Validity of land-use contracts as proof of eligibility for agricultural direct payments under proportionality principles

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03.03.2017 pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, anularea procesului-verbal nr. x/16.05.2016 de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare vizând cererea unică de plată nr. x/26.04.2013, anularea deciziei Comisiei de soluţionare a contestaţiilor nr. 448/18.08.2016 înregistrată la APIA sub nr. x/31.08.2016 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 22 din 11 martie 2021, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi, în consecinţă, a anulat procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/16.05.2016 şi decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 448/18.08.2016.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate la punctul I.2 de mai sus a declarat recurs pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, prin care, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, iar în rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac promovate, recurenta a arătat că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 şi ale art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008.

Potrivit primului temei de drept invocat, pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, solicitanţii trebuiau să îndeplinească condiţia de a prezenta documentele care să facă dovada dreptului de folosinţă şi care să poată dovedi utilizarea suprafeţelor de teren pentru care a fost depusă cererea. De asemenea, recurenta a subliniat că, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008, sunt documente doveditoare ale dreptului de folosinţă a terenului agricol, după caz: titlul de proprietate, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participaţiune, contractul de închiriere, contractul de comodat, înscrisuri sub semnătură privată sau alte acte care fac dovada utilizării terenului, cum ar fi adeverinţa eliberată de primărie, conform înscrisurilor din registrul agricol.

Urmare unei enumerări a înscrisurilor prezentate de reclamantă în dovedirea dreptului de folosinţă şi utilizare a suprafeţei de 103 ha pe raza comunei Cezieni, Jud. Olt şi a relaţiilor comunicate de Primăria comunei Cezieni, Jud. Olt, recurenta a argumentat în sensul că intimata - reclamantă a făcut dovada impusă de antereferitele texte normative cu documente opozabile APIA în 2013 doar pentru o suprafaţă de 63,9737 ha.

În opinia sa, la data încheierii contractelor de arendă nr. x/01.03.2010, nr. y/10.03.2011 şi nr. 24/15.05.2012 între societatea B. S.R.L., în calitate de arendator şi reclamantă, în calitate de arendaş, arendatorul avea dreptul să dispună doar de suprafaţa pentru care avea documente valabil încheiate (antecontracte/promisiuni de vânzare-cumpărare coroborate cu sentinţele civile transmise de către fermier şi primăria Cezieni), iar în raport de astfel de aspecte recurenta a apreciat că pentru suprafaţa de 39.03 ha intimata - reclamantă nu a putut prezenta documente doveditoare.

De asemenea, urmare unei enumerări a înscrisurilor prezentate de reclamantă în dovedirea dreptului de folosinţă şi utilizare a suprafeţei de 671,93 ha pe raza comunei Drăghiceni, Jud. Olt şi a relaţiilor comunicate de Primăria comunei Drăghiceni, Jud. Olt, recurenta a argumentat în sensul că intimata - reclamantă a făcut dovada impusă de art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 şi a art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008 cu documente aferente anului 2013 doar pentru o suprafaţă de 467,69 ha, iar nu şi pentru suprafaţa de 204,24 ha.

În opinia recurentei, Contractul de schimb al folosinţei nr. 4 din data de 19.04.2013, încheiat între A. S.R.L. şi C. S.R.L., prin care A. S.R.L. a primit de la C. S.R.L. folosinţa terenului în suprafaţă totală de 210,21 ha, situat în extravilanul comunei Drăghiceni şi Contractul de schimb al folosinţei nr. 1 din data de 12.03.2013, încheiat între A. S.R.L. şi D. S.R.L., prin care A. S.R.L. a primit folosinţa terenului în suprafaţă totală de 20,19 ha, situat în extravilanul comunei Drăghiceni, judeţul Olt, nu fac, în raport de aspectele comunicate de Primăria Drăghiceni la solicitarea echipei de verificare, dovada dreptului reclamantei de folosinţă a unor astfel de suprafeţe.

