Late payment penalties for insurance guarantee fund: invalidity of unmotivated first-instance judgment and starting point for statutory limitation period

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată şi modificată pe rolul Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 2 aprilie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor s-a solicitat constatarea unui refuz nejustificat al Fondului de Garantare a Asiguraţilor (FGA) cu privire la soluţionarea cererii sale de plată, obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, cu cheltuieli de judecată.

În sinteză, motivarea cererii a arătat că dreptul reclamantei A. derivă dint-un drept de regres al asigurătorului de asigurare facultativă (Casco) împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie (RCA). Din cauza falimentului asigurătorului RCA, reclamanta A. a depus la pârâtul FGA cererea de plată a sumei datorate, împreună cu întreaga documentaţie, însă FGA nu a emis nici o decizie de aproximativ 5 ani.

Reclamanta a apreciat că lăsarea cererii sale în nelucrare pentru o perioadă atât de lungă de timp reprezintă un exces de putere din partea pârâtului FGA, aşa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

În drept, reclamanta a invocat art. 1, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin cererea modificatoare reclamanta a solicitat obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată, constând în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale, respectiv de 0,1%/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, iar în subsidiar dobânda penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

1.2. Hotărârea curţii de apel

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1952 din 15 decembrie 2021, a respins excepţiile invocate de pârât, ca nefondate.

Totodată, a respins cererea modificată şi formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

1.4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1952 din 15 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a promovat recurs reclamanta S.C. A. S.A.. iar pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraţilor (FGA) a formulat recurs incident, (astfel cum a fost menţioat la finalul memoriului de recurs), în condiţiile art. 493 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A.., criticând-o pentru nelegalitate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a solicitat, admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv cu privire la soluţia asupra excepţia tardivităţii şi inadmisibilităţii invocate de pârât şi trimiterea cauzei pentru soluţionare pe fond la Curtea de Apel Bucureşti.

Reclamanta S.C. A. S.A.. a formulat următoarele critici:

Sentinţa recurată nu este motivată conform legii, respectiv prima instanţă a considerat că obiectul prezentei cauze este reprezentat de cererea prin care A. solicită de la FGA sume de bani pe care aceasta ar trebui să i le achite în considerarea falimentului B. S.A.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta a făcut trimitere la dispoziţiile cuprinse la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., la doctrina de specialitate, precum şi la faptul că potrivit CEDO, nemotivarea hotărârii reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţie.

Astfel, în opinia recurentei, în prezenta speţă reclamanta A. a solicitat de la pârâtul FGA, în principal, obligarea FGA la plata de penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, iar, în subsidiar, obligarea FGA la plata dobânzii legale penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Sustine recurenta că aceste accesorii au fost solicitate de la FGA în raport de fapta sa proprie, respectiv în baza atitudinii pe care acesta a avut-o în soluţionarea cererii de plată, şi nu în raport de suma pe care FGA ar fi trebuit să o achite creditorului de asigurări pentru intrarea în faliment a B. S.A.

Aşa cum a arătat în faţa primei instanţe, FGA a achitat A. suma pe care o datora după un termen de 6 ani de la data depunerii cererii de plată. în acest timp, A. fiind lipsită de folosinţa sumei pe care FGA i-o datora.

Tot în această manieră, recurenta a precizat că, după cum se poate observa, există o diferenţa între ceea ce s-a cerut de către reclamanta A. şi înţelegerea situaţiei de fapt de către prima instanţă (total diferită cea din urmă faţă de solicitarea din acţiune).

Astfel, recurenta a susţinut că analizând sentinţa atacată se poate observa cu uşurinţă că şi respectivele critici au fost înlăturate fără a fi analizate şi fără a se fi arătat motivele pe care se întemeiază soluţia instanţei de fond.

În opinia recurentei, este necesar ca din conţinutul hotărârii să rezulte că instanţa a analizat apărările părţilor şi că hotărârea este rezultatul unor raţionamente logico-juridice, iar nu rezultatul unui act arbitrar.

Recursul incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor-FGA

Pârâtul a formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 1752 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, încadrat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., doar în ceea ce priveşte soluţia referitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei acţiunii, invocate prin întâmpinare.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecând cauza, respingerea acţiunii recurentei-reclamante, astfel cum a fost modificată, în principal pe cale de excepţie, iar în subsidiar ca neîntemeiată, având în vedere că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea prevederilor art. 18 şi art. 19, raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, precum şi la art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. De asemenea, solicită obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, având în vedere că cererea de plată din prezenta cauză a fost solutionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018 şi prin care decizia contestată a fost anulată, iar FGA a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată.

Critică respingerea exceptiei inadmisibilităţii cererii, dat fiind faptul că prin hotărârea definitivă arătată mai sus a fost obligat la analizarea cererii de plată.

În acest sens invocă dispoziţiile art. 8 din Legea 554/2004, conform cărora actiunea în anularea actului administrativ trebuie să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate.

