Annulment of methodological norms for magistrates' pensions: legality assessed by legal framework at adoption rather than subsequent legislative amendments

Şedinţa publică din data de 26 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 18.07.2019, reclamanta A. a solicitat, în baza art. 8 şi 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, anularea art. 1-24 - Capitolul I, implicit a anexelor pe care le integrează, 1-8, din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată,/.../referitoare la pensiile de serviciu/.../, aprobate prin H.G. nr. 1275 din 18 octombrie 2005, publicată în M. Of. nr. 979 din 3. XI.2005.

2. Hotărârile instanţei de fond

Prin încheierea din 29 octombrie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia nulităţii întâmpinării şi a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtului formulată de Ministerul Justiţiei.

Prin sentinţa nr. 845 din 26 noiembrie 2019, aceeaşi instanţă de fond a respins acţiunea privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenientul Ministerul Justiţei, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva hotărârilor anterior menţionate a declarat recurs reclamanta A., solicitând casarea în tot a sentinţei şi în parte a încheierii din 29.10.2019, iar în rejudecare, admiterea excepţiei nulităţii întâmpinării, respingerea cererii de intervenţie accesorie ca inadmisibilă, admiterea acţiunii judiciare şi anularea art. 1-24 - Capitolul I, implicit a anexelor pe care le integrează, 1-8, din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 303/2004, vizând pensiile de serviciu, aprobate prin H.G. nr. 1275 din 18 octombrie 2005, publicată în M.Of. nr. 979 din 3.11.2005.

În motivarea recursului s-a arătat că încheierea din data de 29.10.2019 este nelegală din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei nulităţii întâmpinării depuse la dosar, dar şi a admisibilităţii cererii de intervenţie accesorie.

Astfel, conţinutul întâmpinării integrează fidel cererea de intervenţie accesorie, încălcând evident condiţia de validitate a întâmpinării reglementată de art. 205 alin. (1) şi (2), lit. a), c), e) C. proc. civ., principiile fundamentale reglementate de 10 alin. (1) şi art. 12 alin. (1), respectiv buna-credinţă procesuală reglementată la art. 174 alin. (2), art. 176 pct. 6 din acelaşi cod.

În privinţa soluţiei de declarare ca admisibilă a cererii de intervenţie, recurenta a arătat că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 61 alin. (3) C. proc. civ., care, neechivoc, dispun că "intervenţia este accesorie, când spijină numai apărarea uneia dintre părţi". Or, prin inversarea priorităţii temporale între întâmpinare şi cererea de intervenţie accesorie, scopul reglementării anterior menţionate a fost deturnat. Nu numai că cererea de intevenţie accesorie nu sprijină apărarea pârâtului, dar chiar i se substituie, iniţiativa procesuală fiind a intervenientului accesoriu şi nu a pârâtului.

Totodată, art. 3 alin. (1) pct. 12 din H.G. nr. 21/2017, invocat de intervenientul accesoriu, reglementează o ipoteză de coreprezentare procesuală care nu este incidentă în cauza de faţă, nefiind în situaţia în care acţiunea judiciară să aibă ca obiect obligarea la executarea unor acte administrative neexecutate de ministerele care le-au iniţiat, care au obligaţia de a iniţia actele administrative sau de a efectua operaţiunile administrative solicitate Guvernului sau prim-ministrului prin acţiune judiciară.

Prin urmare, se impune casarea în parte a încheierii, constatarea nulităţii întâmpinării depuse de Guvernul României şi respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenţie accesorie.

Pe fondul acţiunii deduse judecăţii, recurenta a arătat că sentinţa recurată încalcă principiul contradictorialităţii şi corolarul său, dreptul la apărare, obligaţia pe care art. 14 alin. (6) C. proc. civ. o instituie pentru instanţă şi dispoziţiile art. 224 C. proc. civ., întrucât instanţa nu a pus în dezbatere, din oficiu, alte motive de fapt şi de drept, explicaţii sau mijloace de probă distincte de cele prezentate şi susţinute de părţi.

