Declassification refusal upheld as inadmissible due to exclusive criminal procedure remedy.

Şedinţa publică din data de 25 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11 martie 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat să se constatate refuzul nejustificat al pârâtului Serviciul Român de Informaţii - Unitatea Militară 0198 Bucureşti, cu privire la solicitarea înregistrată sub nr. x din 11.01.2019 şi, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să se dispună obligarea pârâtului să declasifice şi să comunice reclamantului toate comunicările purtate între Serviciul Român de Informaţii şi:

a. Direcţia Naţională Anticorupţie (în continuare "DNA"), secţia de combatere a corupţiei, cu referire la dosarul penal nr. x/2015;

b. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (în continuare "ICCJ") - completul de 3 judecători, în dosarul nr. x/2015;

c. ICCJ - completul de 5 judecători, în dosarul penal nr. x/2017

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 809 pronunţată la data de 18 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârât şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii - Unitatea Militară 0198 Bucureşti, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.

În motivare, recurentul-reclamant arată, în esenţă, că soluţia pronunţată de către instanţa de fond asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată este greşită.

Arată că întreaga analiză trebuie să plece de la natura excepţiei cuprinse în art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, articol reţinut de instanţa de fond în motivarea sa, şi mai ales a incidenţei acestui articol în practica judiciară. Conform doctrinei, excepţia reflectă în realitate teoria recursului paralel, unde se susţine că atacarea pe calea contenciosului administrativ este posibilă atunci când nu există o lege specială care să prevadă o altă procedură de urmat. Desigur că procedura de urmat trebuie să îndeplinească anumite condiţii, şi anume în primul rând trebuie să fie prevăzută de o lege organică şi să acorde competenţa instanţei de a rezolva litigiul apărut între administraţie şi particular, în urma adoptării sau modificării unui act administrativ sau a refuzului nejustificat de a soluţiona o cerere. Doar atunci se poate afirma că ne aflăm în prezenţa unei forme de control a legalităţii.

Plecând de la aceste consideraţii de ordin teoretic şi prin comparaţie cu obiectul prezentului dosar, consideră recurentul-reclamant că în realitate nu ne aflăm în prezenţa unei astfel de competenţe a instanţei penale.

Motivul pentru care a sesizat instanţa de contencios a fost refuzul SRI de a-i soluţiona cererea privind declasificarea comunicărilor purtate de aceasta cu instituţiile statului. Contrar a ceea ce a reţinut instanţa de contencios administrativ, în sensul că dispoziţiile din C. proc. pen. se aplică pentru a stabili dacă SRI i-a încălcat drepturile prin acest refuz, consideră că, la acest moment, instanţa penală nu are o astfel de competenţă.

În primul rând, instanţa de fond a făcut trimitere la dispoziţiile art. 54 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. care prevede că judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea administrării probelor de către organele de urmărire penală. În cadrul acestei faze, judecătorul de cameră preliminară primeşte dosarul de urmărire penală şi probele care au fundamentat soluţia de trimitere în judecată. În măsura în care, chiar dacă s-au folosit comunicări/interceptări efectuate de SRI iar ipotetic organul de urmărire penală nu apreciază că acestea sunt probe care să susţină soluţia, aceste înscrisuri nu sunt înaintate sau prezentate în faţa judecătorului de cameră preliminară. În această situaţie, nu se poate vorbi despre existenţa unui refuz nejustificat al unei instituţii publice de a-i permite accesul la anumite documente, ci doar maniera în care organul de urmărire penală îşi organizează strategia de formulare a acuzaţiei penale.

În al doilea rând, s-a arătat că art. 352 alin. (11) din acelaşi cod permite instanţei de judecată să solicite declasificarea totală, parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare sau să permită accesul la cele clasificate în măsura în care informaţiile cuprinse în documentele clasificate sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei. Per a contrario, în măsura în care aceste documente nu sunt esenţiale, instanţa nu va permite o asemenea măsură, precum nici nu le va avea în vedere la pronunţarea soluţiei. Totodată, în măsura în care totuşi consideră că aceste informaţii sunt esenţiale raportat la acuzaţia penală, dar instituţia publică, în speţă SRI, refuză să dea curs solicitării instanţei, nu mai există nicio procedură prin care să fie adus în atenţia instanţelor de judecată acest refuz. Consideră că nici în această situaţie nu ne încadrăm pe premisele impuse de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Mai mult, aici nici nu discutăm despre o competenţă a instanţei penale de a aprecia caracterul justificat sau nu al refuzului. Singura sancţiune teoretică care poate fi avută în vedere este cea de a nu se ţine cont de informaţiile cuprinse în documentele clasificate în soluţionarea dosarului penal.