Din această perspectivă, recurenta a învederat că una dintre caracteristicile contractului de schimb este aceea că, de regulă, schimbul este un contract dublu translativ de proprietate, astfel că prin efectul realizării acordului de voinţă (solo consensu) şi independent de predarea bunurilor se produce nu numai încheierea contractului, dar operează şi transferul drepturilor de proprietate, ori societăţile mai sus menţionate nu deţineau suprafeţe în proprietate pe raza localităţii Drăghiceni, judeţul Olt, astfel cum reiese din Registrul Agricol al comunei. Pentru a opera schimbul bunurile trebuiau să fie proprietatea copermutanţilor, deoarece nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi (art. 17 alin. (1) noul C. civ.).

A mai arătat recurenta că, în ceea ce priveşte contractul nr. x/05.02.2013, încheiat între S.C. A. S.R.L., în calitate de arendaş, şi E., în calitate de arendator, având ca obiect terenul în suprafaţă totală de 1,20 ha situat în extravilanul localităţii Drăghiceni, judeţul Olt, acesta nu a fost declarat iniţial la dosarul campaniei 2013, neputând fi, astfel, luat în considerare pentru dovedirea dreptului de folosinţă.

Făcând trimitere la art. 58 din Regulamentul CE nr. 1122/2009 al Comisiei, recurenta a apreciat că, în campania 2013, A. S.R.L. a supradeclarat suprafaţa pentru care a depus cerere de plată, motiv pentru care s-a dispus restituirea tuturor sumelor încasate de reclamantă într-o atare campanie.

De asemenea, evocând şi prevederile art. 6 alin. (2) din OMADR nr. 246/2008, recurenta a opinat în sensul că exploatarea terenurilor agricole este criteriul hotărâtor în acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, însă justificarea dreptului de folosinţă printr-un titlu real, complet şi perfect valabil este, de asemenea, o condiţie pentru acordarea plăţilor. Beneficiarii plăţilor directe trebuie să probeze, prin înscrisurile ataşate formularului de cerere de plată unică pe suprafaţă, existenţa unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosinţă asupra terenului ce face obiectul cererii de ajutor financiar, în sensul de atribut al dreptului de proprietate, în temeiul căruia proprietarul are puterea de a utiliza bunul în propriul său interes, dobândind în proprietate fructele şi veniturile pe care le poate obţine din acesta.

În opinia recurentei, folosirea, în conţinutul normei juridice din art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, a sintagmei "alte asemenea" este justificată prin varietatea raporturilor juridice ce pot conferi un drept de folosinţă asupra terenurilor agricole şi are în vedere existenţa oricărui titlu de natură a justifica dreptul de folosinţă asupra terenului, însă extinderea acestei noţiuni în sensul invocat de reclamantă nu este în concordanţă cu dispoziţiile art. 6 şi art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006.

A mai arătat recurenta că în mod eronat instanţa de fond a dat eficienţă contractului de arendare nr. x/07.05.2015, încheiat între B. S.R.L. şi A. S.R.L, câtă vreme cererea de sprijin analizată în cauza pendinte privea anul 2013, iar nu anul 2015.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de recurs, intimata - reclamantă A. S.R.L. a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, apreciind, în esenţă, că evocarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost realizată pur formal, iar argumentele exhibate de recurentă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 C. proc. civ. şi reprezintă doar critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că interpretarea dată de prima instanţă normelor de drept material incidente cauzei şi aplicarea acestora în raport de aspectele de fapt incidente cauzei, sunt corecte.

Totodată, intimata - reclamantă a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenta - pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, învederând că argumentele evocate prin memoriul de recurs reprezintă critici de nelegalitate subsumabile cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar din perspectiva fondului cauzei, prin invocarea unor aspecte similare celor din cererea de recurs, a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata - reclamantă A. S.R.L., apreciind susţinerile intimatei ca fiind neîntemeiate.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 9 iulie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 11 ianuarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs asupra căilor de atac formulate

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente şi apărările formulate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că reclamanta societatea A. S.R.L. a depus la Agenţia pentru Plăţi şi Intervenţii în Agricultură, Centrul Judeţean Olt, pentru campania agricolă 2013, cererea unică de plată pentru schemele de sprijin pe suprafaţă nr. OT - 40490/26.04.2013, solicitând sprijin financiar pentru suprafaţa totală de 779,80 ha situată în localităţile Cezieni (103 ha) şi Drăghiceni (676,80 ha) din judeţul Olt.

