Limits of Judicial Review of Disciplinary Inspection Resolutions on Judicial Independence and Res Judicata
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal of the claimant, leaving in force the first-instance judgment that rejected the claim to annul the disciplinary inspection decisions; this outcome upheld the jurisdictional authority of the Judicial Inspection in its administrative handling of the complaint. The dispute concerned a legal challenge to two administrative resolutions issued by the Judicial Inspection (a closure decision and a chief inspector’s rejection of a preliminary complaint), which the claimant alleged resulted from a failure to properly investigate a allegation that specific judges violated the principle of double degree of jurisdiction and failed to address a second appeal motive in a related litigation. The court held that the lower instance correctly applied the legal framework, specifically Articles 45 and 46 of Law No. 317/2004 and Article 99(lit. t) of Law No. 303/2004, determining that the claimed factual errors constituted merely judicial errors subject to appellate review rather than disciplinary misconduct, and that the inspection authorities properly adhered to the principles of judicial independence and the authority of res judicata by not re-examining the substantive merits of the underlying judicial decision.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, art. 22 alin. (6) C. proc. civ, art. 486 C. proc. civ, art. 201 C. proc. civ, art. 46 din Legea nr. 317/2004; Limits of Judicial Review of Disciplinary Inspection Resolutions on Judicial Independence and Res Judicata: The dispute concerned a legal challenge to two administrative resolutions issued by the Judicial Inspection (a closure decision and a chief inspector’s rejection of a preliminary complaint), which the claimant alleged resulted from a failure to properly investigate a allegation that specific judges violated the principle of double degree of jurisdiction and failed to address a second appeal motive in a related litigation. The court held that the lower instance correctly applied the legal framework, specifically Articles 45 and 46 of Law No. 317/2004 and Article 99(lit. t) of Law No. 303/2004, determining that the claimed factual errors constituted merely judicial errors subject to appellate review rather than disciplinary misconduct, and that the inspection authorities properly adhered to the principles of judicial independence and the authority of res judicata by not re-examining the substantive merits of the underlying judicial decision.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural rule applied in the dispositive to reject the appeal as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 31 mai 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 18 februarie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, desfiinţarea rezoluţiei din data de 21 ianuarie 2021, emisă de Inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare în lucrarea nr. C21-132 şi a rezoluţiei de clasare nr. 3528/A/2020, emisă la data de 12 noiembrie 2020 de Direcţia de inspecţie pentru judecători din cadrul Inspecţiei Judiciare în lucrarea nr. x, cu trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 1521 din data de 27 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de către reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca nefondată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile indicate la punctul I.2 de mai sus a declarat recurs A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul desfiinţării rezoluţiei din data de 21 ianuarie 2021, emisă de Inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare în lucrarea nr. C21-132 şi a rezoluţiei de clasare nr. 3528/A/2020, emisă la data de 12 noiembrie 2020 şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.
În susţinerea căii de atac, recurenta - reclamantă a învederat, în esenţă, că instanţa de fond a pronunţat o soluţie ce încalcă normele de drept material reprezentate de prevederile art. 45 indice 1 şi 46 din Legea nr. 317/2004 şi art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.
Printr-un prim set de critici, făcând trimitere la maniera de derulare a litigiului în care a fost pronunţată, de către magistraţii vizaţi de sesizare, decizia nr. 90/24.02.2020 a Curţii de Apel Iaşi, recurenta a învederat că hotărârea instanţei de fond, de respingere a cererii de chemare în judecată pe raţionamentul imposibilităţii de rediscutare a soluţiilor pronunţate (în sensul că actele judiciare emise de către magistraţi pot fi desfiinţate exclusiv în căile de atac) a avut la bază o eronată evaluare a aspectelor evocate de reclamantă prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare.
Din această perspectivă, recurenta a subliniat că ceea ce a clamat prin sesizare a fost nerespectarea, de către magistraţi, a normelor de procedură obligatorii, nefiind cerută o reformare a soluţiei pronunţate de Curtea de Apel Suceava, pe fondul respectivei cauze. Aspectul evocat a fost cel al încălcării principiul dublului grad de jurisdicţie, în sensul soluţionării, într-un singur ciclu procesual, a tuturor criticilor recurentei, hotărârea din recurs făcând, în egală măsură, atât analiza pe fond a cererii, cât şi analiza de legalitate a hotărârii.