Se observă astfel, că temeiul prezentei acţiuni nu poate fi subsumat dispoziţiilor procedurii penale.

În cadrul acestei proceduri, instanţa penală, anterior procedurii de declasificare, verifică documentele clasificate, din perspectiva relevanţei acestora în cadrul dosarului penal. Odată constatată aptitudinea documentelor, a actelor încheiate de serviciul secret ori în colaborare cu organul de urmărire penală, de a sta la baza unor procedee probatorii ori mijloace de probă în dosarul penal, va obliga autoritatea emitentă la declasificarea acestora întrucât, în caz contrar, inculpatul va fi privat de dreptul la apărare. În caz de refuz al autorităţii emitente, conform art. 352 alin. (12) C. proc. pen.., documentele clasificate nu vor putea servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.

Or, în prezenta speţă, recurentul-reclamant solicită constatarea unui refuz nejustificat al SRI de a-i soluţiona cererea, împrejurare care îl împiedică să verifice o încălcare a dreptului la viaţă privată datorită menţinerii caracterului clasificat al documentelor. Chiar dacă prezentul demers are ca punct de plecare existenţa imixtiunii SRI în cadrul dosarelor penale, este totuşi independent de acestea având în vedere inclusiv faptul că finalitatea celor două proceduri este esenţialmente diferită.

Astfel, în cadrul dosarului penal se va verifica în ce măsură un organ necompetent funcţional a întocmit acte de urmărire penală, independent de orice verificare a unei eventuale încălcări a dreptului la viaţă privată. În cadrul prezentului dosar, nu prezintă nicio relevanţă faptul că acele documente pot dobândi calitatea de probe în dosarul penal, instanţa nefiind învestită cu o pronunţare asupra acestei chestiuni. La fel, instanţa penală nu se va putea pronunţa asupra declasificării documentelor din perspectiva unei posibile încălcări a dreptului la viaţă privată ci, va verifica în ce măsură acele documente au influenţat parcursul probelor în cadrul urmăririi penale.

Dincolo de acest aspect, după cum a arătat anterior, în situaţia în care instanţa penală nu va considera că documentele sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, declasificarea va fi respinsă. La fel, în cazul în care SRI va refuza declasificarea, instanţa penală nu are la îndemână nicio posibilitate legală de a sancţiona acest refuz.

Precizează că, în cadrul dosarelor penale a solicitat ca SRI să depună, în formă declasificată, comunicările existente între această instituţie şi organele de urmărire penală/instanţele de judecată; în punctul de vedere materializat prin adresa nr. x din 27.08.2019 emisă de SRI, depusă în dosarul penal nr. x/2015, aflată totodată şi la dosarul de fond, s-a precizat că există comunicări între organul de urmărire penală şi SRI, însă în mod expres s-a solicitat ca acestea să nu fie depuse la dosarul cauzei, fiind doar informări adresate procurorului de caz.

De asemenea, în cadrul dosarelor penale s-au arătat şi următoarele:

"Facem precizarea că datele şi informaţiile transmise nu au valoarea de probe în dosarul penal, în accepţiunea prevederilor C. proc. pen. (art. 99), sarcina probei revenind procurorului care instrumentează cauza. Mai mult, instituţia noastră a solicitat în mod expres ca datele şi informaţiile pe care le-am transmis prin adresa sus-menţionată să fie destinate exclusiv informării procurorului de caz, fără a fi introduse în dosarul cauzei, context în care nu avem cunoştinţă despre existenţa vreunor informaţii clasificate în dosarul cauzei."

Este dincolo de orice îndoială că remediile propuse de către Curtea de Apel Bucureşti nu sunt incidente în cauză.

