Timeliness of insurance claim against guarantee fund: start of 90-day forfeiture period after bankruptcy declaration versus definitive criminal ruling

Şedinţa publică din data de 6 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei 24683/26.10.2028, prin care pârâtul a respins Cererile de Plată nr. x/28.03.2018 şi y/27.03.2018, şi obligarea pârâtului la plata tuturor despăgubirilor, astfel cum au fost solicitate prin aceste cereri de plată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 775 din 18 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., neîncadrat în drept, solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurentul - reclamant a susţinut că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 nu putea să curgă de la data la care a rămas definitivă încheierea pronunţată în dosarul civil nr. x/2016 (dosarul de faliment al B.) prin care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece aceasta a rămas definitivă la data de 17.03.2017, iar decizia penală nr. 298/A, prin care a rămas nesoluţionată latura civilă a cauzei în dosarul penal nr. x/2016 a fost pronunţată la data de 19.03.2018.

Aşadar, nu putea face o cerere de avizare a FGA în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, deoarece dreptul său de creanţă nu putea fi încă valorificat. Chiar daca dreptul la reparaţie s-a născut la momentul producerii prejudiciului, posibilitatea de a-l pretinde nu a existat decât la momentul rămânerii definitive a deciziei penale nr. 298/A/2018.

În mod evident, recurentul era obligat/trebuia să aştepte Decizia Curţii de Apel Piteşti, prin care să se stabilească în mod exact întinderea prejudiciului, deoarece dacă instanţa de apel menţinea decizia de condamnare a inculpaţilor - aşa cum se pronunţase instanţa de fond - atunci, automat Fondul de Garantare ar fi preluat obligaţia de plată a despăgubirii imputabile asiguratului RCA la B. (C.) - aflată în insolvenţă/faliment.

Având în vedere faptul că prin decizia penală nr. 298/A/19.03.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Piteşti a dispus achitarea inculpaţilor C. şi D., iar, în baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei, în mod logic termenul de 90 (nouăzeci) de zile a reînceput sa curgă, avizând Fondul de Garantarea a Asiguraţilor printr-o cerere distinctă.

Încheierea pronunţată în dosarul civil nr. x/2016 (dosar faliment B. prin care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment a rămas definitivă la data de 17.03.2017, iar decizia penală nr. 298/A, hotărâre definitivă, pronunţată de către Curtea de Apel Piteşti, prin care a rămas nesoluţionată latura civilă a cauzei în dosarul penal nr. x/2016 a fost pronunţata în data de 19.03.2018.

A mai susţinut recurentul că în mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere, având în vedere că textul de lege nu precizează natura acestuia.

În opinia recurentului, având în vedere că realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în instanţă, se vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile care reglementează prescripţia, termenul fiind supus suspendării şi întreruperii.

În fine, recurentul a susţinut că avizarea FGA prin introducerea sa în cauza penală a fost una efectivă şi neechivocă. Fondul de Garantare al Asiguraţilor aflând la acel moment care sunt despăgubirile băneşti solicitate de către subsemnatul şi putând să aibă acces la toate înscrisurile necesare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Problema de drept supusă dezlegării instanţei de contencios administrativ în prezenta cauză este aceea determinată de modul de interpretare şi aplicare a disp. art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Normele ASF nr. 16/2016 cu privire la data de la care este calculat termenul de 90 de zile în privinţa reclamantului, respectiv stabilirea momentului de la care s-a născut dreptul de creanţă al creditorului de asigurare.

În prealabil, Înalta Curte reţine, contrar susţinerii recurentului - reclamant, că termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci este, într-adevăr, un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripţie, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privinţa datei de la care începe să curgă nici în privinţa suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Relevante sunt şi dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 conform cărora: (...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări.

Aceste texte de lege stabilesc, în mod clar şi previzibil, momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, precum şi conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

Instanţa de fond a reţinut creanţa ca fiind "anterioară" deschiderii procedurii falimentului B., însă soluţia asupra căreia s-a oprit este una pe care instanţa de control judiciar nu o împărtăşeşte.

În dezacord cu aspectele învederate de prima instanţă, Înalta Curte reţine că, în cauza de faţă, ipoteza incidentă este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanţă născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului şi anume la data soluţionării definitive a dosarului penal nr. x/2016, dosar în care reclamantul s-a constituit parte civilă.

Astfel, în dezacord cu aspectele reţinute de prima instanţă, instanţa de control judiciar constată că existenţa şi întinderea dreptului de creanţă al reclamantului au fost definitiv stabilite la data soluţionării dosarului penal sus menţionat, respectiv la data de 19.03.2018, când a fost pronunţată decizia penală nr. 298/19.03.2018, prin care Curtea de Apel Piteşti a dispus achitarea inculpaţilor, iar, în baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei.

În mod evident, doar la această dată reclamantul cunoaşte că nu poate obţine repararea pagubei în procesul penal.

În atare situaţie, termenul de 90 de zile în care reclamantul avea posibilitatea formulării cererii de plată a început să curgă de la data pronunţării deciziei penale nr. 298/19.03.2018 şi s-ar fi împlinit la data de 17.06.2018.

Prin urmare, formularea cererilor de plată nr. x/28.03.2018 şi y/27.03.2018 a fost realizată cu respectarea termenului legal reglementat de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Referitor la solicitarea de obligare directă a intimatului-pârât la plata despăgubirilor pretinse, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamant ca tardivă, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiilor formulate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata despăgubirilor pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurentul-reclamant a condiţiilor prevăzute de lege.

Concluzionând, întrucât sunt fondate criticile aduse de recurentul - reclamant soluţiei primei instanţe, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, anularea Deciziei nr. 24683/26.10.2020, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor să soluţioneze pe fond cererile de plată nr. x/28.03.2018 şi y/27.03.2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 775 din 18 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Anulează Decizia nr. 24683/26.10.2020 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul la soluţionarea cererilor de plată nr. x/27.03.2018 şi nr. y/28.03.2018.

Respinge capătul de cerere privind obligarea la plată, ca prematur formulat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 6 iunie 2023.