Religious property restitution: appeal allowed, lower judgment quashed, and commission ordered to grant compensatory measures

Şedinţa publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019*, reclamanta Parohia Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, a contestat legalitatea deciziei nr. 8236/31.10.2018 emisă în dosarul nr. x/17.11.2005 şi a solicitat instanţei să o anuleze şi să oblige pârâta la emiterea unei noi decizii prin care să acorde reclamantei măsuri compensatorii pentru imobilul construcţie şi teren în suprafaţă de 56 mp situat în mun. Giurgiu, str. x (fostă str. x), jud. Giurgiu. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1910 din 14 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamanta Parohia Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe reclamanta a formulat recurs, apreciind că sunt incidente în cauză motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În principal, a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, în rejudecarea cauzei, a solicitat admiterea contestaţiei cum a fost formulată şi, pe cale de consecinţă, obligarea intimatei la emiterea unei Decizii prin care să i se acorde despăgubiri conform raportului de expertiză întocmit în cauză, în cuantum de 84.700 RON.

Totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe invocată în condiţiile legii.

Astfel, instanţa de fond a încălcat atât regulile de competenţă materială a altei instanţe cât şi competenţa funcţională, deoarece competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Giurgiu, secţia civilă, în raport de modificările aduse legii speciale aplicabile, respectiv art. 35 din Legea nr. 165/2013 aşa cum a fost modificată de art. unic din Legea nr. 111 din 24 mai 2019.

În opinia recurentei-reclamante, acţiunea a fost introdusă în mod corect la Tribunalul Giurgiu care a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti şi, deşi s-a invocat în faţa acestei instanţe necompetenţa materială, aceasta a continuat să soluţioneze cauza apreciind că sunt aplicabile dispoziţiile generale ale Legii contenciosului administrativ deşi, în cauză, este aplicabilă legislaţia specială invocată anterior.

Prin a doua critică de nelegalitate circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că motivarea hotărârii atacate constă doar într-o înşiruire a dispoziţiilor legale pretins aplicabile, urmată de concluzia că nu a fost justificată nici calitatea de proprietar al imobilului şi nici împrejurarea că această proprietate a fost preluată de către stat, fără a se motiva de ce a fost înlăturat probatoriul administrat, respectiv nenumăratele înscrisuri prin care s-a făcut dovada atât a proprietăţii imobilului din litigiu, cât şi preluarea de către stat a acestuia.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de fond nu a avut în vedere modificările aduse O.U.G. nr. 94/2000 prin Legea nr. 22/2020 care la art. 4 alin. (6) a prevăzut faptul că "În cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face dovada formală a preluării abuzive de către stat în perioada de referinţă, iar imobilul respectiv se regăseşte sau s-a regăsit în patrimoniul statului, se prezumă că imobilul a fost preluat abuziv ..." sens în care există nenumărate înscrisuri ce fac această dovadă .

A mai considerat că au fost ignorate şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 potrivit cărora fac obiectul prezentului act normativ atât bunurile imobile ce au aparţinut cultelor religioase care au fost preluate în mod abuziv de către statul roman atât cu titlu, cât şi fără titlu.

În aceste condiţii, lipsa titlului de preluare de către stat nu conduce automat la prezumţia nepreluării abuzive de către statul roman a imobilului din litigiu. În condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru stabilirea dreptului de proprietate pot fi folosite începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare precum şi orice acte coroborate care întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului la data preluării abuzive, recurenta-reclamantă a apreciat că şi în privinţa preluării abuzive de către stat, mai ales în absenţa unui titlu, pot fi folosite aceleaşi probe.