Recurentul-reclamant arată că un alt motiv pentru care procedura cuprinsă în C. proc. pen. nu reprezintă o procedură aptă să îi protejeze drepturile rezidă în diferenţele semnificative între drepturile pe care le protejează fiecare procedură în parte. În cadrul dosarului penal se urmăreşte asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil, cu toate garanţiile care decurg din acest drept, şi anume dreptul la apărare, egalitatea de arme, având punct de plecare acuzaţia penală formulată. În schimb, pe calea contenciosului administrativ a solicitat să se constate că există unele comunicări cu privire la el, că SRI le-a colectat în mod sistematic, că acestea sunt stocate pentru o perioadă lungă de timp, aspect care îi anihilează dreptul la viaţă privată. Accesul la acele comunicări nu a fost solicitat doar în măsura în care au legătură cu un proces penal, ci pentru că verificarea şi stocarea unei corespondenţe afectează grav dreptul la viaţă privată, aspect confirmat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Mai susţine că instanţa de fond în mod nepermis a modificat temeiul de fapt şi de drept pentru care a solicitat accesul la acele documente. Astfel, prin cererea introductivă de instanţă şi prin cererea precizatoare a arătat că există unele documente cu privire la persoana sa şi că i s-a refuzat accesul la acestea, situaţie care se încadrează perfect pe dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 182/2002. Ceea ce instanţa de contencios a reţinut în mod eronat a fost în sensul că se susţine că a solicitat ca aceasta să se pronunţe cu privire la calitatea de probe a acelor comunicări în cadrul unor dosare penale şi să procedeze la verificarea legalităţii acestora. Or, în niciun moment nu s-a solicitat o asemenea conduită instanţei de contencios administrativ.

Chiar şi aşa, pe parcursul procedurii desfăşurată în faţa instanţei s-a subliniat faptul că nu se poate susţine că ne aflăm în prezenţa altei proceduri care s-ar putea soluţiona de către instanţa penală în condiţiile în care atacă un act administrativ - refuzul SRI de a răspunde - şi nicidecum legalitatea actelor întocmite în raport de exigenţele impuse de respectarea dreptului la un proces echitabil în materie penală.

Pornind de la aceste precizări, văzând şi motivarea Curţii de Apel Bucureşti, care face trimitere la prevederile C. proc. pen., recurentul-reclamant apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Aceasta deoarece, în baza principiului disponibilităţii consacrat de art. 9 C. proc. civ., instanţa este ţinută de temeiul juridic stabilit de către reclamant prin cererea introductivă, în măsura în care insistă pe acest temei juridic.

De asemenea, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. În condiţiile în care hotărârea atacată se referă la un alt temei juridic al acţiunii, consideră că în fapt, instanţa nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut.

Or, în cauză, atât principiul disponibilităţii cât şi principiul aflării adevărului, ambele fiind norme de drept procesual, au fost încălcate grav prin ignorarea temeiului juridic al acţiunii, stabilit se către recurent ca fiind prevederile art. 20 din Legea nr. 182/2002.

Nu în cele din urmă, consideră recurentul că soluţia adoptată de către instanţa de contencios administrativ lasă fără substanţă dreptul de acces la justiţie. Acest drept impune obligaţii atât în sarcina legiuitorului, cât şi în cea a judecătorului. Se observă că legiuitorul şi-a respectat obligaţia, în sensul că a dispus ca, în măsura în care autoritatea administrativă refuză să soluţioneze o cerere, persoana îndreptăţită se poate adresa instanţei de contencios administrativ. Problema a intervenit odată cu analiza stării de fapt concrete dedusă judecăţii, şi anume judecătorul a înlăturat caracterul efectiv al acţiunii reclamantului, prin invocarea unor dispoziţii legale care însă nu au legătură cu obiectul dosarului dedus judecăţii.

În atare condiţii, apreciază să soluţia instanţei încalcă flagrant dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 182/2002 şi ale art. 8 din Legea nr. 554/2004 sens în care devine aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată faţă de cererea de recurs, intimatul-pârât Serviciul Român de Informaţii - Unitatea Militară 0198 Bucureşti a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de fond a arătat că există o procedură judiciară specială, stabilită de C. proc. pen., care reglementează chestiunea declasificării înscrisurilor din dosarele penale, "astfel că refuzul nejustificat, ca act administrativ asimilat, este sustras controlului instanţei de contencios administrativ în condiţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004."

Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se susţine că instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut, ignorând limitele investirii, intimatul consideră că este nefondat, întrucât prin sentinţa atacată, instanţa de fond a analizat temeiul juridic indicat de recurent, nu a ignorat argumentele prezentate de acesta, au fost analizate atât prevederile art. 20 din Legea nr. 182/2002 cât şi cele ale art. 5542004, inclusiv incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în cazul cererii reclamantului.

În acest context, se poate constata că instanţa de fond nu a depăşit limitele investirii, pronunţându-se asupra obiectului procesului stabilit prin cererea reclamantului, a pretenţiilor concrete deduse judecăţii şi a apărărilor formulate de partea adversă, cu respectarea dreptului de dispoziţie prevăzut de art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Referitor la critica recurentului privind lipsa unei motivări legate de natura cauzei, apreciază, de asemenea, că este nefondată. Faptul că instanţa de fond a făcut trimitere şi a examinat conţinutul unor dispoziţii legale pe care reclamantul nu le-a invocat (în speţă prevederi ale C. proc. pen.), nu înseamnă nicidecum că ar fi încălcat limitele investirii, deoarece aceste dispoziţii legale au fost invocate chiar de către partea adversă în cadrul apărărilor formulate, iar judecătorul era obligat să le examineze şi să-şi expună punctul de vedere argumentat.

Din această perspectivă, semnificative sunt chiar precizările reclamantului depuse la dosarul cauzei prin intermediul notelor scrise, la termenul din data de 07.10.2019, unde precizează lipsit de orice echivoc faptul că obiectul acestui litigiu priveşte trei dosare penale aflate în curs de judecată (ICCJ - Dosar nr. x/2018, CAB - Dosar nr. x/2015 şi Dosar nr. x/2017), în cadrul cărora a solicitat de asemenea declasificarea informaţiilor transmise de SRI organelor judiciare şi comunicarea lor, precizând că în două dintre dosarele penale menţionate instanţa a rămas în pronunţare, iar într-un dosar instanţa a încuviinţat această solicitare "doar în ceea ce priveşte DNA".

Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciază că este nefondat, de asemenea, hotărârea instanţei de fond fiind dată cu respectarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

C. proc. pen., care este tot o lege organică, pentru toate cele trei situaţii menţionate în cuprinsul art. 3, 13, 53, 54 şi 352 alin. (11) din acesta, respectiv plângerile formulate împotriva folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere, verificarea legalităţii administrării probelor, sau permiterea accesului la informaţiile clasificate, stabileşte competenţe exclusive de soluţionare, atribuite judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară, sau instanţei care soluţionează cauza penală.

Din această perspectivă, raportându-se la motivele invocate de reclamant în contestarea refuzului de a-i fi comunicate informaţiile clasificate, adică: imixtiunea SRI în procesul de strângere a probelor în dosarele penale, vătămarea dreptului său la o procedură judiciară penală corectă, nepermiterea accesului la informaţiile clasificate, instanţa de fond a concluzionat în mod just că o astfel de acţiune pe calea contenciosului administrativ este inadmisibilă prin coroborarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2001, cu dispoziţiile art. 3, 13, 53, 54 şi 352 C. proc. pen.., norme procesuale care stabilesc aplicabilitatea exclusivă a acestor reglementări asupra actelor sau măsurilor dispuse în procesul penal.

La concluzia instanţei în sensul incidenţei în speţă a competenţei legii penale, se adaugă şi prevederile art. 22 lit. d) din Legea nr. 51/1991, astfel că, prezenta acţiune în contencios administrativ reprezintă o dublare a cererilor deja formulate în faţa instanţelor de drept penal, recurentul urmărind doar să deruleze şi o procedură contencioasă, paralelă, inadmisibilă, cu acelaşi obiect.

Reclamantul însuşi a precizat că în dosarul penal nr. x/2018 aflat pe rolul ICCJ în primul ciclu procesual, a solicitat instanţei să dispună comunicarea corespondenţei dintre SRI şi DNA relativ la activitatea de urmărire penală ori privitor la persoana sa, iar instanţa a încuviinţat această solicitare doar în ceea ce priveşte DNA, respingând cererea faţă de SRI.