A arătat recurenta că, prin motivele de recurs depuse în cauza soluţionată de magistraţii împotriva cărora a fost formulată sesizarea, a solicitat expres casarea hotărârii primei instanţe, cu trimiterea spre rejudecare (având în vedere că instanţa de fond s-a pronunţat pe excepţie), însă magistraţii învestiţi cu soluţionarea recursului au analizat, direct în recurs şi pentru prima dată, şi fondul cauzei, lipsind, astfel, reclamanta de dreptul de a beneficia de o cale de atac asupra manierei de dezlegare în fond a cauzei.
A mai criticat recurenta şi maniera în care prima instanţă din cauza pendinte a identificat limitele verificărilor permise de art. 45 indice 1 şi 46 din Legea nr. 317/2004, apreciind că raţionamentul primei instanţe acreditează teza incorectă a unei verificări pur formale a procedurii realizate de Inspecţia Judiciară ce este permisă instanţei de judecată, fără identificarea abaterii (nerespectarea normelor de procedură obligatorii) şi fără a parcurge etapele de la sesizarea iniţială. Or, în atare situaţie, recurenta a opinat că dacă s-ar gira dezlegările date de instanţa de fond, demersul judiciar ar deveni iluzoriu, existând o imposibilitate de verificare şi control a rezoluţiilor pronunţate.
În acest sens recurenta a arătat că rezoluţia iniţială trebuia să fie corolarul cercetărilor efective şi a aprecierii normelor încălcate, a împrejurărilor care au concurat la fapta reclamată şi nu consideraţii tehnice, universal valabile. Din această perspectivă, recurenta a subliniat că în documentaţia trimisă de intimată nu se regăsesc procesele-verbale de audiere.
Recurenta a mai susţinut nelegalitatea sentinţei de respingere a cererii de chemare în judecată şi în raport de maniera în care prima instanţă a analizat criticile aduse de aceasta rezoluţiei inspectorului şef, apreciind că imposibilitatea verificării caracterului incomplet al rezoluţiei inspectorului şef, ce, în opinia sa, ar fi fost evocată de instanţa de fond, reprezintă, de asemenea, o interpretare eronată a normelor de drept material incidente materiei.
Din această perspectivă, recurenta a argumentat în sensul că a arătat şi demonstrat că, în calea de atac administrativă, în analiza plângerii formulate împotriva rezoluţiei de clasare, inspectorul şef a reluat argumentele primei rezoluţii şi nu a efectuat nici cele mai mici verificări din perspectiva elementelor evocate de reclamantă (precum modul de analiză a chestiunii bunei sau relei credinţe a magistraţilor vizaţi de sesizare, nerespectarea dublului grad de jurisdicţie şi limitele căilor extraordinare de atac, nerespectarea regulilor de procedură din perspectiva lipsei oricărei referiri la modificarea cererii de chemare în judecată, chestiune ce a reprezentat motivul doi de recurs în calea de atac supusă analizei magistraţilor vizaţi de sesizare).
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca legală, a sentinţei recurate. În esenţă, intimata a argumentat în sensul unei corecte interpretări şi aplicări, de către prima instanţă, a normelor de drept material incidente, mai precis a prevederilor art. 45 indice 1 şi 46 din Legea nr. 317/2004 şi art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.
În opinia intimatei, inspecţia judiciară a realizat verificările în limitele permise de lege iar inspectorul şef a emis rezoluţia reglementată de art. 45 indice 1 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, în limitele permise de natura de recurs ierarhic a procedurii de soluţionare a plângerii formulate împotriva rezoluţiei de clasare a sesizării.
De asemenea, intimata a arătat că au fost identificate corect limitele analizei pe care instanţa de control judiciar o poate realiza în privinţa rezoluţiilor emise în procedura verificărilor efectuate de Inspecţia Judiciară, în sensul că aceasta nu se poate substitui inspectorului judiciar sau inspectorului şef.
