Prior Ruling on Similar Issue Not Grounds for Recusal; Appeal Rejected, Denial of Recusal Stands

Şedinţa publică din data de 26 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

La data de 14.07.2021 pe rolul Curţii de Apel Iaşi a fost înregistrat, sub nr. x/2019, recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 430 din data de 21.05.2021 a Tribunalului Iaşi,

În cadrul dosarului de recurs, la data de 9.11.2021 recurenta a formulat cerere de recuzare a membrilor completului de judecată - domnii judecători B., C. şi D..

2. Încheierea curţii de apel

Prin încheierea din 09 noiembrie 2021 Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de recuzare a domnilor judecători B., C. şi D., formulată de S.C. A. S.R.L..

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva încheierii a declarat recurs A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea acesteia şi, implicit, a deciziei pronunţate de instanţa de recurs, urmată de trimiterea cauzei spre rejudecare de către un alt complet de judecată.

În motivarea recursului s-a arătat că societatea şi-a întemeiat cererea de recuzare pe prevederile art. 47 raportat la art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., faţă de împrejurarea că sentinţa pronunţată pe fondul cauzei de către Tribunalul Iaşi a fost motivată în mod expres pe baza unei decizii anterioare (decizia nr. 512/2020) pronunţate de membrii aceluiaşi complet de recurs, în dosarul nr. x/2018, care a avut aceleaşi părţi şi o cauză similară cu cea pendinte, respectiv analizarea legalităţii hotărârilor Consiliului Local al Municipiului Iaşi de prelungire a traseelor locale şi pe teritoriul unităţilor administrative învecinate.

In condiţiile în care completul ce a făcut obiectul cererii de recuzare era chemat să soluţioneze recursul împotriva unei sentinţe care îşi fundamentează raţionamentul juridic pe argumentele anterior expuse de către acelaşi complet de recurs, indicând în mod expres această situaţie în hotărârea pronunţată pe fondul cauzei, recurenta a apreciat că imparţialitatea şi obiectivitatea instanţei de recurs poate fi afectată, în contra intereselor legitime ale societăţii.

Practic, completul recuzat este chemat să interpreteze aceleaşi noţiuni asupra cărora şi-a format convingerea în cadrul analizei dosarului nr. x/2018, în plus, fiind investit să caseze o hotărâre care în motivarea aspectelor relevante preia în mod expres interpretarea dată de acelaşi complet al curţii de apel, motive pentru care o eventuală admitere a cererii de recurs ar fi presupus o negare a propriei interpretări asupra elementelor esenţiale de care depinde soluţionarea cauzei - noţiunile de zonă metropolitană şi asociaţii de dezvoltare comunitară.

Cererea de recuzare formulată a fost respinsă, apreciindu-se că "este vorba despre o chestiune jurisprudenţială anterioară a completului, iar interpretarea unor norme de drept în altă cauză (chiar între aceleaşi părţi) nu constituie îndoială cu privire la imparţialitatea completului."

În drept, raportat la respingerea cererii de recuzare şi la motivarea dată acesteia, recurenta a apreciată că încheierea pronunţată la data de 09.11.2021 este una nelegală, fiind incident motivul de casare prevazut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, curtea de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 Cod procedură civilă, iar prin motivarea soluţiei de respingere a cererii de recuzare s-a realizat o analiză superficială a motivelor de recuzare, acestea fiind reduse la ideea că o chestiune de jurisprudenţă anterioară a completului nu conduce la naşterea unei îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

Curtea de apel nu a avut însă în vedere faptul că instanţa recuzată este chemată să judece chiar propriul raţionament preluat de către Tribunalul Iaşi, ca instanţă de fond, în cadrul hotărârii recurate în cauza pendinte.

Faţă de acest aspect, recurenta a subliniat faptul că a formulat noi apărări faţă de dosarul nr. x/2021, demonstrând că din perspectiva art. 1 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 215/2001, prin zonă metropolitană se înţtelege asociaţia de dezvoltare intercomunitară constituită pe bază de parteneriat între capitala României sau municipiile de rangul I ori municipiile reşedinţă de judeţ şi unităţile administrativ-teritoriale aflate în zona imediată", considerând astfel că se nasc îndoieli cu privire la puterea completului recuzat de a-şi modifica viziunea/înţelegerea aspectelor supuse judecăţii, chiar în contextul noilor apărări care demonstrează identitatea între cele două noţiuni pe tărâmul organizării şi desfăşurării serviciilor publice.

Nu în ultimul rand, recurenta a solicitat a se avea în vedere faptul că însuşi completul de recurs în discuţie a formulat cerere de abţinere de la soluţionare cauzei, cerere care a fost respinsă. Asadar, însăşi raportarea completului de recurs la această situaţie denotă o îndoială a acestuia asupra imparţialităţii sale, în sensul unei judecăţi obiective asupra propriei hotărâri sau motivări.

Recurenta a mai apreciat că motivarea curţii de apel este una evident disonantă faţă de interpretarea doctrinară a prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 9 Cod procedură civilă, conform căreia "în reglementarea actuală, cazurile de incompatibilitate relativă au fost extinse, iar prin introducerea cazului prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., orice situaţie în afara celor menţionate expres la pct. 1-12 ale art. 42 alin. (1) C. proc. civ., în care se poate presupune în mod legitim că judecătorul ar fi lipsit de obiectivitate, poate întemeia o cerere de recuzare" (Gabriel Boroi, Mirela Stancu - Drept procesual civil, Editia a 5 -a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu 2020, pag. 89); "nu este suficient ca un judecător să fie liber de orice relaţii, părtinire sau influenţă neadecvată, ci trebuie, de asemenea, să pară astfel în faţa unui observator rezonabil, în caz contrar încrederea în justiţie fiind subminată" (Gabriela Cristina Frentiu, Denisa-Livia Băldean, Noul C. proc. civ., Editura Hamangiu 2013, pag 62).