În sensul soluţiei pronunţate de instanţa de fond invocă, cu titlu de jurisprudenţă, decizia nr. 211 din 20 ianuarie 2009 a ÎCCJ - SCAF.

Cu privire la cererea de probatorii constând în depunerea la dosarul cauzei a informaţiilor clasificate transmise de SRI şi aflate în cadrul dosarelor de urmărire penală sau al dosarelor (penale) de judecată, apreciază că instanţa de fond a respins-o în mod întemeiat. O astfel de cerere reprezintă tot o încălcare a dispoziţiilor art. 285 alin. (2) C. proc. pen.., unde se precizează foarte clar că "procedura din cursul urmăririi penale este nepublică", dar şi o încercare de eludare a prevederilor art. 352 alin. (12) acelaşi cod, referitor la dreptul autorităţii emitente de a nu permite apărătorului inculpatului accesul la informaţiile clasificate, astfel că se evidenţiază o lipsă a legitimităţii interesului în formularea acestei cereri.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi precizată, întemeiată pe dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 182/20002 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamantul A. a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Serviciul Român de Informaţii de a soluţiona cererea înregistrată sub nr. x din 11.01.2019 şi să fie obligat pârâtul la declasificarea şi comunicarea corespondenţei purtate de către pârât cu DNA şi ÎCCJ pe parcursul desfăşurării cercetării penale în cadrul dosarelor penale menţionate în cererea de chemare în judecată şi în cererea adiţională, dosare penale în care reclamantul a avut calitatea de inculpat.

Instanţa de fond, soluţionând cauza, a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârât, şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată, reţinând în acest sens că există o procedură judiciară specială, stabilită de C. proc. pen., care reglementează chestiunea declasificării înscrisurilor din dosarele penale, astfel că refuzul nejustificat, ca act administrativ asimilat, este sustras controlului instanţei de contencios administrativ în condiţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prealabil analizei instanţei de control judiciar, este de menţionat că recurentul a încadrat criticile formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., însă toate aceste critici concrete (respectiv, nepronunţarea asupra a ceea ce s-a cerut, instanţa ignorând limitele învestirii şi pronunţarea soluţiei cu încălcarea art. 20 din Legea nr. 182/2002 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004), expuse prin calea de atac exercitată se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant critică hotărârea instanţei de fond, considerând că, prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă în contencios administrativ şi întemeindu-şi soluţia pe dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care prevede că promovarea unei acţiuni în contencios administrativ este inadmisibilă atâta timp cât există reglementată o altă procedură, judecătorul fondului a încălcat principiul disponibilităţii părţilor, consacrat de art. 9 din C. proc. civ.

Critica recurentului-reclamant privitoare la nerespectarea de către prima instanţă a unui principiu fundamental al procesului civil este nefondată.

Instanţa de fond a stabilit că litigiul nu este de contencios administrativ prin raportare la argumentele şi cererea cu care însăşi reclamantul a înţeles să învestească instanţa de judecată, în temeiul principiului disponibilităţii.

Examinând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât în şedinţa publică din 7 octombrie 2019, instanţa de fond a apreciat în mod corect că, din moment ce art. 20 din Legea nr. 182/2002 prevede că acţiunea se soluţionează în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, rezultă că această lege este aplicabilă în cauză, în întregime, fără nicio excepţie, deci inclusiv interdicţia prevăzută de art. 5 alin. (2) din lege referitoare la existenţa unei proceduri speciale judiciare prin care se asigură controlul judecătoresc.

Remarcă Înalta Curte, în consens cu susţinerile intimatului-pârât, că instanţa de fond a analizat temeiul juridic indicat chiar de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu a ignorat argumentele prezentate de acesta, respectiv a analizat atât prevederile art. 20 din Legea nr. 182/2002, cât şi cele ale Legii 554/2004, inclusiv incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ în cazul cererii reclamantului.

Prin urmare, contrar celor susţinute de recurentul-reclamant, instanţa de fond nu a depăşit limitele învestirii, pronunţându-se asupra obiectului procesului stabilit prin cererea reclamantului, a pretenţiilor concrete deduse judecăţii şi a apărărilor formulate de partea adversă, cu respectarea dreptului de dispoziţie prevăzut de art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat.