Printr-un alt set de apărări, evocând prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., privind limitele învestirii, intimata a argumentat în sensul că în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu i-au fost prezentate temeiuri pentru desfiinţarea rezoluţiilor atacate, criticile şi nemulţumirile formulate de reclamantă neconturând indiciile săvârşirii abaterii disciplinare invocate.
5. Procedura în faţa instanţei de recurs
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 28 martie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 31 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanţă aplicând judicios dispoziţiile de drept substanţial la momentul pronunţării soluţiei de respingere a contestaţiei formulate de recurenta-reclamantă împotriva rezoluţiei de clasare nr. 3528/A/2020, emisă la data de 12 noiembrie 2020 de Direcţia de inspecţie pentru judecători din cadrul Inspecţiei Judiciare în lucrarea nr. x şi a rezoluţiei nr. C21-132 din 21 ianuarie 2021 a inspectorului - şef al Inspecţiei Judiciare (prin care a fost respinsă plângerea prealabilă), precum şi solicitarea recurentei - reclamante de dispunere a trimiterii cauzei pentru completarea verificărilor.
Argumentele evocate prin memoriul de recurs pot fi grupate după cum urmează:
· critici ce vizează modul de interpretare a prevederilor art. 45, art. 45 indice 1 şi art. 46 din Legea nr. 317/2004;
· critici privind maniera în care instanţa de fond a evaluat modul în care inspectorul şef, în soluţionarea plângerii administrative, a analizat, în mod efectiv, o atare plângere şi şi-a îndeplinit obligaţia de motivare a soluţiei pronunţate;
· critici aduse de recurentă manierei în care prima instanţă a interpretat prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004.
În ceea ce priveşte primul set de critici, instanţa de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să clarifice regulile şi principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraţilor şi cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitările legale ale verificărilor pe care aceştia din urmă le pot efectua, puse în discuţie de criticile formulate prin acţiunea dedusă judecăţii, raportat la considerentele din rezoluţia de clasare.
Astfel, sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituţional şi legal al magistratului, cu referire specială la magistratul judecător, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluţiilor (art. 124 alin. (3) din Constituţie, art. 2 din Legea nr. 303/2004, art. 10 şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).
Dreptul conferit de lege judecătorului de a fi independent în desfăşurarea activităţii profesionale nu este însă unul absolut. Responsabilizarea magistraţilor se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraţilor (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) şi instituirea răspunderii magistraţilor. Verificările realizate prin căile de atac nu pot fi, însă, contrazise prin cele realizate în cadrul verificărilor administrative realizate de Inspecţia Judiciară.
Răspunderea disciplinară intervine în situaţia abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.
Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecţiei Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului şi independenţa sa.
Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:
"Inspecţia Judiciară acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiţi în condiţiile legii, atribuţii de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate".
Totodată, conform Regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare, activitatea acesteia se desfăşoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de Inspecţia Judiciară se realizează cu respectarea principiilor independenţei judecătorilor şi procurorilor, supunerii lor numai legii, precum şi autorităţii de lucru judecat.
Din analiza acestor dispoziţii rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenţei magistratului şi supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.
Într-adevăr, pornind de la semnificaţia principiului constituţional al independenţei magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluţionarea unei cauze aflate pe rolul instanţelor nu este posibilă.
Această concluzie se impune cu puterea evidenţei, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuţie imparţialitatea magistratului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.
De asemenea, prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 impun respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, astfel încât, în cadrul procedurii disciplinare, nu pot fi puse în discuţie aspecte asupra cărora instanţa s-a pronunţat în mod definitiv, precum modul în care au fost administrate probele, modul de interpretare a unor texte de lege, motivarea hotărârii etc.
Se mai reţine că prevederile art. 97 din Legea nr. 303/2004 reglementează şi interdicţia punerii în discuţie a soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti, o atare interdicţie avându-şi sursa în normele de drept constituţional cuprinse în art. 129 din legea fundamentală, care arată, în mod expres, că împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.
Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală şi nu poate interveni decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea care face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiţii României, această competenţă revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiilor atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluţia în limitele marjei de apreciere conferite de lege, în baza unui probatoriu suficient, respectiv dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, şi prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).
Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că, în mod contrar celor afirmate de recurentă, prin hotărârea pronunţată, prima instanţă nu a considerat că nu poate realiza o examinare a modalităţii în care inspectorul judiciar şi-a desfăşurat activitatea, ci a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea acestuia de verificare a sesizării, cât şi a activităţii inspectorului judiciar, examinată prin prisma unor astfel de mecanisme.
Înalta Curte apreciază, din interpretarea coroborată a art. 45 alin. (3) şi art. 73 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004, precum şi a art. 12-14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1027/2012 ("Regulament"), că nu există o metodă obligatorie pentru desfăşurarea activităţii de verificare. Într-un astfel de context, legiuitorul a reglementat un drept de apreciere în favoarea inspectorilor judiciari, modul de acţiune al acestora urmând a fi determinat de contextul concret al fiecărei cauze, prin recurgerea, după caz, la toate, la anumite sau doar la unul dintre instrumentele de verificare puse la dispoziţie de Legea nr. 317/2004 şi de Regulament.
De asemenea, din elementele concrete ale cauzei, rezultă că simpla lipsă, din documentaţia trimisă de intimată, a proceselor-verbale de audiere a magistraţilor, nu echivalează cu o neefectuare, de către inspectorul judiciar, a verificărilor. De altfel, din înscrisurile aflate la dosarul primei instanţe, rezultă că inspectorul judiciar s-a adresat Curţii de Apel Suceava, solicitând acesteia comunicarea punctului de vedere al magistraţilor vizaţi de sesizarea reclamantei, în măsura în care aceştia doresc a şi-l exprima, precum şi orice alte date apreciate ca fiind relevante în clarificare situaţiei de fapt reclamate. Prin adresa nr. x/2020, Curtea de Apel Suceava a comunicat referatul întocmit de doamna judecător B. în urma verificării aspectelor semnalate. Lipsa unor puncte de vedere exprese provenind de la magistraţii vizaţi de sesizare, nu impieta asupra derulării verificărilor administrative. Astfel, din cuprinsul unor astfel de înscrisuri, coroborate şi cu aspectele reţinute prin rezoluţia nr. 3528/A/12.11.2020, rezultă că inspectorul judiciar a realizat atât demersul de documentare iniţială, cât şi pe cel de solicitare de relaţii. Faptul că, ulterior obţinerii acestora, pe baza analizei efectuate, nu a mai apreciat necesară administrarea altor mijloace de probă, nu generează o prezumţie relativă de neefectuare a demersurilor de clarificare a suspiciunilor. Prevederile art. 46 din Legea nr. 317/2004 nu prezintă relevanţă în cauză, câtă vreme reglementează o altă fază a procedurii disciplinare.
Nefondate sunt şi criticile aduse de recurentă manierei de aplicare, de către prima instanţă, a prevederilor art. 45 din Legea nr. 317/2004, câtă vreme se impune a fi evitată realizarea unei confuzii între noţiunea de mijloc de probă în cadrul verificărilor realizate de inspectorul judiciar şi noţiunea de "indicii ale săvârşirii unei abateri disciplinare", în sensul art. 45 din Legea nr. 317/2004, ce vizează o analiză a situaţiei de fapt din prisma elementelor constitutive ale faptelor reglementate de art. 99 din Legea nr. 303/2004. Simpla existenţă a unor afirmaţii nu este suficientă ca acestea să fie califice drept indicii ale săvârşirii unei abateri disciplinare, câtă vreme ele nu au aptitudinea de a proba întrunirea elementelor constitutive ale abaterii (atât din perspectiva laturii subiective, cât şi din cea a laturii obiective a acesteia).
