Qualifying managerial refusal of leave and performance evaluation as retaliatory victimization under anti-discrimination law

Şedinţa publică din data de 25 mai 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 15 aprilie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., vicepreşedinte al Judecătoriei Alba Iulia, a formulat acţiune în contencios administrativ împotriva Hotărârii nr. 153/12.02.2020 pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea acesteia şi obligarea pârâţilor Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B. la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 174/2020 din 18 noiembrie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia:

- a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., şi în consecinţă:

- a anulat Hotărârea nr. 153/12.02.2020 pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării;

- a obligat pârâţii să plătească reclamantului suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 au declarat recurs atât pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, cât şi pârâta B..

3.1. Prin recursul formulat de pârâta B., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea sentinţei recurate, iar în rejudecare, respingerea acţiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul A..

Criticile circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. constau în faptul că, în opinia recurentei-pârâte, instanţa de fond a procedat la o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 7 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, apreciind că poate fi considerat victimizare doar tratamentul venit după rămânerea definitivă a unei hotărâri prin care se constată încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării, deşi, din această perspectivă, legea este cât se poate de clară.

În ceea ce piveşte prima faptă reclamată, în mod greşit instanţa şi-a format convingerea luând în considerare rezoluţia nr. 2817/26.09.2019 a Inspecţiei Judiciare care, însă, nu este definitivă, fiind atacată în instanţă.

Deşi din probele pe care le-a avut la dispoziţie rezultă o altă stare de fapt, instanţa a reţinut că cererile de învoire au fost respinse "pentru lipsa dovezii de programare". Or, contrar celor reţinute de instanţă, în sesizarea disciplinară la care chiar aceasta face referire, intimatul-reclamant precizează că "am refuzat aprobarea cererii pentru că era vorba de o consultaţie în materie reumatologică, dar care urma să fie efectuată de un medic cu program şi la cabinet privat". Prin urmare, lasă la latitudinea instanţei de control judiciar să aprecieze dacă un astfel de motiv reprezintă o formă de exercitare în limite deontologice a atribuţiilor manageriale de către intimatul-reclamant, prin raportare la tratamentul aplicat altor grefieri care, aşa cum rezultă din declaraţia martorei C., nici măcar nu se mai învoiesc dacă părăsesc sediul instanţei "când merg să-şi cumpere o gustare", deşi, dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti sunt cât se poate de clare şi nu disting după scopul părăsirii locului de muncă în timpul programului de activitate sau al învoirii.

Nu contestă atribuţia preşedintelui instanţei de a aproba învoirea personalului auxiliar, însă, consideră recurenta-pârâtă că, în cazul său, intimatul şi-a exercitat cu dublă măsură această prerogativă, întrucât, într-un fel i-a tratat pe colegii recurentei care nu l-au "deranjat" în niciun fel şi un cu totul alt comportament a avut faţă de recurentă pentru că a "îndrăznit" să ceară nişte drepturi pe care dispoziţiile constituţionale şi legale i le conferă în considerarea statutului recurentei de persoană cu handicap.

Pe de altă parte, cu privire la învoirile în discuţie, instanţa şi-a format convingerea pe constatările inspectorului judiciar, iar nu pe propria analiză a probelor din dosar. Dacă ar fi procedat astfel, instanţa ar fi trebuit să observe că preşedintele Curţii de Apel Alba Iulia a clasat sesizarea disciplinară formulată de intimat, reţinând că recurenta a lipsit justificat de la serviciu, deoarece a prezentat actele medicale care confirmă prezenţa la medic, constatare ce contrazice flagrant poziţia atât a intimatului, cât şi a primei instanţe.

Consideră că instanţa a trecut cu uşurinţă peste propria-i constatare, anume că înregistrările efectuate de recurentă "au atestat [...] nemulţumiri faţă de un tratament preferenţial de care ar beneficia anumite persoane", deoarece tocmai acest tratament preferenţial este de esenţa discriminării.