Astfel, din perspectiva soluţiei criticate, se constată că sentinţa recurată nu cuprinde motive străine de natura pricinii.

Considerentele instanţei de fond sunt coerente şi logice, apte de a susţine dispozitivul, iar împrejurarea că instanţa nu a valorizat argumentele reclamantului este consecinţa logică a soluţiei pronunţate, fiind de subliniat în acest context că, întotdeauna, considerentele instanţei vor fi în opoziţie cu argumentele unei părţi, atunci când, urmare hotărârii pronunţate, partea va fi căzută în pretenţii.

Înalta Curte mai reţine şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În acest context, împrejurarea că instanţa s-a referit la temeiuri de drept ce nu au fost invocate de către reclamant nu este o situaţie ce se încadrează în ipoteza legală referitoare la existenţa unor motive străine de natura pricinii. Astfel, în acord cu susţinerile intimatului din cuprinsul întâmpinării sale, împrejurarea că instanţa de fond a făcut trimitere şi a examinat conţinutul unor dispoziţii legale pe care reclamantul nu le-a invocat (în speţă, prevederi ale C. proc. pen.) nu constituie nici motive contradictorii, nici depăşirea limitelor învestirii, deoarece aceste dispoziţii legale au fost invocate în cadrul apărărilor formulate de partea adversă, iar judecătorul era obligat să le examineze şi să se pronunţe argumentat asupra lor.

Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

În aceste condiţii, faptul că recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentului din această perspectivă fiind nefondate.

Nefondate sunt şi celelalte critici din recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea primei instanţe fiind criticată pentru încălcarea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 182/2002 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii.

Potrivit textului de lege, pe care se întemeiază demersul judiciar declanşat de reclamant, şi anume art. 20 din Legea nr. 182/2002, "Orice persoană fizică sau juridică română poate face contestaţie la autorităţile care au clasificat informaţia respectivă, împotriva clasificării informaţiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum şi împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare. Contestaţia va fi soluţionată în condiţiile legii contenciosului administrativ".

De asemenea, conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Totodată, potrivit art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege a contenciosului administrativ, se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

În raport cu aceste dispoziţii, Înalta Curte constată, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, că, pentru declasificarea înscrisurilor din dosarele penale, legiuitorul a prevăzut o procedură specială, reglementată de o lege organică, respectiv Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., prin intermediul căreia reclamantului i se poate asigura accesul la documentele clasificate solicitate.

Recurentul-reclamant susţine că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia invocată în cauză, deoarece dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile, de vreme ce în speţă se solicită constatarea unui refuz nejustificat al SRI de a-i soluţiona cererea, fapt care îl împiedică să verifice o încălcare a dreptului la viaţă privată datorită menţinerii caracterului clasificat al documentelor.

Susţinerile recurentului nu pot fi primite pentru că, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, împrejurarea că prezentul demers judiciar are ca obiect un pretins refuz nejustificat al pârâtului SRI nu poate conduce la o altă concluzie, din moment ce art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se referă la acte administrative fără nicio distincţie ori excludere, iar în accepţiunea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, este asimilat actului administrativ unilateral şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Admiţând aşadar, excepţia invocată de Serviciul Român de Informaţii şi respingând acţiunea reclamantului ca inadmisibilă, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu respectarea legii, ce urmează a fi menţinută prin respingerea recursului, ca nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

10/09/2019

Cerere de chemare în judecată

B. S.R.L.

04/06/2020

Cerere de recurs

Pârât - CONSILIUL NAŢIONAL AL AUDIOVIZUALULUI -AUTORITATE PUBLICĂ AUTONOMĂ

10/07/2020

Întâmpinare

Intimat - B. S.R.L.

11/03/2019

Cerere de chemare în judecată

A. 21/05/2020

Cerere de recurs

Reclamant - A.

12/06/2020

Acte în dovedirea cererii

Recurent - A.

16/06/2020

Acte în dovedirea cererii

Recurent - A.

07/07/2020

Întâmpinare

Intimat - SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII, REPREZENTAT DE UNITATEA MILITARĂ 0198 BUCUREŞTI

27/07/2020

Întâmpinare

Recurent - A.

31/07/2020

Întâmpinare

Recurent - A.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 809 din 18 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2022.