Dreptul la un proces echitabil, aşa cum este definit de art. 6 din C.E.D.O., asigură, printre altele şi judecarea unei cauze de către o instanţă independentă şi imparţială, iar încălcarea acestui drept este posibilă şi atunci când aparenţa de imparţialitate nu este asigurată. Or, atâta timp cât imparţialitatea nu trebuie dovedită, fiind suficientă existenţa unor elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitate, a considerat recurenta că încheierea de respingere a cererii de recuzare este nelegală, completul investit neţinând cont de toate elementele cauzei, inclusiv de atitudinea completului faţă de soluţionarea cauzei, elemente care conturează în mod indubitabil aplicabilitatea art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

4. Apărările formulate de intimaţi

Intimaţii-pârâţi Municipiul Iaşi şi E. S.A. au depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a încheierii pronunţate de curtea de apel.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, se reţine invocarea pur formală a cazului de csare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi neformularea unor crici concrete subsumate acestuia, astfel încât, date fiind argumentele recurentei ce pot încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recursul promovat va fi analizat din această perspectivă.

Prezenta cauză vizează încheierea de şedinţă din data de 09 noiembrie 2021 prin care Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de recuzare formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva completului de judecată care, anterior, a soluţionat o cauză asemănătoare între aceleaşi părţi, raţionamentul juridic fiind adoptat şi de instanţa care s-a pronunţat asupra fondului cauzei.

Potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. " Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situaţii: ... 13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa."

Înalta Curte apreciază că se impune a fi menţionată jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României (Decizia nr. 558/2014), în care, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitor la imparţialitatea judecătorului, s-au reţinut următoarele: "19. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, […], reiterând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a stabilit că imparţialitatea magistratului, ca şi garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). De asemenea, Curtea a reţinut că imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47).

20. Analizând art. 124 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că judecătorii se bucură de prezumţia constituţională de imparţialitate, aceasta fiind ataşată statutului lor profesional. Această prezumţie poate fi, însă, răsturnată, în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condiţiile în care se demonstrează lipsa imparţialităţii subiective sau obiective a judecătorului."

De asemenea, în jurisprudenţa Comisiei sau a Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a arătat că existenţa imparţialităţii în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale judecătorului cauzei, dar şi conform unui test obiectiv, vizând să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială legitimă în aceasta privinţă (cauza Hauschildt c. Danemarcei, hotărârea din 24 mai 1989).

Relativ la demersul obiectiv exigenţa imparţialităţii în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie presupune ca încrederea pe care judecătorul trebuie să o inspire părţilor şi publicului este esenţială şi decisivă, important fiind ca îndoielile privitoare la imparţialitate să poată fi justificate în mod rezonabil.

Imparţialitatea subiectivă presupune că niciun membru al instanţei nu trebuie să aibă vreo prejudecată sau predilecţie. Judecătorul nu trebuie să aibă niciun motiv de a favoriza sau a defavoriza vreo parte. Demersul subiectiv de a determina imparţialitatea judecătorului ar însemna, deci, a determina convingerea personală a judecătorului pe parcursul judecăţii şi în modul de soluţionare a unei cauze concrete. Imparţialitatea subiectivă pune în discuţie aşadar "forul interior" al judecătorului.

Ambele criterii trebuie să convingă un observator exterior şi obiectiv că imparţialitatea judecătorului cauzei nu ar putea fi afectată, iar posibilitatea de a formula cerere de abţinere reprezintă un remediu legal pentru astfel de situaţii, pe lângă cele asigurate părţii interesate (recuzarea sau cererea de strămutare).

În prezenta cauză, aspectele invocate de autoarea cererii de recuzare nu atrag incidenţa dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., întrucât acestea nu reprezintă elemente din care să se poată naşte în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorilor recuzaţi.

Astfel cum în mod corect a reţinut şi completul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare, împrejurarea ce a stat la baza formulării cererii reprezintă o chestiune de jurisprudenţă anterioară a completului de judecată, iar interpretarea unor norme de drept într-o altă cauză nu poate constitui o îndoială cu privire la imparţialitatea completului.

Aplicarea aceluiaşi raţionament juridic în speţe similare nu este indiciu de imparţialitate, neputându-se pune semnul egalităţii între o judecată influenţată de diverse prejudecăţi/motive/persoane şi o judecată bazată pe criterii obiective, cu aplicarea cadrului legal.

Pe de altă parte, astfel cum însăşi recurenta a precizat, în prezenta cauză au fost formulate şi apărări noi faţă de litigiul anterior, iar împrejurarea că membrii completului recuzat au formulat anterior o cerere de abţinere nu poate avea semnificaţia indicată de recurentă, câtă vreme aceştia nu au susţinut existenţa lipsei obiectivităţii, ci doar au solicitat "să se aprecieze" asupra incidenţei în cauză a motivului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând că încheierea recurată nu este afectată de nelegalitate, iar în cauza de faţă nu există nici un indiciu care să afecteze prezumţia de imparţialitate a judecătorilor vizaţi de cererea de recuzare sau din care să rezulte o eventuală lipsă de obiectivitate a acestora, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 09 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2022.