Arată că, având în vedere că în dosarul nr. x/2018 a fost obligat să analizeze cererile de plată pe fond şi nu să plătească sumele solicitate, iar pe de altă parte că art. 19 din Legea 554/2004 permite ca cererea pentru acordarea despăgubirilor să fie depusă pe cale separată, cu condiţia ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător, consideră că la acest moment A. S.A. nu are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, pentru a putea solicita despăgubiri, nefiind întrunite condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, solicită casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Cu privire la respingerea excepţiei tardivităţii, consideră că în mod greşit instanţa de judecată a respins-o, încălcând dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 şi principiul specialia generalibus derogant, având în vedere că reclamanta putea solicita despăgubiri pentru pretinsa întârziere în soluţionarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu după 3 ani, acţiunea de faţă fiind tardivă în raport cu prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 şi art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, având în vedere faptul că recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor, la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalităţi/dobânzi, şi cum nu există niciun motiv să nu fi solicitat aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2018, consideră că acţiunea de faţă este tardivă, în raport cu dispoziţiile legii speciale.

În acest sens, consideră că instanţa de fond trebuia să arate în mod concret care sunt motivele de respingere a excepţiei tardivităţii.

În continuare, recurentul-pârât FGA a arătat că prima instanţă a soluţionat în mod greşit prescripţia acţiunii în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi în completare cu dispoziţiile art. 2517 şi urm. C. civ., precum şi excepţia lipsei de interes, având in vedere că cererea de plată nr. x din 11 martie 2016, ce face obiectul prezentului dosar a fost soluţioantă de FGA achitându-se suma de 1.442 RON prin OP nr. x din data de 28 octombrie 2021.

Cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei, recurentul-pârât arată că în mod greşit instanţa de fond a considerat faptul că acţiunea de faţă ar fi în termen faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepţia prescripţiei raportat la faptul că dreptul la acţiune s-a născut la data la care Decizia FGA nr. 14452 a fost declarată nelegală în mod definitiv în 2021.

Conform art. 19 alin. (1) din Legea 554/2004 "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fard a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei", motiv pentru care consideră că aceste dispoziţii legale sunt clare în sensul că introducerea acţiunii principale pentru anularea actului nu echivalează cu motivul de întrerupere a prescripţiei prevăzut de C. civ.

Ca urmare, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele două situaţii a început să curgă conform celor stabilite mai sus şi s-a împlinit un an mai târziu conform dispoziţiilor art. 19 alin. (2) şi urm. ale Legii 554/2004.

În concluzie, având în vedere că intimata-reclamantă a depus acţiunea pe rolul instanţelor mult după împlinirea acestor termene, cererea de despăgubiri fiind înregistrată la data de 01.04.2021, solicită admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect pretenţii formulată de reclamanta-intimată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Ambii recurenti au formulat întâmpinări (răspunsuri la întâmpinare, concluzii scvrise) la recursurile promovate în cauză, reiterând susţinerile din memoriul de recurs.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 17 mai 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 7 iunie 2023, cu citarea părţilor.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă şi va respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurentul-pârât, pentru următoarele considerente:

Recursul promovat de către reclamantă este fondat, urmând a fi admis în considerarea ca fiind întemeiată a criticii subsumate motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.)

Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii trebuie să releve, pe lângă situaţia de fapt concret reţinută pe baza probelor administrate, care se impun a fi expres precizate de către judecător, raţionamentul juridic pe care se întemeiază soluţia, aceasta urmând să fie justificată în drept pe o normă juridică. Niciunul dintre aceste aspecte nu poate fi identificat în cuprinsul hotărârii atacate.

Toate aceste situaţii sunt, practic, vicii ale motivării sentinţei, apărute ca urmare a nerespectării art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Aceste vicii reflectă nemotivarea hotărârii, situaţie în care partea prejudiciată şi/sau instanţa de control judiciar nu poate verifica legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate, deoarece motivarea este deficitară.

Mai mult decât atât, analiza care trebuie cuprinsă în hotărârea judecătorească este limitată doar la criticile formulate de părţile din litigiu.

Pe lângă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. relative la conţinutul considerentelor, art. 9 alin. (2) C. proc. civ. ridică la rang de principiu regula potrivit căreia limitele judecăţii sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Având în vedere limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în aplicarea principiului disponibilităţii, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Având în vedere aceste dispoziţii procedurale, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a lămurit cadrul procesual dedus judecăţii, în ceea ce priveşte obiectul cererii de chemare în judecată, potrivit precizării temeiului juridic al acţiunii de către reclamantă.

Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, care are în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Or, atâta timp cât în considerente instanta nu stabileste împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, solutia exprimată prin dispozitiv ramâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced.