Recurenta critică şi considerentele primei instanţe, privind presupusa stare tensionată dintre aceasta şi intimat, existentă anterior sesizării iniţiale a CNCD. Astfel, instanţa leagă "naşterea" acestei relaţii tensionate de sesizarea de către recurentă a Consiliului Superior al Magistraturii în anul 2015, reţinând că urmare a acesteia, "s-au emis ordine de degrevare de atribuţii". Or, aşa stând lucrurile, singura persoană care ar fi putut rămâne cu resentimente în urma acestui demers ar fi fost intimatul, nicidecum ea. Prin urmare, la acel moment, nu exista niciun motiv pentru o relaţie tensionată din partea recurentei în raport cu intimatul.

Consideră că refuzul aprobării învoirilor bazat pe existenţa unei stări conflictuale se încadrează întocmai în norma prevăzută la art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, referitoare la victimizare, câtă vreme probele din dosar dovedesc fără echivoc că această stare a fost generată de sesizarea anterioară a recurentei făcută la CNCD în 2018 şi nu a fost preexistentă acesteia.

Deşi nu înţelege referirea instanţei la refuzul aprobării învoirilor bazat pe "atitudinea generală", recurenta susţine că preşedintele unei instanţe trebuia să îşi exercite atribuţiile în mod egal, fără părtinire sau resentimente. Or, cu atât mai mult faptele intimatului constituie victimizare şi discriminare faţă de ea, având în vedere şi că, în aceeaşi perioadă în care i-au fost refuzate cererea de concediu şi prima învoire din 25.04.2019, intimatul a acordat personalului auxiliar câte 1-2 zile libere plătite în vederea efectuării pregătirilor casnice pentru sărbătoarea Paştelui, însă, o astfel de zi nu i-a fost acordată şi recurentei (lista cu planificarea acelor zile libere fiind întocmită şi deţinută de grefierul şef C.).

În mod greşit a reţinut instanţa de fond o presupusă "provocare" din partea recurentei, prin efectuarea de înregistrări fără acordul intimatului, o astfel de ipoteză neputând să existe, din moment ce intimatul nu avea cunoştinţă că este înregistrat. Mai mult, refuzul aprobării învoirilor de către intimat a avut loc în perioada aprilie-mai 2019, pe când "comportamentul provocator" care a determinat acest refuz, recurenta l-a manifestat în luna iunie 2019, cu ocazia aşa-zisului interviu desfăşurat pentru evaluarea activităţii profesionale.

În mod greşit a constatat instanţa existenţa "conflictului generat şi menţinut de ambele părţi", întrucât, în ceea ce o priveşte pe recurentă, este de neacceptat că dreptul de petiţionare garantat de Constituţie (în art. 51) poate fi considerat de către o instanţă ca fiind factor generator de conflict, cu atât mai mult cu cât nu s-a pus nicio clipă problema exercitării în mod abuziv a acestui drept; în ceea ce îl priveşte pe intimat, în legătură cu care prima instanţă a considerat, deopotrivă, ca fiind un factor generator al conflictului, această constatare trebuia să ducă la respingerea acţiunii formulate de acesta, căci exercitarea funcţiei de către un magistrat nu trebuie să se facă în funcţie de resentimentele pe care le încearcă faţă de o anumiă persoană ci trebuie să se caracterizeze prin obiectivitate, imparţialitate şi fără discriminări.

Şi în ceea ce priveşte a doua faptă reclamată, considerată de CNCD drept victimizare (modalitatea de evaluare a performanţelor profesionale), instanţa a avut în vedere doar faptul că aspectele de legalitate sesizate au fost remediate prin apelarea la căile legale, preluând din nou constatările Inspecţiei Judiciare, şi nu a trecut prin propriul filtru analitic probele din dosar.