În mod nelegal instanţa de fond a înlăturat tot probatoriu administrat în cauză şi a concluzionat că nu s-a făcut dovada atât a proprietăţii imobilului din litigiu cât şi a preluării acestuia de către stat, având în vedere înscrisurile depuse la dosar, respectiv: procesul-verbal de revizuire din 13.04.1940 emis de Primăria Oraşului Giurgiu; schiţa anexă procesului-verbal de revizuire; adresa nr. x/2018 emisă de Primăria Municipiul Giurgiu - Direcţia Patrimoniu; adresa nr. x/30.03.2018 emisă de Direcţia Patrimoniu; adresa nr. x din 1955 a Consiliului Popular al Oraşului Giurgiu; adresa nr. x din 28.10.1954 emisă de Consiliul Popular al Raionului Giurgiu; depoziţiile autentificate ale martorilor.

În concluzie, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea normelor prevăzute de art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 atunci când a înlăturat toate înscrisurile depuse în cauză, din care a rezultat atât că imobilul a făcut parte din patrimoniul recurentei-reclamante în perioada de referinţă, cât şi faptul că acesta a fost preluat de stat.

Recurenta-reclamantă a considerat că lipsa unui istoric de rol fiscal de la nivelul Primăriei Giurgiu nu reprezintă un impediment în respingerea cererii, în contextul în care, această situaţie nu îi este imputabilă. Absenţa acestui istoric de rol fiscal nu poate reprezenta o dovadă certă că nu a deţinut proprietatea, cu atât mai mult cu cât a fost scutit prin legislaţie specială de la plata impozitului.

A apreciat greşită soluţia instanţei de fond şi sub aspectul respingerii cererii în privinţa construcţiei demolate, pe considerentul că aceasta nu se încadrează în dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000. În acest sens, a susţinut că O.U.G. nr. 94/2000 nu exclude posibilitatea acordării de despăgubiri şi pentru construcţiile demolate, în condiţiile în care se face dovada proprietăţii acestora de către biserici precum şi a preluării abuzive de către stat.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

În esenţă, intimata-pârâtă a arătat că din coroborarea dispoziţiilor art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, art. 10 alin. (1), teza a II-a din Legea nr. 554/2004 şi art. 96 pct. 1 din C. proc. civ. reiese faptul că instanţa competentă să se pronunţe cu privire la temeinicia şi legalitatea deciziilor având ca obiect retrocedarea imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România, emise de către Comisia specială de retrocedare este secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială este situat imobilul.

În opinia sa, instanţa de fond în mod judicios a statuat faptul că recurenta-reclamantă nu a justificat nici calitatea de proprietar al imobilului şi nici împrejurarea că această proprietate a fost preluată de la ea de către stat, aplicând şi interpretând în mod corect normele de drept care guvernează prezentul litigiu.

În susţinerea celor statuate şi constatate de instanţa de fond prin sentinţa civilă recurată, intimata-pârâtă a reiterat, pe larg, apărările şi argumentele expuse la fondul cauzei.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 11 mai 2023, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, în limitele şi pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă Parohia Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, decizia nr. 8236/31.10.2018 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, în dosarul nr. x/17.11.2005.

Prin această decizie s-a respins în integralitate cererea reclamantei de acordare a măsurilor compensatorii pentru imobilul construcţie şi teren în suprafaţă de 56 mp situat în mun. Giurgiu, str. x judeţul Giurgiu, reţinându-se că reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului teren 56 mp în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000 şi nici a deţinerii proprietăţii imobilului ulterior anului 1942. În privinţa construcţiei demolate s-a reţinut că aceasta nu este posibilă ca urmare a incidenţei dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 94/2000 coroborat cu pct. (3) din Normele metodologice corespunzătoare articolului menţionat, susţinându-se faptul că nu fac obiectul actului normativ.

Soluţionând cauza, prima instanţă a găsit neîntemeiate toate criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă şi a respins acţiunea ca nefondată.

Prin recursul declarat în cauză, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii", Înalta Curte constată că este nefondat.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a criticat faptul că instanţa de fond a încălcat regulile de competenţă materială şi funcţională a altei instanţe, respectiv a Tribunalului Giurgiu, secţia civilă care, în opinia sa, era competent să judece în raport de modificările aduse legii speciale aplicabile, respectiv art. 35 din Legea nr. 165/2013 aşa cum a fost modificată de art. unic din Legea nr. 111 din 24 mai 2019.