Astfel, prin hotărârea pronunţată, prima instanţă a încălcat jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la obligaţia judecătorului de a respecta legea, respectiv Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Constituţia consacră principiul potrivit căruia "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii", eliminând orice altă sursă care ar putea constitui un temei al arbitrariului sau al nedreptăţii. Realizarea justiţiei nu poate fi un act subiectiv, pro causa, al judecătorului, ci unul obiectiv, imparţial, derivat din raportarea la lege a situaţiei de fapt şi din supunerea judecătorului faţă de lege. Abaterea de la aceste rigori, bazată pe motive de subiectivitate, poate fi sancţionată prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii judecătoreşti.

Înfăptuirea justiţiei, în numele legii, presupune că actul de justiţie izvorăşte din normele legale, iar forţa lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluţionarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind mijlocul de restabilire a ordinii de drept şi de consolidare a încrederii cetăţeanului în autoritatea statului.

În prezenta cauză, acţiunea judiciară în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar reclamanta a demonstrat calitatea de persoană vătămată şi interesul legitim privat. În cuprinsul acţiunii şi prin înscrisurile depuse la dosar, a fost expus, distinct, cadrul normativ incident, jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi jurisprudenţa I.C.C.J., iar subsecvent, raportat la acestea, motivele extrinseci şi intrinseci de anulare a dispoziţiilor normative ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 1275/2005.

Respingând acţiunea, instanţa nu a aplicat şi nu a dat eficienţă dispoziţiilor legale pe care s-a întemeiat solicitarea de anulare a Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 1275/2005, în limita obiectului acţiunii, norme legale imperative, unele instituind expres pentru instanţă obligaţia aplicării lor.

A mai arătat recurenta că instanţa nu a aplicat nici dispoziţiile art. 42 alin. (2) si art. 55 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, care impun hotărârilor date în executarea expresă a unor legi să cuprindă temeiul din legea respectivă, dar şi data intrării în vigoare a actului normativ.

Normele metodologice au existenţă juridică şi sunt în circuitul civil numai dacă legea pe care urmează să o pună în executare reglementează elaborarea lor şi intră în vigoare, conform art. 12 alin. (3) raportat la art. 55 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, la data care s-ar fi stabilit în legea pe care o pun în aplicare, în cazul de faţă, în Legea nr. 303/2004, dacă aceasta ar fi reglementat elaborarea şi termenul de elaborare.

În mod similar, nu au fost aplicate nici dispoziţiile art. 4 alin. (3) şi art. 13 lit. b) din Legea nr. 24/2000. Astfel, prin hotărârea nr. 1275/2005, Guvernul a aprobat Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 303/2004, fără să existe suportul legii pe care o aplică.

Capitolul I, art. 1- 24, cu anexele pe care le integrează, 1- 8, din Normele metodologice priveşte pensiile de serviciu prevăzute de Legea nr. 303/2004. Aceste dispoziţii din Normele metodologice au fost date în aplicarea dispoziţiilor art. 82-85 din Legea nr. 303/2004 republicată, privind pensiile de serviciu, care, la acel moment, anul 2005, aveau ca soluţie legislativă pentru stabilire şi actualizare, media veniturilor brute realizate în ultimele 12 luni. În anul 2007, prin O.U.G. nr. 100/2007, dispoziţiile art. 85 alin. (2) care reglementează actualizarea pensiilor de serviciu, au fost modificate prin reglementarea unei noi soluţii legislative de stabilire şi actualizare a pensiilor de serviciu şi, corespunzător noii soluţii legislative şi soluţia pentru majorarea procentuală reglementată de art. 82 alin. (4) din Legea nr. 303/2004. Art. 82 din Legea nr. 303/2004, sub aspectul soluţiei legislative pentru stabilirea pensiei de serviciu are ca bază de calcul indemnizaţia de încadrare brută lunară sau salariul de bază brut lunar, după caz ş sporurile avute în ulima lună de activitate înainte de data pensionării, iar art. 85 alin. (2) pentru actualizarea pensiei de serviciu are ca algoritm indemnizaţia brută lunară a unui judecător şi procuror în activitate, majorată, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei sau parchetului, cu luarea în considerare, în procent, a sporurilor intrate în baza de calcul la acordarea pensiei de serviciu, precum şi a sporului de vechime.