Or, ceea ce este relevant în cauză nu sunt motivele de nelegalitate, ci faptul că, după ce intimatul a fost obligat să procedeze la desfăşurarea procedurii de evaluare potrivit dispoziţiilor legale, acesta a acordat recurentei o notă semnificativ mai mică decât cea iniţială, ceea ce dovedeşte reaua-credinţă a intimatului. Precizează recurenta că a contestat această din urmă evaluare şi că a avut câştig de cauză, în sensul că evaluarea făcută de intimat a fost anulată. Evaluarea finală pe anul 2018 a fost întocmită de către noul preşedinte al Judecătoriei Alba Iulia, care i-a acordat recurentei nota 5 corespunzătoare calificativului "foarte bine".

Cât priveşte conţinutul "schimbului de informaţii" de pe parcursul "interviului", respectiv tonul civilizat, lipsit de cuvinte sau expresii incompatibile cu statutul profesional constatat de prima instanţă, precizează recurenta că toate aceste aspecte au fost constatate de prima instanţă tot din rezoluţia inspectorului judiciar.

Apreciind în mod eronat faptul că starea conflictuală ar fi fost preexistentă primei sesizări a CNCD, prima instanţă a considerat, de asemenea, greşit, că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între sesizarea iniţială şi faptele intimatului.

Nu în cele din urmă, constatarea de către instanţă a nulităţii hotărârii CNCD ca urmare a neaplicării sancţiunii contravenţionale a fost pronunţată tot cu interpretarea greşită a legii. Astfel, chiar instanţa a făcut referire la dispoziţiile art. 2 alin. (11) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora comportamentul discriminatoriu atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz, în condiţiile legii. Neaplicând sancţiunea contravenţională, rezultă cu evidenţă că CNCD a apreciat că faptele intimatului sunt de natură a atrage doar răspunderea civilă (între care o regăsim şi pe cea disciplinară), motiv pentru care a sesizat Consiliul Superior al Magistraturii dar şi Inspecţia Judiciară (ca autoritate competentă să exercite acţiunea disciplinară împotriva unui magistrat).

3.2. Prin recursul formulat de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat:

- în principal, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată;

- în subsidiar, admiterea în parte a recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, şi menţinerea parţială a Hotărârii CNCD nr. 153/12.02.2020 emisă în dosarul nr. x/2019, în ceea ce priveşte punctul 1 al acesteia.

Recurentul-pârât critică aprecierea instanţei de fond că "(...) aspectele menţionate de pârâtă prin petiţie nu pot constitui fapte de natură a fi încadrate în noţiunea de victimizare ca formă de discriminare".

Cu toate că instanţa de fond a reţinut contextul relaţional dintre părţi, respectiv natura relaţiilor dintre petentă şi partea reclamată - şi în perioada anterioară depunerii sesizării nr. 3210/11.06.2019 -, aceeaşi instanţă apreciază ca fiind irelevant faptul că reclamantul i-a respins cererile de concediu şi de învoiri petentei, reţinând că:

"Refuzul acordării învoirii pârâtei, în lipsa unei reglementări legale care să confirme un drept în favoarea acesteia şi, corelativ, o obligaţie în sarcina reclamantului, nu reprezintă o faptă de discriminare, neputând fi calificat ca un abuz de autoritate urmat de asuprirea părţii vătămate. Din declaraţia martorei ascultate în instanţă a rezultat că pârâta a beneficiat, în general, de învoiri pe parcursul desfăşurării activităţii în perioada mandatului reclamantului, fiind fără relevanţă numărul acestora", precum şi faptul că "respingerea cererilor de învoire şi a celei de concediu de odihnă, nu pot fi calificate ca fiind acte de oprimare, de punere în situaţia de inferioritate a persoanei, din cauza relaţiilor conflictuale dintre părţi, a atitudinii generale şi a comportamentului provocator al pârâtei (a efectuat înregistrări fără acordul prealabil)".

Consideră nefireşti aceste aprecieri ale instanţei, în contextul în care din probele administrate, atât în procedura administrativ jurisdicţională, cât şi în faţa instanţei a reieşit tocmai că tratamentul advers din partea reclamantului a fost determinat de relaţiile conflictuale dintre părţi, dar şi faptul că acest aspect - coroborat cu problemele de sănătate - se răsfrângea asupra relaţiilor petentei cu colegii.