Prin formularul M3, în data de 31.05.2013, suprafeţele de pe raza comunei Drăghiceni au fost rectificate, în sensul că în BF 249 s-a redus suprafaţa parcelei 179 cu 3,34 ha. De asemenea prin formularul S1, în data de 29.07.2013 s-a redus suprafaţa parcelei 60 din BF 208 cu 1,08 ha şi suprafaţa de 0,90 ha din BF 232 parcela x a fost identificată în BF 248, parcela x, iar prin formularul S1, în data de 06.09.2013, prin, s-a redus suprafaţa parcelei 192 din BF 756 cu 0,45 ha.

Prin decizia de plată nr. x/18.01.2014, intimatei - reclamante i-au fost acordate plăţi în cuantum de 218.801,4 RON, pentru suprafaţa determinată pentru plată de 774,93 ha SAPS şi în cuantum de 67.946,13 RON, pentru suprafaţa de 725,13 ha PNDC1.

Ulterior, membrii echipei de verificare din cadrul APIA, procedând la reinstrumentarea cererii depuse pentru campania anului 2013, au apreciat că reclamanta nu a prezentat documente care să dovedească dreptul său de folosinţă pentru suprafeţele de 39,03 ha localizate în comuna Cezieni, jud. Olt şi 204,24 ha localizate pe raza comunei Drăghiceni, jud. Olt.

Prin procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/16.05.2016, pârâta Agenţia pentru Plăţi şi Intervenţii în Agricultură a stabilit valoarea creanţei bugetare datorate de reclamantă în cuantum de 497.669,66 RON, reţinând, în esenţă, că, din verificările efectuate, în baza şi în conformitate cu documentele care conţin date înscrise şi susţinute de fermier, respectiv alte instituţii care emit acte oficiale sub sancţiunea legii penale, societatea reclamantă nu a prezentat documente opozabile APIA care să dovedească dreptul de folosinţă pentru suprafeţele de 39,0263 ha localizate în comuna Cezieni, jud. Olt şi pentru 204,24 ha, localizate în comuna Drăghiceni, jud. Olt.

Împotriva acestui proces-verbal reclamanta a formulat contestaţie administrativă, respinsă prin decizia nr. x/18.08.2016, context în care intimata - reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu verificarea legalităţii procesului-verbal nr. x/16.05.2016 de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare vizând cererea unică de plată nr. x/26.04.2013 şi a deciziei Comisiei de soluţionare a contestaţiilor nr. 448/18.08.2016. În demersul de verificare a unei astfel de legalităţi, instanţa de fond, admiţând cererea de chemare în judecată, a apreciat că, în raport de situaţia de fapt incidentă cauzei, prezumţia de legalitate de care se bucurau cele două acte atacate a fost răsturnată, în contextul în care pârâta a înlăturat nelegal de la justificarea dreptului de folosinţă al reclamantei contractele prezentate de aceasta.

O atare soluţie este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, câtă vreme, examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanţă aplicând judicios dispoziţiile de drept substanţial la momentul pronunţării soluţiei de admitere a cererii de anulare a actelor administrative atacate.

Din examinarea criticilor expuse în memoriul de recurs, Înalta Curte reţine că pot fi decelate argumente referitoare la caracterul de acte doveditoare ale dreptului de folosinţă a contractelor de arendare şi, respectiv, a contractelor de schimb de folosinţă.

În cauză se constată că recurenta-pârâtă, pornind de la premisa că un contract de arendare este un document care dovedeşte dreptul de folosinţă şi luând în considerare cele trei contracte de arendare prezentate de reclamantă, precum şi antecontractele de vânzare-cumpărare, în baza cărora arendatorul B. a dobândit dreptul de folosinţă transmis reclamantei, consideră totuşi că dreptul de folosinţă al arendatorului suferă de un viciu care îi afectează existenţa. Acesta ar fi împlinirea, anterior încheierii contractului de arendare şi depunerii cererii de plată, a termenului stipulat pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Termenul menţionat este apreciat de APIA ca unul de la care încetează dreptul promitentului-cumpărător B. de a culege fructele bunului, şi de aici survine considerarea nedovedirii dreptului de folosinţă.

Înalta Curte constată că APIA, având poziţia de terţ faţă de promisiunile de vânzare-cumpărare încheiate, nu poate să înlăture valabilitatea titlului locativ conferit promitentului-cumpărător prin antecontract pe motivul împlinirii termenului până la care părţile antecontractului s-au obligat să încheie actul translativ de proprietate asupra terenului.

