusă sentinţei civile atacate din perspectiva respingerii la plată a debitului principal, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a validat raţionamentul FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, în considerarea faptului că, din ansamblul probator administrat în cauză, a rezultat culpa comună a conducătorilor auto, respectiv conducătorul autoturismului x a acroşat cu partea dreaptă autoturismul x, autovehicul staţionat cu uşa deschisă. Din declaraţiile conducătorilor auto existente la dosar precum şi din formularul de înţelegere amiabilă rezultă că fiecare participant la trafic are o parte de vină în producerea accidentului, respectiv autovehiculul x a bifat poziţia 11 din Protocolul de constatare amiabilă de accident iar autoturismul x a bifat poziţia 1 din acelaşi protocol.

Prin urmare, soluţia de respingere a cererii de plată cu privire la acordarea sumelor reprezentând jumătate debitul principal neachitate de asigurătorul B. şi implicit nedespăgubite de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR deoarece s-a constatat culpa comună a conducătorilor auto, este una corectă.

Înalta Curte constată că au relevanţă în privinţa respingerii cererii de plată a debitului principal pct. 6.1. din Protocolul de constatare amiabilă coroborat cu art. 28 din Ordinul CSA nr. 14/20211 care prevede că în situaţia în care persoana prejudiciată a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză nu au fost încălcate disp. art. 45 din Norma ASF nr. 23/2014, instanţa efectuând o analiză corectă şi completă a probelor în contextul factual dat pentru a aprecia cu privire la legalitatea deciziei FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR contestate în cauză şi pe care a menţinut-o după efectuarea controlului judecătoresc de legalitate.

În continuare, o altă chestiune supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurări şi se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare RCA.

În opinia recurentei-reclamante, penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări, în sensul Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA.

Prima instanţă, în raport de soluţia dată de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR în decizia atacată, a invalidat raţionamentul recurentei - reclamante, reţinând, în esenţă, că pretenţiile reclamantei solicitate sub forma penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată nu reprezintă creanţe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speţă rezultând că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu sunt incluse în sfera creanţei de asigurare.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie prin raportare la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

În fapt, prin Decizia nr. 26019/30.03.2021 a pârâtului FGA, acesta a respins cererea de plată a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reţine că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Sub acest aspect sunt relevante şi prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere de natura celor solicitate în cauză nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului aflat în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale prin care se defineşte noţiunea de creanţă de asigurări rezultă indubitabil că legiuitorul a înţeles să reglementeze aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

În acest sens, este esenţial a se observa că din interpretarea dispoziţiilor art. 9 şi art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia funcţiile unui asigurător faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment. Aceasta întrucât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel încât, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în insolvenţă, acesta nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În concluzie, dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizaţii, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privinţa cărora instanţa de control judiciar reţine că nu pot fi interpretate în mod extensiv.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, în aplicarea cărora Fondul este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Rezultă astfel că raportul de drept civil existent între recurenta- reclamantă şi asigurătorul RCA produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere în situaţia în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

Aşa cum s-a arătat în precedent, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte din disponibilităţile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanţele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Aşadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziţii legale se aplică cu prioritate.

De asemenea, Înalta Curte reţine că procedura derulată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor conform Legii nr. 213/2015 este diferită de procedura falimentului asigurătorului, derulată de lichidatorul judiciar sub supravegherea judecătorului sindic, conform Legii nr. 85/2014. Astfel, cea dintâi procedură are natură administrativă, scopul desfăşurării sale fiind acela de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele falimentului asigurătorului şi de garantare a plăţii despăgubirilor cuvenite acestora, Fondul urmând să achite creanţele de asigurări în condiţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, după parcurgerea procedurii prevăzute de Norma A.S.F. nr. 16/2015.

Pe de altă parte, procedura falimentului asigurătorului RCA are natură judiciară şi se desfăşoară, conform procedurii stipulate în Legea nr. 85/2014, în interesul tuturor creditorilor debitorului falit, inclusiv al creditorilor de asigurări pentru sumele care exced plafonului stabilit prin Legea nr. 213/2015, precum şi al creditorilor ale căror creanţe, deşi derivate dintr-un contract de asigurare, nu au natura creanţelor de asigurări.

În concluzie, evaluarea creanţei de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin prisma condiţiilor prevăzute în Legea nr. 213/2015, respectiv natura de creanţă de asigurare şi cuantumul prevăzut la art. 15 alin. (1) din lege, reprezintă chestiuni distincte de evaluarea realizată de către lichidatorul judiciar.

În speţă, în analiza sumei solicitate la plată, FGA a reţinut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată de vreme ce acestea nu reprezintă creanţe de asigurare, ci obligaţii civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societăţii de asigurare. Aceasta întrucât art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor.

Aşadar, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul asigurătorului B., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 şi invocarea în acest sens a instituţiei subrogării reglementate la art. 2210 C. civ. fiind, prin urmare, nefondate.

Cât priveşte invocarea în cauză a considerentelor de la pct. 127 al Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menţionată nu este incidentă în speţă.

Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanţa supremă a stabilit natura de creanţe de asigurări a penalităţilor de întârziere, în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că, în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare, legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi care impune să fie tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

Instanţa de control judiciar urmează să reţină şi faptul că din considerentele de la pct. 125 al Deciziei nr. 29/2020 reiese că nu a fost lămurită chestiunea penalităţilor de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA - B. în temeiul dispoziţiilor Normei CSA, în sensul că ar reprezenta creanţe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, din conţinutul Deciziei nr. 29/2020 rezultând, dimpotrivă, că recunoaşterea calităţii de creanţe de asigurări este condiţionată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurătorul CASCO şi achitate de FGA să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

Or, în cazul penalităţilor de întârziere solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asiguratorului, respectiv din nerespectarea obligaţiei de plată şi din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi şi obligaţii extrinseci contractului de asigurare şi numai între părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor deciziei evocate nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

În altă ordine de idei, este important a se observa că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel încât este evident că recurenta - reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârât a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de legea specială aplicabilă în materie, penalităţile de întârziere/cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondată cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. formulată de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 379 de la data de 2 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 379 de la data de 2 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2023.