În contextul normativ dat, dispoziţiile din Normele metodologice emise pentru punerea în executare a dispoziţiilor art. 82, 85 din Legea nr. 303/2004, încalcă principiul de tehnică legislativă reglementat de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 cu privire la ierahia actelor normative emise de Guvern în executarea legii şi sunt în contradicţie cu dispoziţiile actului normativ de nivel superior modificat, încălcând dispoziţia art. 13 lit. b) din aceeaşi lege.

Contrarietatea cu dispoziţiile actului normativ de nivel superior este evidentă şi în ceea ce priveşte art. 23 din normele incriminate, întrucât acesta reglementează exclusiv trimiteri la dispoziţiile din legea pensiilor în sistem public vizând recalcularea, trimiteri pe care dispoziţiile Legii nr. 303/2004 nu le-a reglementat nici în forma veche şi nici în forma în vigoare, întrucât corespondentul reglementării recalculării din sistemul public de pensii este în legea specială reglementarea majorării procentuale din art. 82 alin. (4) şi a actualizării din art. 85 alin. (2), operaţiuni pe care legea generală a pensiilor nu le reglementează.

A mai arătat recurenta că judecătorul fondului, încălcând obligativitatea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, a încălcat şi obligativitea deciziilor Curţii Constituţionale cu privire la acestea care au statuat constant şi repetitiv în sensul:

"Deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, Curtea a reţinut că prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare. (Decizia nr. 31/2016, par. 21).

Sentinţa este nelegată şi pentru faptul că nu s-a dat eficienţă cauzei de anulare a dispoziţiilor normelor metodologice pentru încălcarea prin acestea a competenţei exclusive a legiuitorului în reglementarea dreptului la pensie, atribuită exclusiv acestuia prin art. 47 alin. (2) din Constituţie, confirmată şi precizată de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, pe care instanţa, de asemenea, a încălcat-o (decizia nr. 103/2015, decizia nr. 375/2005, decizia nr. 63/2017)

A mai apreciat recurenta că sentinţa recurată a fost pronunţată cu nesocotirea principiilor securităţii şi certidunii juridice . Deşi în cauză este necontestat faptul că soluţiile legislative pe care le reglementează Normele menţionate sunt caduce, întrucât au fost date în aplicarea şi executarea soluţiilor legislative care între timp au ieşit din vigoare, în mod nelegal instanţa le-a menţinut formal în fondul normativ activ.

Prima instanţa nu a dat eficienţă juridică şi nu a aplicat dispoziţiile art. 64 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000, care obligau la sancţionarea emitentului pentru neîndeplinirea obligaţiei legale de abrogare cu data de 8.10.2007 a dispoziţiilor de nivel inferior.

De asemenea, anularea dispoziţiilor din actul normativ administrativ a fost solicitată în baza art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în calitate de persoană vătămată în dreptul de actualizare a pensiei de serviciu prevăzut de art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi de art. 47 alin. (2) din Constituţie, întrucât, deşi caduce, prezenţa lor în fondul activ normativ şi în circuitul civil produc prejudicii.