Acest termen ar putea avea relevanţă între părţile contractante, din perspectiva prescripţiei dreptului de a cere executarea obligaţiei de vânzare, însă împlinirea lui nu este aptă, per se, să atragă încetarea dreptului de folosinţă dobândit de promitentul cumpărător, în baza unei implicite clauze anticipatorii ale cărei efecte sunt, în principiu, recunoscute de către APIA.

O interpretare a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 potrivit căreia autoritatea administrativă ar putea să nege dreptul de folosinţă prin luarea în considerare a unui termen stipulat în titlul de care se prevalează arendatorul, termen a cărui relevanţă ţine exclusiv de dreptul de dispoziţie al părţilor contractante, încalcă principiul proporţionalităţii, care trebuie să guverneze exercitarea controlului administrativ asupra utilizării fondurilor destinate acordării de sprijin financiar în agricultură, respectiv, în cauza de faţă, asupra obligaţiei de prezentare a unui titlu valabil care să ateste dreptul de folosinţă al utilizatorului terenului.

În acest sens, este de menţionat hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-216/19, WQ împotriva Land Berlin, în care se arată următoarele:

32 Prin intermediul primei întrebări, instanţa de trimitere solicită în esenţă să se stabilească dacă, atunci când o cerere de ajutor este depusă atât de proprietarul unor suprafeţe agricole, cât şi de un terţ care utilizează efectiv aceste suprafeţe fără a deţine vreun drept de utilizare asupra lor, hectarele eligibile corespunzătoare suprafeţelor menţionate sunt "la dispoziţia", în sensul articolului 24 alin. (2) prima teză din Regulamentul nr. 1307/2013, a unuia sau a celuilalt dintre aceşti solicitanţi sau nu sunt la dispoziţia niciunuia dintre cei doi.

33 În această privinţă, articolul 24 alin. (2) prima teză din Regulamentul nr. 1307/2013 prevede că, cu excepţia cazurilor de forţă majoră sau a unor circumstanţe excepţionale, numărul drepturilor la plată alocate fiecărui fermier în anul 2015 este egal cu numărul hectarelor eligibile pe care fermierul le declară în cererea sa de ajutor pentru anul 2015 şi care se află la dispoziţia sa la o dată stabilită de statul membru.

34 Constatând în acelaşi timp că expresia "la dispoziţia sa" nu este definită în această prevedere, trebuie arătat că nici articolul 24 din Regulamentul nr. 1307/2013, nici vreo altă dispoziţie din reglementarea Uniunii nu impune ca un titlu de proprietate sau orice dovadă a unui drept de utilizare să fie prezentate în susţinerea unei cereri de alocare de drepturi la plată pentru a se stabili că hectarele eligibile declarate sunt la dispoziţia solicitantului.

35 Curtea a statuat deja în această privinţă că statele membre dispun de o marjă de apreciere în ceea ce priveşte documentele justificative şi dovezile pe care trebuie să le ceară de la un solicitant de ajutor în legătură cu suprafeţele care fac obiectul cererii sale. Cu toate acestea, exercitarea de către statele membre a marjei lor de apreciere referitoare la dovezile care trebuie prezentate în susţinerea unei cereri de ajutor, în special în ceea ce priveşte posibilitatea de a obliga un solicitant de ajutor să prezinte un titlu juridic valabil care justifică dreptul său de a utiliza suprafeţele care fac obiectul cererii sale, trebuie să respecte obiectivele urmărite de reglementarea Uniunii vizată şi principiile generale de drept al Uniunii, în special principiul proporţionalităţii (Hotărârea din 24 iunie 2010, Pontini şi alţii, C 375/08, EU:C:2010:365, punctele 82 şi 86).

De asemenea, nefondate sunt şi criticile aduse manierei în care prima instanţă a analizat caracterul contractelor de arendare nr. x/2013 şi nr. y/2013, încheiate de intimata-reclamantă tot cu B. S.R.L., pentru suprafeţe de teren din extravilanul comunei Drăghiceni, de acte justificative în sensul art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 şi art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008. Din această perspectivă se reţine că nu numai titlul de proprietate conferă un drept de folosinţă în patrimoniul arendatorului, iar stricta referire la nedovedirea dreptului de proprietate al arendatorului nu este aptă să atragă concluzia nedovedirii titlului de folosinţă al acestuia.