Pe de altă parte, instanţa de fond, analizând legalitatea Hotărârii CNCD nr. 153/12.02.2020, a reţinut că "(...) nici modalitatea de evaluare nu poate fi reţinută ca fiind un aspect care să justifice reţinerea faptei de victimizare în sarcina reclamantului, în condiţiile în care aspectele de nelegalitate care au vizat evaluarea efectuată viciat au fost remediate prin apelarea de către pârâtă la pârgiile legale ce au permis cenzurarea şi îndreprarea evaluării".

Din probele administrate s-a constatat că evaluarea petentei pentru anul 2018 a fost apreciată de către reclamant, la data de 15.05.2019, cu nota 4, apoi, în urma contestării de către petentă, să primească nota 1,87, în 14.06.2019, pentru ca prin încheierea din 04.07.2019, contestaţia petentei să fie admisă de comisie, care a dispus reluarea procedurii de evaluare a acesteia.

În acest context, consideră total nejustificată opinia instanţei în sensul că modul în care a fost evaluată petenta nu reprezintă victimizare.

Dimpotrivă, recurentul-pârât consideră că aceste aspecte reprezintă acte de oprimare, de punere în inferioritate a petentei, cu atât mai mult dacă ne raportăm şi la funcţia deţinută, la momentul respectiv, de reclamant, dar şi la atitudinea acestuia care răzbate lesne şi din limbajul "licenţios" folosit chiar în relaţia cu CNCD, printre altele apreciind că hotărârea pe care a contestat-o este o "schizoidie juridică".

În ceea ce priveşte susţinerea instanţei de fond că hotărârea CNCD este lovită de nulitate deoarece nu a fost aplicată o sancţiunea reclamantului, consideră că este neavenită aprecierea că acesta justifică un interes în susţinerea nulităţii hotărârii contestate ca urmare a faptului că nu a fost sancţionat contravenţional.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare faţă de recursul pârâtei B., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare faţă de recursul pârâtului CNCD, prin care a solicitat respingerea acestui recurs, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reţine că recursurile declarate de pârâţi sunt nefondate, constatând cu titlu preliminar, că, deşi au fost formulate recursuri separate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea privesc aceleaşi probleme de drept, motiv pentru care vor fi analizate în mod unitar.

Înalta Curte constată că intimatul-reclamant A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 153/12.02.2020 pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Soluţionând cauza, instanţa de fond a admis acţiunea sa în anulare, infirmând legalitatea hotărârii CNCD şi, în consecinţă, a dispus anularea actului administrativ contestat, iar împotriva soluţiei pronunţate de instanţa de fond recurenţii-pârâţi au declarat recursuri separate, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând motivele de recurs formulate de ambii pârâţi din perspectiva criticilor comune încadrate în prevederile legale menţionate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Atributul esenţial al instanţei de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speţă, nu există critici de nelegalitate în sensul exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din cuprinsul Hotărârii nr. 153/12.02.2020, rezultă că recurentul-pârât CNCD a reţinut că schimbarea evaluării petentei (recurenta-pârâtă B.), respectiv refuzul de a-i acorda învoiri sau concediu la cerere, reprezintă victimizare conform art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000.

În esenţă, chestiunea litigioasă pe care a avut-o de dezlegat prima instanţă a fost aceea de a stabili dacă refuzul de a o învoi pe partea petentă în datele menţionate de aceasta, impunerea obligativităţii formulării de cereri scrise de învoire şi reevaluarea efectuată de preşedintele instanţei (intimatul-reclamant) se pot constitui în "tratament advers faţă de o persoană" de natură să atragă încadrarea faptei în fapta de discriminare prevăzută de art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000.

Conform prevederilor art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000: "Constituie victimizare şi se sancţionează contravenţional conform prezentei ordonanţe orice tratament advers, venit ca o reacţie la o plângere sau acţiune în justiţiei cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării."