Calitatea de persoană vătămată prin actul administrativ a cărui anulare formează obiectul acţiunii judiciare nu a fost contestată nici de pârât, nici de intervenientul accesoriu şi a fost dovedită cu înscrisurile de la dosar (înscrisuri din dosarul nr. x/2015 în care s-a dispus şi suspendarea judecăţii în baza art. 413 alin. (1) C. proc. civ. până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze, în care părţi sunt recurenta din prezenta cauză, în calitate de apelantă-reclamantă şi Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, în calitate de intimată-pârâtă, având ca obiect modificarea deciziei de actualizare a pensiei de serviciu în sensul aplicării dispoziţiilor în vigoare din Legea nr. 303/2004, în locul normelor metodologice a căror anulare se solicită, aplicate de pârâtă la stabilirea bazei de calcul a actualizării).

Prin urmare, nefăcând aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi neanulând dispoziţiile normative obiect al acţiunii judiciare în baza lor, instanţa de fond a pronunţat o sentinţă nelegală, care încalcă jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la principiile independenţei judecătorului şi supunerii lui numai legii.

4. Apărările formulate de intimaţi

Intimatul-pârât Guvernul României şi intimatul-intervenient Ministerul Justiţiei au depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În privinţa recursului promovat împotriva încheierii din data de 29 octombrie 2019, care vizează soluţia dată de prima instanţă excepţiei nulităţii întâmpinării depuse la dosar, precum şi cea de admitere în principiu a cererii de intervenţie accesorie, se constată că instanţa de fond a reţinut, în mod just, că întâmpinarea depusă de pârâtul Guvernul României respectă cerinţele impuse de art. 205 C. proc. civ.. Aceasta conţine apărările proprii formulate de pârât, este semnată de reprezentantul legal şi, contrar susţinerilor recurentei, împrejurarea că întâmpinarea nu ar conţine răspunsul extensiv la toate motivele, susţinerile sau argumentele reclamantei nu poate fi interpretată drept o încălcare a principiilor fundamentale ale procesului civil şi nu poate atrage nulitatea invocată de recurentă.

De asemenea, în cauză nu se poate vorbi despre o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 61 alin. (3) C. proc. civ. sau despre o "inversare a priorităţii temporale" între întâmpinare şi cererea de intervenţie accesorie. Astfel, s-a reţinut în mod corect că intervenientul Ministerul Justiţiei justifică un interes în formularea cererii de intervenţie accesorie, dată fiind calitatea sa de iniţiator al actului contestat, dar şi faptul că dispoziţiile C. proc. civ. nu reglementează argumentul recurentei drept cauză de inadmisibilitate a cererii de intervenţie accesorie, aceasta respectând regula procedurală fixată de dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. civ., de a fi depusă "...în tot cursul judecăţii, până la închiderea dezbaterilor".

Pe fondul cauzei deduse judecăţii, soluţionate prin sentinţa recurată, contrar susţinerilor recurentei Înalta Curte constată că prima instanţă a pus în discuţia contradictorie a părţilor şi a analizat argumentele de nelegalitate invocate, apărările, excepţiile şi mijloacele de probă, fiind expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate şi raţiunile avute în vedere.

Fiind învestită cu verificarea legalităţii dispoziţiilor art. 1-24 - Capitolul I, inclusiv anexele 1-8, din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 303/2004, aprobate prin H.G. nr. 1275 din 18 octombrie 2005, instanţa de fond a analizat punctual motivele de nelegalitate invocate de către reclamantă, prin prisma dispoziţiilor legale incidente.

Astfel, adoptarea H.G. nr. 1275/2005 a avut drept scop dezvoltarea principiilor Legii nr. 303/2004 în ceea ce priveşte pensiile de serviciu, crearea unui cadru pentru asigurarea punerii în aplicare şi lămurirea aplicării acestor dispoziţii normative. Recurenta pretinde că instanţa nu a aplicat dispoziţiile art. 42 alin. (2) si art. 55 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, care impun hotărârilor date în executarea expresă a unor legi să cuprindă temeiul din legea respectivă, dar şi data intrării în vigoare a actului normativ.