Cât priveşte setul de critici aduse de recurent modului în care prima instanţă a analizat îndeplinirea, de către inspectorul - şef al Inspecţiei Judiciare, a obligaţiei sale de analiză a aspectelor evocate prin plângerea administrativă formulată împotriva rezoluţiei de clasare, Înalta Curte le apreciază, de asemenea, nefondate. În mod contrar celor evocate de recurentă, instanţa de control judiciar consideră că rezoluţia nr. C21-132 din 21 ianuarie 2021 a inspectorului - şef al Inspecţiei Judiciare îndeplineşte rigorile aferente respectării antereferitei obligaţii a organului emitent (de motivare), maniera de argumentare a soluţiei (cuprinsă în punctul 4 al rezoluţiei) reflectând o analiză concretă a elementelor evocate prin plângerea formulată de reclamantă, în limitele specifice unei atare proceduri.
Din această perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că potrivit prevederilor art. 65 şi 66 din Legea nr. 317/2004, inspectorul şef este organ plasat pe o poziţie superioară în organizarea Inspecţiei Judiciare, motiv pentru care, după cum corect a reţinut şi prima instanţă, procedura în urma căreia se emite rezoluţia inspectorului şef conform art. 45 indice 1 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, are natura unui recurs ierarhic. În cadrul acestuia inspectorul şef nu efectuează propriile verificări asupra aspectelor invocate prin sesizare, ci analizează doar actele dosarului şi legalitatea soluţiei pronunţate, iar în cazul în care se impune completarea verificărilor, dispune admiterea plângerii şi completarea unor astfel de verificări. Or, în cauza de faţă, examinând rezoluţia de clasare atacată, inspectorul - şef a soluţionat plângerea raportându-se, în mod corect, în analiza sa, la elementele dezlegate prin rezoluţia de clasare, motivarea furnizată rezoluţiei nr. C21-132 din 21 ianuarie 2021 fiind circumscrisă just sus indicaţilor parametri.
Analizând, în continuare, criticile din memoriul de recurs ce vizează, în esenţă, prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că acestea sunt, de asemenea, nefondate, câtă vreme prima instanţă, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat şi interpretat corect prevederile sus indicatului text normativ.
Instanţa de control judiciar reţine că art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, obiectul juridic al unei astfel de abateri disciplinare fiind constituit de relaţiile sociale care reglementează buna desfăşurare a activităţii de judecată şi a realizării actului de justiţie.
Din conţinutul normativ al textului în discuţie rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalităţi: (a) exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi (b) exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă. Înalta Curte observă că recurenta - reclamantă a evocat, prin sesizare săvârşirea de către magistraţii judecători C., D. şi E. a faptei în prima modalitate (în acest sens menţiunile din fila a 6-a a sesizării).
Potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004, există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
Raportat la aspectele de fapt incidente cauzei, Înalta Curte reţine că judecătorii C., D. şi E. din cadrul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal au pronunţat, în dosarul nr. x/2014, decizia civilă nr. 631/23.09.2019, iar împotriva acestor magistraţi recurenta - reclamantă a formulat sesizarea înregistrată de Inspecţia Judiciară la data de 15.10.2020 sub nr. x.
Faptele evocate de recurentă prin sesizarea adresată intimatei - pârâte au fost următoarele:
· Încălcarea principiului dublului grad de jurisdicţie;
· Neanalizarea şi nepronunţarea asupra celui de-al doilea motiv de recurs invocat prin calea de atac exercitată în dosarul nr. x/2014.
Din perspectiva laturii obiective a primei modalităţi (exercitarea funcţiei cu rea-credinţă), instanţa de control judiciar reţine că, sub aspectul elementului material, pentru a se reţine existenţa indiciilor privind săvârşirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora.
Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuţie însăşi validitatea actelor întocmite de magistraţi şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincţie între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greşeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar şi nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicţie între dispoziţiile legale aplicabile în materie şi măsura dispusă în acea cauză.
Nu trebuie uitate nici limitele verificărilor care pot fi realizate în ipoteza invocării unor fapte clamate ca intrând în sfera de reglementare a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, generate de principiul independenţei magistratului, principiului autorităţii de lucru judecat şi interdicţia reglementată de art. 97 din Legea nr. 303/2004 (în sensul că soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti nu mai pot fi repuse în discuţie).