Astfel cum este reglementată de dispoziţiile legale mai sus enunţate, victimizarea, ca formă de discriminare, este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii legale: existenţa unui tratament advers faţă de o persoană, acest tratament să aibă drept cauză introducerea unei plângeri sau acţiuni în justiţie, care să vizeze încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a avut în vedere de instanţa de fond că faptele menţionate în sesizarea adresată Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de recurenta-pârâtă nu constituie manifestarea unui comportament contrar sau advers împotriva unei persoane care a iniţiat o astfel de procedură, manifestare care să poată fi calificată drept victimizare.

Astfel, în ceea ce priveşte existenţa unei sesizări anterioare cu privire la o faptă de discriminare, instanţa de fond a avut în vedere că, în cadrul dosarului nr. x/2019 al Curţii de Apel Alba Iulia, soluţionat prin sentinţa nr. 242/2019, s-a reţinut că nu există fapta de discriminare şi s-a dispus anularea Hotărârii nr. 186/20.03.2019, prin care CNCD constatase că reclamatul A., în calitatea sa de preşedinte al Judecătoriei Alba Iulia, a săvârşit o faptă de discriminare.

Sub acest aspect, în mod corect a reţinut instanţa de fond că soluţia instanţei care a infirmat legalitatea Hotărârii nr. 186/20.03.2019, chiar dacă nu este definitivă, lipseşte de fundament juridic existenţa faptei de victimizare, fiind evident că nu orice sesizare la CNCD poate atrage încadrarea unei sesizări ulterioare în ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (7), ci doar acele sesizări, întemeiate, care au ca efect sancţionarea pentru fapte de discriminare. În plus, reţine Înalta Curte că, între timp, soluţia de anulare a Hotărârii nr. 186/20.03.2019 a devenit definitivă, prin respingerea de către ÎCCJ - SCAF a recursului promovat de recurenta-pârâtă B. împotriva sentinţei nr. 242/15 octombrie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut în mod corect că nu se identifică nici existenţa "tratamentului advers", în contextul conflictului generat şi menţinut de ambele părţi, prin formularea unor sesizări reciproce către autorităţi competente pentru efectuarea de verificări pentru săvârşirea de abateri disciplinare, demonstrând atitudinea de vădită nemulţumire reciprocă cu privire la activitatea celeilate părţi.

Este adevărat că dreptul de petiţionare este garantat de Constituţie, inclusiv recurentei-pârâte B., şi că nici nu s-a pus problema că aceasta şi-ar fi exercitat abuziv acest drept, însă, nici nu se poate susţine că aceste petiţii nu au fost de natură a contura o relaţie conflictuală între părţi, aspect corect sesizat de instanţa de fond.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre formularea sesizării iniţiale a CNCD de către recurenta-pârâtă şi respingerea cererilor de învoire şi concediu, evaluarea cu vicii de nelegalitate, judecătorul fondului a reţinut în mod judicios că nu rezultă cu certitudine o astfel de legătură, în condiţiile în care starea conflictuală a fost preexistentă primei sesizări formulate la CNCD.

Pe de altă parte, instanţa de recurs constată că recurenţii-pârâţi nu au dezvoltat critici concrete care să combată considerentele primei instanţe referitoare la inexistenţa faptei de discriminare, ci s-au limitat la a-şi exprima nemulţumirea faţă de interpretarea dată de prima instanţă cu privire la dispoziţiile art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000.

Contrar afirmaţiei recurentei-pârâte în sensul că instanţa de fond din prezenta cauză şi-a format convingerea cu privire la învoiri pe constatările inspectorului judiciar, iar nu pe probele din dosar, mai exact pe înscrisul din care rezultă că preşedintele Curţii de Apel Alba Iulia a clasat sesizarea disciplinară formulată de intimatul-reclamant, reţinând că aceasta a lipsit justificat de la serviciu, deoarece a prezentat actele medicale care confirmă prezenţa la medic, se poate constata din lecturarea sentinţei recurate că judecătorul fondului a avut în vedere în analiza pe care a efectuat-o în cauză inclusiv acest înscris, respectiv Decizia nr. 126/26.06.2019 prin care a fost clasată sesizarea.