Această critică este nefondată, întrucât în cauză se contestă o decizie a autorităţii intimate emisă în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România.

Potrivit art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, cu modificările şi completările ulterioare, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România:

"deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora".

Se reţine că pentru determinarea instanţei de contencios administrativ competente sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. ()1 teza II din Legea nr. 554/2004, care prevăd că "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţi publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 3 milioane RON, se soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţi publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora mai mari de 3 milioane RON, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel."

Totodată, potrivit art. 96 pct. 1 noul C. proc. civ.:

"Curţile de apel judecă, în primă instanţă, cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, potrivit legii speciale."

Având în vedere că pârâta Comisia Specială de Retrocedare este o instituţie publică centrală, fiind înfiinţată în temeiul art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza II din Legea nr. 554/2004, competenţa de soluţionare în primă instanţă a contestaţiilor formulate împotriva deciziilor emise de aceasta aparţine curţilor de apel, iar faţă de împrejurarea că imobilul notificat este situat în Giurgiu, în speţă, competenţa revine Curţii de Apel Bucureşti.

Prin urmare, fiind vorba despre o competenţă materială derogatorie de la prevederile C. proc. civ., iar actul contestat este emis de o autoritate publică de nivel central - Comisia Specială de Retrocedare, care a fost înfiinţată în temeiul art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în mod corect s-a reţinut competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ si Fiscal.

Prin a doua critică de nelegalitate circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că motivarea hotărârii atacate constă doar într-o înşiruire a dispoziţiilor legale pretins aplicabile, urmată de concluzia că nu a fost justificată nici calitatea de proprietar al imobilului şi nici împrejurarea că această proprietate a fost preluată de către stat, fără a se motiva de ce a fost înlăturat probatoriul administrat, respectiv nenumăratele înscrisuri prin care s-a făcut dovada atât a proprietăţii imobilului din litigiu, cât şi preluarea de către stat a acestuia.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 din noul C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din noul C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din noul C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Totodată, în ceea ce priveşte probele administrate, această chestiune este lăsată de lege în atributul instanţelor de fond, care au o marjă de apreciere asupra utilităţii şi concludenţei probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce în mod direct sau implicit la soluţionarea litigiului, conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ., în exercitarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului statornicit prin art. 22 C. proc. civ.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte constată că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată, care respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 din C. proc. civ.. Motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, judecătorul fondului expunând în mod logic şi gradual argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. Instanţa de judecată nu era obligată să urmeze linia de argumentaţie a părţii şi să demonstreze în mod explicit argumentele pe care le consideră neîntemeiate, ci înlăturarea acestor argumente ori a probatoriului administrat de reclamantă, poate să decurgă implicit din incompatibilitatea lor cu argumentele însuşite de instanţă.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, în considerente sentinţei atacate au fost analizate înscrisurile administrate pe care prima instanţă le-a apreciat ca fiind relevante pentru soluţionarea cauzei, chiar dacă soluţia şi argumentarea instanţei o nemulţumesc pe recurentă.

Prin urmare, instanţa de control judiciar nu poate reţine incidenţa acestui motiv de casare.

În cadrul celui de-al treilea motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a criticat modul în care instanţa de fond a interpretat şi aplicat normele prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 atunci când a înlăturat toate înscrisurile depuse în cauză, din care a rezultat atât că imobilul a făcut parte din patrimoniul recurentei-reclamante în perioada de referinţă, cât şi faptul că acesta a fost preluat de stat.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la lipsa dovezii calităţii de proprietar şi a preluării abuzive a imobilului teren în suprafaţă de 56 mp situat în municipiul Giurgiu, str. x (fostă str. x), jud. Giurgiu, circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt fondate.