În raport de toate aceste elemente, Înalta Curte consideră ca fiind corectă interpretarea dată de prima instanţă prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, în sensul că aspectele evocate de recurentă excedează ipotezelor ce pot fi reţinute drept indicii ale săvârşirii abaterii disciplinare astfel clamate, câtă vreme, prin critice formulate, reclamanta a tins în mod concret (şi contrar celor indicate prin cererea de recurs) la o reconsiderare (reanalizare) a soluţiei pronunţate în dosarul nr. x/2014.
Astfel, din perspectiva primei fapte evocate prin sesizare, reclamanta a susţinut că, deşi în prima fază procesuală Tribunalul Iaşi ar fi soluţionat cauza doar pe cale de excepţie, iar nu pe fond, în recurs, magistraţii judecători C., D. şi E. nu ar fi dat curs solicitării reclamantei de trimitere a cauzei spre rejudecare, ci ar fi reţinut cauza spre soluţionare, pronunţând, pentru prima dată, o soluţie asupra fondului cauzei.
Dincolo de faptul că astfel de susţineri nu reflectă situaţia completă a soluţiei pronunţate de Tribunalul Iaşi (care, prin sentinţa 1538/29.11.2018 - filele x ale dosarului primei instanţe- nu a procedat doar la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Judeţean Iaşi cu privire la capătul 3 din cerere şi la respingerea, din această perspectivă, a acţiunii formulate împotriva unui astfel de pârât, ci a respins şi pe fond acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu alte părţi şi în privinţa restului capetelor de cerere), Înalta Curte reţine că, prin afirmaţiile formulate în sesizare, a fost pusă în discuţie, în esenţă, maniera în care instanţa de recurs, în soluţionarea cauzei şi în raport de solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare, a interpretat prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, în raport de circumstanţele concrete ale dosarului nr. x/2014
Or, astfel de aspecte reprezintă atributele esenţiale ale actului de judecată, determinând formarea opiniei judecătorilor cu privire la soluţia pronunţată. Interpretarea normei de drept procesual nu poate fi verificată în procedura abaterilor disciplinare, întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, exclusă a fi supusă controlului administrativ, Inspecţia judiciară neputând suplini ori completa hotărârea prin decizii administrative.
De asemenea, din perspectiva celei de-a doua fapte evocate (neanalizarea şi nepronunţarea asupra celui de-al doilea motiv de recurs invocat în dosarul nr. x/2014), Înalta Curte reţine că împotriva deciziei nr. 631/23.09.2019, invocând aceleaşi motive, reclamanta a formulate contestaţie în anulare ce a fost respinsă ca nefondată prin decizia nr. 90/24.02.2020 a Curţii de Apel Suceava . O atare decizie se bucură de autoritate de lucru judecat în privinţa chestiunii antereferite (analizarea şi pronunţarea asupra celui de-al doilea motiv de recurs în dosarul nr. x/2014), fiind dată într-o cale de atac extraordinară. În raport de astfel de aspecte, Înalta Curte consideră corect raţionamentul primei instanţe ce are la bază atât argumentul că inspecţia judiciară nu se poate substitui unei instanţe în calea de atac, cât şi cel că adevărul judiciar dedus din caracterul definitiv al unei soluţii nu poate fi contestat printr-o plângere disciplinară, fiind evident că aspectele dezlegate prin decizia nr. 90/24.02.2020 a Curţii de Apel Suceava privind soluţionarea celui de-al doilea motiv de recurs în dosarul nr. x/2014 nu pot fi contrazise prin verificări realizate de Inspecţia Judiciară.
Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reţine că magistratul care acţionează cu rea-credinţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.
După cum corect a reţinut şi instanţa de fond, spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei şi îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.
De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentaţia prezentată de recurentă nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat.
Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor de drept material indicate în paragrafele anterioare.
În concluzie, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind dată cu legala interpretare şi aplicare a normelor de drept material.
Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă A. S.R.L., va respinge recursul formulat de aceasta, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1521 din data de 27 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 31 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.