Această soluţie se impune în considerarea faptului că, dacă o hotărâre este calificată drept nemotivată, rezultă că instanţa de judecată nu a analizat în mod efectiv cauza dedusă judecăţii, fiind încălcat dreptul părţilor de acces efectiv la justiţie, precum şi dreptul de a beneficia de toate căile de atac conferite de lege.

Raportând consideraţiile teoretice mai sus expuse la seninţa pronunţată de curtea de apel, ce face obiect al recursului, date fiind circumstanţele cauzei, judecătorlul fondului a pronunaţt o hotărâre care nu exprimă adevărul şi realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur), în măsura în care ele sunt deduse şi relevate judecăţii.

În concluzie, criticile recurentei-reclamante susţin motivarea străină de natura pricinii, astfel că soluţia pronunţată în cauză determină incidenţa tezelor reglementate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. absenţa motivării, contradicţia argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Aşadar, în speţă, s-a constatat întemeiat motivul de casare reglementat de textul menţionat, în condiţiile în care sentinţa atacată nu a permis realizarea controlului judiciar pe fondul dreptului substanţial.

În aceste conditii, cum dispoziţiile textului cuprins la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sunt imperative şi cum a fost încălcat dreptul recurentei la un proces echitabil, cauzându-i-se o vătămare procesuală, care nu poate fi înlaturată decât prin aplicarea prevederilor art. 497 C. proc. civ., se impune casarea in parte a sentinţei atacte si trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Prin urmare, instanţa de fond în rejudecare, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va avea în vedere menţinerea de către instanţa de recurs a soluţiei pronunţate cu privire la soluţionarea excepţiilor inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii, invocate de pârât prin întâmpinare.

Totodată, se va avea în vedere că, prin motivele de recurs formulate de pârât acesta a invederat noi mijloace de apărare, faţă de cele de care partea s-a prevalat în primă instanţă (a se vedea fila nr. x ds fond şi fila nr. x ds. recurs).

De asemenea, faţă de soluţia dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă, urmează a fi avută în vedere de către instanţa de fond, care va soluţiona cauza în rejudecare.

Cum, pentru argumentele deja prezentate, sentinţa recurată nu întruneşte cerinţele unei motivări corespunzătoare deduse judecăţii, în realitate, considerentele instanţei lipsind, în baza art. 496 şi 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, va casa in parte sentinţa atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de fond.

În ceea ce priveşte recursul incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Analizând actele şi lucrările dosarului în funcţie de criteriile invocate de către recurent şi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Inalta Curte aceasta reţine următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, indicat ca motiv de recurs, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Doctrina a statuat că instanţa încalcă dreptul material atunci când identifică regula sau regulile de drept aplicabile în cauză, ori deşi le identifică, le încalcă în litera sau spiritul lor, interpretându-le eronat, ori deşi le interpretează corect la un nivel abstract, aplicarea lor situaţiei de fapt reţinute în speţă se face într-o manieră eronată, contrară sensului şi scopului regulilor de drept respective.

Astfel, Înalta Curte va respinge criticile referitoare la nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii dreptului de a sesiza instanţa prin raportare la reglementarea cuprinsă în dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri şi din care rezultă caracterul său admisibil.

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acţiunii în daune formulată separat de acţiunea în anulare, singura condiţie impusă fiind respectarea termenului de prescripţie de un an de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că respingerea unei cereri de chemare în judecată ca inadmisibilă intervine doar în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acţiuni ori în acele situaţii în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acţiunea în faţa instanţei de judecată.

Concluzionând, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care se invocă inadmisibilitatea cererii deduse judecăţii, ca nefondat.

Referitor la critica recurentului-pârât prin care susţine că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia tardivităţii, Înalta Curte constată că nu poate fi primită in contextul în care, aşa cum corect a reţinut instanţa fondului, din punct de vedere procedural sunt îndeplinite condiţiile de sesizare în interiorul termenului legal a instanţei de contencios administrativ.

În privinţa termenului de introducere a cererii de despăgubiri la instanţa de contencios administrativ, trebuie subliniat că prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 22/2019 s-a stabilit că:În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

În cazul dat, pârâtul nu a făcut dovada că la data formulării acţiunii în despăgubiri, astfel cum a fost modificată, termenul de un an, prevăzut la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, era împlinit.

Din această perspectivă şi în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că instanţa care a pronunţat sentinţa recurată a realizat o justă interpretare şi aplicare a prevederilor incidente, vizând soluţia dată excepţiilor inadmisibilităţii şi tardivităţii, invocate de pârât.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1752 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

De asemenea, Înalta Curte va menţine dispoziţiile sentinţei cu privire la soluţionarea excepţiilor inadmisibilităţii şi tardivităţii, invocate de pârât prin întâmpinare.

În raport de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul incident este nefondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1952 din 15 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă.

Menţine soluţiile referitoare la excepţia tardivităţii şi inadmisibilităţii invocate de pârât.

Respinge recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1952 din 15 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.