Cât priveşte contractul de arendare nr. x/07.05.2015, Înalta Curte apreciază că deşi sunt corecte susţinerile recurentului privind producerea în timp a efectelor unui astfel de contract, acestea nu sunt suficiente spre a genera reformarea sentinţei recurate, câtă vreme, din analiza procesului-verbal nr. x/16.05.2016 (de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare vizând cererea unică de plată nr. x/26.04.2013) şi a motivelor de recurs exhibate de recurentă rezultă că suprafaţa de 204,24 ha localizată pe raza comunei Drăghiceşti, în privinţa căreia recurenta a apreciat că nu ar fi fost făcută dovada dreptului de folosinţă, se regăseşte în contractele de arendare nr. x/2013 şi nr. y/2013 şi contractele de schimb de folosinţă nr. x/19.04.2013, încheiat cu C. S.R.L. şi nr. 1/12.03.2013, încheiat cu D. S.R.L., precum şi din contractul nr. x/05.02.2013 încheiat cu E.. Or, analiza primei instanţe a privit exclusiv suprafeţele avute în vedere prin procesul-verbal nr. x/16.05.2016 de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, în demersul de stabilire a creanţei bugetare.

În ceea ce priveşte contractul de schimb de folosinţă suprafeţe de teren nr. 4/19.04.2013 încheiat între intimata - reclamantă şi societatea C. S.R.L. şi contractul de schimb de folosinţă nr. x/12.03.2013 încheiat între societatea A. S.R.L. şi societatea D. S.R.L., nu se poate reţine o ignorare, de către prima instanţă, a prevederilor art. 1763-1765 C. civ., câtă vreme judecătorul fondului, analizând conţinutul normativ al unor astfel de prevederi raportat la voinţa părţilor exprimată prin antereferitele contracte a concluzionat că cele două contracte nu au natura juridică a unor contracte de schimb, ci reprezintă contracte nenumite cărora le sunt aplicabile normele generale în materia obligaţiilor.

O atare calificare a celor două contracte (de contracte nenumite) este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, motiv pentru care acestea reprezintă titlu de folosinţă pentru beneficiara ajutorului financiar.

Se mai reţine şi că, atât în ceea ce priveşte beneficiarii plăţilor directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafaţă, care pot fi, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, persoanele fizice şi/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendaşi, concesionari, asociaţi administratori în cadrul asociaţiilor în participaţiune, locatari sau altele asemenea, cât şi în ceea ce priveşte documentele care dovedesc dreptul de folosinţă şi utilizarea terenului, conform dispoziţiilor art. 4 din Ordinul nr. 246/2006, care prevăd documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, inclusiv "alte acte ce fac dovada folosinţei terenului", enumerările nu sunt limitative, au caracter exemplificativ, din modalitatea de reglementare rezultând faptul că scopul urmărit de legiuitor a fost acela ca sprijinul financiar pentru dezvoltare rurală, finanţat din Fondul european pentru agricultură şi dezvoltare rurală, să fie acordat producătorilor agricoli care fac dovada că au folosinţa licită a terenurilor agricole, în raport şi de situaţia juridică a acestora, nu le folosesc în mod nelegal sau abuziv şi le utilizează în mod efectiv.

Se impune a fi avut în vedere şi scopul precizat al Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului din 19 ianuarie 2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune şi de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1290/2005, (CE) nr. 247/2006, (CE) nr. 378/2007 şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, acela de "a se evita ca terenurile agricole să fie abandonate şi pentru a se asigura menţinerea lor în bune condiţii agricole şi de mediu".