Cadrul normativ care reglementează restituirea bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România este reprezentat de O.U.G. nr. 94/2000 pusă în aplicare prin H.G. nr. 1164/17.10.2002 modificată şi completată prin H.G. nr. 1094/15.09.2005 prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G nr. 94/2000 "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

Totodată, pct. 13 din Normele anexă la H.G. nr. 1164/2002 prevede următoarele:

"Prin sintagma acte doveditoare prevăzută la art. 1 alin. (9) teza finală din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, se înţelege:

a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.);

b) orice acte juridice sau declaraţii care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu;

c) orice acte care întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referinţă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate);

d) acte care permit recunoaşterea calităţii de beneficiar al retrocedării (actul de înfiinţare, dovada continuării sau reluării activităţii cultului religios);

e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înţelege să se prevaleze în susţinerea cererii sale;

f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale."

În speţă, în acord cu recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că înscrisurile depuse la dosar, analizate în mod coroborat, fac dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat.

Astfel, din Procesul-verbal de revizuire întocmit la data de 15.04.1940 emis de Primarul Oraşului Giurgiu, delegatul Ministerului Finanţe, delegatul Prefecturii Vlaşca, Secretarul Primăriei Giurgiu şi Arhitectul Şef al Serviciului Tehnic, constituiţi în "comisiunea pentru revizuirea, controlul şi inventarierea imobilelor aparţinând Comunei, Ţinutului şi Statului" s-a constatat că averea imobiliară a Parohiei Adormirea Maicii Domnului din Giurgiu se compune din imobilul situat în str. x. S-a mai consemnat că suprafaţa totală a terenului este de 56 mp din care 43 mp sunt ocupaţi de clădire, restul fiind curte, că anul construcţiei este 1938, clădirea fiind din zidărie de cărămidă, învelită cu tablă de fier, precum şi faptul că se compune dintr-o prăvălie în care chiriaşul A. exercită comerţul de cojocărie, iar încă două camere sunt locuite de acesta.

De asemenea, la dosarul Tribunalului Giurgiu, se regăseşte Tabloul de proprietăţi al parohiilor bisericeşti din Oraşul Giurgiu, întocmit de Primăria Oraşului Giurgiu în anul 1941, în care recurenta-reclamantă figurează între altele cu imobilul din str. x (fostă B.) nr. 23 compus din teren şi clădire (prăvălie), suprafaţa totală a terenului fiind de 56 mp.

În plus, din adresa din 23 mai 1955 a Consiliului Popular al Oraşului Giurgiu rezultă faptul că imobilele foste proprietatea Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Giurgiu au fost trecute în patrimoniul Sfatului Popular Oraş Giurgiu în baza ordinului nr. 118697/59/J. din 07.12.1949 al Ministerului de Justiţie comunicat Tribunalului Vlaşca pe baza Hotărârii nr. 1081 bis din 07.10.1949 prin care s-au dizolvat asociaţiile, iar terenurile au fost atribuite oamenilor muncii conform D 493 din 10.12.1954.

Din coroborarea acestor probe rezultă că imobilul situat în str. x judeţul Giurgiu, s-a aflat în proprietatea recurentei-reclamante.

Faptul că prin adresa nr. x/31.08.2018 Primăria Municipiului Giurgiu a comunicat că nu deţine în evidenţele arhivei documente cu privire la proprietăţile deţinute de Episcopia Giurgiului - Catedrala Adormirea Maicii Domnului, ori că imobilul nu apare în evidenţele Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Giurgiu (adresa nr. x/21.08.2018), nici în cele ale Direcţiei de Impozite şi Taxe Locale Giurgiu (adresa nr. x/29.08.2018) nu înseamnă, astfel cum în mod eronat a apreciat prima instanţă, că recurenta-reclamanta nu deţinea imobilul la momentul preluării.