Înalta Curte nu poate primi interpretarea dată de recurentă dispoziţiilor menţionate şi constată că acestea trebuie analizate şi prin prisma prevederilor art. 108 alin. (2) din Constituţia României conform cărora "hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor". Astfel, neindicarea, în cuprinsul formulei introductive a H.G. nr. 1275/2005, a unui temei de drept special, din Legea nr. 303/2004, precum şi lipsa unei dispoziţii exprese în lege care să prevadă, pentru aplicarea ei, elaborarea de norme metodologice şi data intrării lor în vigoare, nu pot determina anularea normelor contestate de recurentă, Guvernul României putând aprecia cu privire la necesitatea adoptării unor măsuri sau a unor reguli subsecvente Legii nr. 303/2004 care să asigure punerea în aplicare a prevederilor acesteia referitoare la pensiile magistraţilor.

În acord cu cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate de recurentă în privinţa actului administrativ normativ nu sunt "contemporane emiterii şi intrării lui în vigoare", esenţa acestora vizând pretinsa necorelare a dispoziţiilor din normele metodologice cu modificarea dispoziţiilor referitoare la modul de calcul al pensiei de serviciu şi modul de actualizare pensiei de serviciu adoptate prin O.U.G. nr. 100/2007.

Dispoziţiile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, referitoare la pensia de serviciu, aveau anterior adoptării O.U.G. nr. 100/2007 (şi la data intrării în vigoare a H.G. nr. 1275/18.10.2005), următoarea formă:

"(1) Judecătorii şi procurorii cu o vechime de cel puţin 25 de ani în magistratură beneficiază, la împlinirea vârstei prevăzute de lege, de pensie de serviciu, în cuantum de 80% din media veniturilor brute realizate în ultimele 12 luni de activitate înainte de data pensionării." Ulterior, prin O.U.G. nr. 100/2007, ele au fost modificate, în sensul că "Judecătorii şi procurorii cu o vechime de cel puţin 25 de ani în magistratură se pot pensiona şi pot beneficia, la împlinirea vârstei de 60 de ani, de pensie de serviciu, în cuantum de 80% din baza de calcul reprezentată de indemnizaţia de încadrare brută lunară şi sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării."

Totodată, art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 prevedea, la acelaşi moment, că "Pensiile de serviciu ale judecătorilor şi procurorilor, precum şi pensiile de urmaş prevăzute la art. 84 se actualizează anual în raport cu media veniturilor brute realizate în ultimele 12 luni a judecătorilor şi procurorilor în activitate." Ulterior, acestea au fost modificate, stabilindu-se că:

"Pensiile de serviciu ale judecătorilor şi procurorilor, precum şi pensiile de urmaş prevăzute la art. 84 se actualizează ori de câte ori se majorează indemnizaţia brută lunară a unui judecător şi procuror în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei sau parchetului, cu luarea în considerare, în procent, a sporurilor intrate în baza de calcul la acordarea pensiei de serviciu, precum şi a sporului de vechime. Dacă în urma actualizării rezultă o pensie de serviciu mai mică, judecătorul sau procurorul îşi poate păstra pensia aflată în plată."

În acest context, prima instanţă a constatat că, într-adevăr, ulterior modificărilor legislative survenite prin O.U.G. nr. 100/2007 referitoare la formula de calcul a pensiei de serviciu, precum şi modul (formula) de actualizare a pensiei de serviciu cuvenite judecătorilor şi procurorilor, normele metodologice din H.G. nr. 1275/18.10.2005, adoptate pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor referitoare la pensia de serviciu, nu au fost modificate în sensul corelării lor cu modificările legislative survenite. Această situaţie nu este însă de natură să determine anularea dispoziţiilor din normele metodologice ce nu au fost corelate cu modificările legislative introduse prin O.U.G. nr. 100/2007, câtă vreme examinarea legalităţii actului administrativ presupune o analiză a acestuia raportat la cadrul legislativ în care actul a fost emis, iar nu raportat la acte normative ulterioare.