Independent de acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că refuzul acordării învoirii recurentei-pârâte, în lipsa unei reglementări legale care să confere un drept în favoarea acesteia şi, corelativ, o obligaţie în sarcina intimatului-reclamant, nu reprezintă o faptă de discriminare, neputând fi calificat ca un abuz de autoritate urmat de asuprirea părţii vătămate.

Cât priveşte reţinerile instanţei de fond că "respingerea cererilor de învoire şi a celei de concediu de odihnă, nu pot fi calificate ca fiind acte de oprimare, de punere în situaţia de inferioritate a persoanei, din cauza relaţiilor conflictuale dintre părţi, a atitudinii generale şi a comportamentului provocator al pârâtei (a efectuat înregistrări fără acordul prealabil)", recurentul-pârât le consideră ca fiind aprecieri nefireşti ale instanţei, exprimându-şi, aşadar, doar nemulţumirea că, pe aspectul în discuţie, instanţa a îmbrăţişat un punct de vedere diferit de al CNCD.

Înalta Curte constată că, şi în ceea ce priveşte cea de-a doua faptă reclamată, instanţa de fond a reţinut în mod corect că modalitatea de evaluare nu poate fi reţinută ca fiind un aspect care să justifice reţinerea faptei de victimizare în sarcina reclamantului.

Chiar dacă iniţial evaluarea a fost notată de către intimatul-reclamant cu nota 4, iar urmare a contestării, acesta i-a acordat nota 1,87, nu poate fi reţinut argumentul recurentei-pârâte în sensul că, prin acordarea unei note cu mult mai mică decât cea iniţială, acesta a dovedit rea-credinţă.

Simplul fapt că intimatul-reclamant a efectuat o evaluare viciată care, ulterior, a fost remediată prin apelarea recurentei-pârâte la pârghiile legale ce au permis cenzurarea şi îndreptarea evaluării, nu poate întruni ipoteza faptei discriminatorii de victimizare reţinută în sarcina intimatului-reclamant de CNCD şi infirmată de prima instanţă.

Prin recursul său, recurentul-pârât consideră total nejustificată opinia instanţei în sensul că modul în care a fost evaluată petenta nu reprezintă victimizare. Cu alte cuvinte, recurentul-pârât îşi exprimă doar nemulţumirea pentru faptul că, şi de această dată, instanţa a îmbrăţişat un alt punct de vedere, diferit de al său.

În fine, contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, instanţa de fond a constatat în mod corect nulitatea hotărârii CNCD şi din perspectiva neaplicării unei sancţiuni contravenţionale, în condiţiile în care scopul O.G. nr. 137/2000 este acela de a preveni şi de a sancţiona faptele de discriminare.

Recurenta-pârâtă susţine că, neaplicând sancţiunea contravenţională, rezultă cu evidenţă că CNCD a apreciat că faptele intimatului-reclamant sunt de natură a atrage doar răspunderea civilă (între care o regăsim şi pe cea disciplinară).

Or, după cum a observat în mod corect instanţa de fond, nu există normă legală de trimitere în actul normativ care să justifice delegarea posibilităţii de sancţionare Consiliului Superior al Magistraturii şi Inspecţiei Judiciare, iar art. 2 alin. (11) din O.G. nr. 137/2000 nu face referire şi la atragerea răspunderii disciplinare, referire care ar fi justificat sesizarea acestor autorităţi, ci doar la răspunderea civilă, contravenţională sau penală. Răspunderea disciplinară nu este aceeaşi cu răspunderea civilă, astfel cum pare să considere recurenta-pârâtă.

Aşadar, în raport de criticile formulate în recurs, nefiind aduse în discuţie aspecte noi, care să determine reţinerea unei alte stări de fapt decât cea constatată de judecătorul primei instanţe, Înalta Curte, observând caracterul formal al acestor critici, urmează a respinge ca nefondate, ambele căi de atac exercitate asupra sentinţei civile nr. 174 din 18 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondate, recursurile formulate de pârâta B. şi de pârâtul CNCD.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. împotriva sentinţei civile nr. 174 din 18 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2022.