În ceea ce priveşte dovada formală a preluării imobilului, Înalta Curte reţine că, prin Legea nr. 22/2020 pentru modificarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România şi pentru completarea art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România publicată în Monitorul Oficial nr. 221/18.03.2020, la articolul 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, după alin. (5) s-a introdus un nou alineat, alin. (6), cu următorul cuprins:

"(6) În cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face dovada formală a preluării abuzive de către stat în perioada de referinţă, iar imobilul respectiv se regăseşte sau s-a regăsit în patrimoniul statului, se prezumă că imobilul a fost preluat abuziv; prezumţia preluării abuzive poate fi înlăturată de deţinătorul imobilului, prin orice mijloc de probă, în faţa instanţei de judecată, în condiţiile art. 3 alin. (7). Aplicarea prezentului alineat se realizează cu îndeplinirea dispoziţiilor alin. (2)."

Prin dispoziţiile legale anterior menţionate, se instituie o prezumţie legală relativă de preluare abuzivă a bunului, în situaţia în care nu se poate face dovada formală a preluării acestuia, cu scopul de a uşura dovada naşterii, modificării sau stingerii raporturilor juridice de drept substanţial.

Chiar dacă decizia contestată în cauză cu nr. 8236 a fost emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, la data de 31.10.2018 (anterior modificărilor aduse art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 prin Legea nr. 22/2020), instanţa de control judiciar reţine că, în baza art. 6 din C. civ., această prezumţie se aplică pentru viitor atât raporturile juridice născute după intrarea ei în vigoare, cât şi efectele viitoare ale raporturilor juridice aflate în desfăşurare la aceeaşi dată.

Această interpretare care consacră principiul aplicării legii în vigoare la data soluţionării cererii în materia legilor privind măsurile reparatorii, iar nu cea în vigoare la data depunerii cererii este consfinţită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Astfel, în cuprinsul deciziei nr. 80/12.11.2018, în cuprinsul paragrafului 66 se reţin următoarele:

"Dată fiind situaţia juridică aflată în curs de constituire, norma de drept substanţial referitoare la modalitatea de evaluare a imobilului, prevăzută în textul modificat, este aplicabilă situaţiei juridice aflate în curs de desfăşurare, fiind impusă de principiul aplicării imediate a legii civile noi, pe care, de altfel, Legea nr. 165/2013 îl consacră prin dispoziţiile art. 4, fiind, în consecinţă, aplicabilă legea în forma în vigoare la data judecării litigiului, şi nu cea de la data introducerii acţiunii."

Chiar dacă această decizie a fost dată în interpretarea şi aplicarea Legii nr. 165/2013, principiul aplicării imediate a legii civile noi se aplică şi în cazul celorlalte legi reparatorii pentru a se asigura un regim unitar de reparaţie pentru imobilele preluate abuziv.

Având în vedere împrejurarea că, potrivit raportului de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit în raport de consemnările din procesul-verbal de verificare din data de 15.04.1940 pe amplasamentul imobilului în litigiu, în prezent, se regăsesc blocuri de locuinţe şi o parcare, nu se poate dispune retrocedarea în natură, măsurile reparatorii urmând a fi stabilite în echivalent, potrivit art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul reclamantei va fi admis, se va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare se va admite cererea de chemare în judecată, cu consecinţa anulării deciziei nr. 8236/31.10.2018 emisă în dosarul nr. x/17.11.2005 şi obligării pârâtei la emiterea unei decizii prin care să acorde reclamantei măsuri compensatorii pentru imobil.

În baza prevederilor art. 451 C. proc. civ., având în vedere culpa procesuală a intimatei-pârâte, aceasta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta Parohia Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului împotriva sentinţei civile nr. 1910 din 14 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare, admite cererea de chemare în judecată.

Anulează decizia nr. 8236/31.10.2018 emisă în dosarul nr. x/17.11.2005 şi obligă pârâta la emiterea unei decizii prin care să acorde reclamantei măsuri compensatorii pentru imobilul construcţie şi teren în suprafaţă de 56 mp situat în Municipiul Giurgiu, strada x, Judeţul Giurgiu.

Obligă intimata-pârâtă la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 3500 RON reprezentând cheltuieli de judecată achitate în fond şi recurs.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.