De asemenea, în acelaşi sens, cu privire la justificarea dreptului de folosinţă asupra terenului agricol, esenţială fiind utilizarea efectivă a suprafeţei de către solicitant, în mod autonom, pentru activităţile agricole, este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Prin Hotărârea din data de 14 octombrie 2010, pronunţată în cauza C 61/09, s-a stabilit că "articolul 44 alin. (2) din Regulamentul nr. 1782/2003 trebuie interpretat în sensul că: nu este necesar, pentru a considera că o suprafaţă agricolă face parte din exploataţia agricultorului, ca acesta din urmă să dispună de suprafaţa respectivă în temeiul unui contract de arendare sau al unui alt tip de contract de închiriere de aceeaşi natură încheiat cu titlu oneros; nu se opune posibilităţii de a considera că face parte dintr o exploataţie suprafaţa care este pusă la dispoziţia agricultorului cu titlu gratuit, în schimbul numai al suportării de către acesta din urmă a cotizaţiilor datorate asociaţiei profesionale, în vederea unei anumite utilizări pentru o perioadă limitată, cu respectarea obiectivelor privind protecţia naturii, cu condiţia ca acest agricultor să fie în măsură să utilizeze o astfel de suprafaţă cu suficientă autonomie pentru activităţile sale agricole în cursul unei perioade minime de zece luni şi este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte includerea suprafeţei respective în exploataţia agricultorului împrejurarea că acesta din urmă este obligat să efectueze în schimbul unei remuneraţii anumite activităţi pe seama unui terţ, în cazul în care această suprafaţă este utilizată în acelaşi timp de către agricultor în vederea exercitării activităţii sale agricole în numele şi pe seama sa".

S-a mai reţinut şi că "(...) nici articolul 44 alin. (2) din Regulamentul nr. 1782/2003, nici alin. (3) al aceluiaşi articol nu precizează natura raportului juridic în temeiul căruia suprafaţa în discuţie este utilizată de agricultor. Prin urmare, nu se poate deduce din aceste dispoziţii că parcelele în discuţie trebuie să fie la dispoziţia agricultorului în temeiul unui contract de arendare sau al unei tranzacţii echivalente" (pct. 54), "în conformitate cu principiul libertăţii contractuale, părţile sunt, prin urmare, libere să stabilească raportul juridic care stă la baza utilizării suprafeţei respective. În lipsa unei dispoziţii contrare, acestea sunt libere să prevadă de asemenea că punerea la dispoziţie a parcelelor se realizează fără o contraprestaţie financiară" (pct. 55), "(...) după cum rezultă din cuprinsul punctului 52 din prezenta hotărâre, o suprafaţă agricolă face parte din exploataţia unui agricultor atunci când acesta din urmă are dreptul de a o gestiona în vederea exercitării unei activităţi agricole" (pct. 58).

Prevederile art. 58 din Regulamentul CE nr. 1122/2009 al Comisiei nu pot fi valorificate în cauza pendinte câtă vreme ele vizează reducerile şi excluderile aplicabile în caz de supradeclarare, iar din aspectele învederate în paragrafele anterioare rezultă că nu se poate reţine incidenţa unei atare supradeclarări.

De altfel, în sensul celor indicate mai sus sunt şi soluţiile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauze ce au avut drept obiect alte procese-verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare ce au vizat alte cereri de unice de plată pentru schemele de sprijin pe suprafaţă pentru alte campanii agricole, dar care au avut la bază aceleaşi contracte de arendare şi de schimb de folosinţă.

De asemenea, nu pot fi valorificate nici argumentele recurentei ce privesc contractul nr. x/05.02.2013 încheiat între reclamantă şi E., câtă vreme instanţa de fond nu a valorificat un atare înscris ci a reţinut doar că, în raport de suprafaţa de teren redusă, o atare neregularitate nu poate atrage aplicarea sancţiunii, iar un astfel de argument nu a fost combătut de recurentă.

Pentru aceste motive, fiind îndeplinite condiţiile generale de eligibilitate impuse de normele de drept material care reglementează acordarea schemelor de plăţi directe în agricultură (dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 şi art. 4 din Ordinul MADR nr. 246/2008, forma în vigoare aplicabilă în cauză) sentinţa recurată, prin care au fost anulate actele administrative, este legală, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material. În concluzie, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În raport de astfel de considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenta - pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, va respinge recursul formulat de aceasta, ca nefondat.

Cât priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata reclamantă A. S.R.L. prin întâmpinare, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, faţă de neîndeplinirea condiţiei impuse de art. 452 C. proc. civ., mai precis nedepunerea, până la data închiderii dezbaterilor, a dovezii existenţei şi întinderii unor astfel de cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură împotriva sentinţei civile nr. 22 din 11 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

Respinge cererea intimatei A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 ianuarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.