Normele metodologice contestate au preluat dispoziţiile referitoare la drepturile de pensie aşa cum au fost prevăzute de Legea nr. 303/2004, forma în vigoare anterior modificării prin O.U.G. nr. 100/2007. Ele stabilesc o procedură pur tehnică şi detaliază aspecte practice ale procedurii de stabilire şi actualizare a tipurilor de pensii prevăzute de lege, actul normativ superior necuprinzând detalii în acest sens. Astfel, reglementarea declanşării şi derulării procedurii de stabilire şi de actualizare a pensiei, întocmirea adeverinţelor prin completarea datelor necesare pe baza cărora se realizează actualizarea, sunt elemente care ţin strict de derularea procesului de stabilire şi de actualizare a pensiilor, iar nu de stabilirea pensiei sau a tipului de pensie, a condiţiilor necesare a fi îndeplinite de către beneficiari, a modului de determinare, iar acestea nu au implicaţii asupra substanţei drepturilor pentru realizarea cărora au fost edictate.

Întrucât procedura prevăzută de normele contestate nu stabileşte alte tipuri de pensie, nu impune condiţii suplimentare celor din cuprinsul legii şi nu modifică modul de calcul nici în cazul stabilirii pensiei, nici în cazul actualizării, acesta raportându-se la actul de nivel superior în executarea căruia a fost asoptată hotărârea de guvern, instanţa de fond a apreciat, în mod just, că nu există premisele nerespectării principiului competenţei administrative şi a competenţei legiuitorului în reglementarea dreptului de pensie, potrivit art. 47 alin. (2) din Constituţie României ori deciziilor CCR nr. 103/2015 sau nr. 375/2005.

Prin urmare, împrejurarea că ulterior adoptării H.G. nr. 1275/2005, Legea nr. 303/2004 a suferit modificări, nu poate conduce la concluzia că normele metodologice încalcă normele de tehnică legislativă, câtă vreme legalitatea unui act administrativ în raport de dispoziţiile actului normativ pentru a cărui punere în aplicare a fost emis se poate verifica numai prin raportare la prevederile în baza cărora a fost emis actul administrativ, în conţinutul aflat în vigoare la data adoptării.

Înalta Curte nu poate primi nici argumentul recurentei vizând nesocotirea principiilor securităţii şi certitudinii juridice şi obligativitatea sancţionării emitentului actului pentru neîndeplinirea obligaţiei legale de abrogare, începând cu 8.10.2007, a dispoziţiilor de nivel inferior şi constată că revine autorităţii chemate să tranşeze cu privire la drepturile de pensie ale reclamantei sarcina de a analiza daca normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 303/2004 mai sunt sau nu în vigoare ulterior modificării dispoziţiilor legale pentru a căror aplicare au fost adoptate. În mod similar, nici existenţa în fondul legislativ a unor normelor metodologice care au fost date în aplicarea unor prevederi legale ieşite din vigoare, nu reprezintă motiv de anulare a actului contestat, o astfel de situaţie putând fi fi rezolvată pe cale de interpretare, prin aplicarea principiului ierarhiei normelor juridice, iar nu prin anularea unor norme care, la data adoptării lor, erau conforme legilor pentru a căror punere în aplicare au fost edictate.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, H.G. nr. 1275/2005 nu reprezintă un act discreţionar, deoarece, la momentul aprobării ei, pârâtul Guvernul României a respectat litera şi spiritul legii pusă în aplicare. Faptul că Legea nr. 303/2004 a cunoscut o serie de modificări şi completări de-a lungul timpului, care nu au fost urmate de o modificare corespunzătoare a normelor metodologice, nu poate conduce la anularea hotărârii de guvern contestate, ci doar la o aplicare parţială a acesteia, respectiv doar a acelor dispoziţii conforme cu forma în vigoare a Legii nr. 303/2004.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa primei instanţe nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma motivelor de recurs invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 29 octombrie 2019 şi împotriva sentinţei nr. 845 din 26 noiembrie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2022.