Recus dismissed for failure to satisfy triple identity requirement under contradictory decisions revision ground

Şedinţa publică din data de 26 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Soluţia instanţei de revizuire

Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 2295 din 22 septembrie 2021, a respins cererea de revizuire formulată de revizuientul A., împotriva deciziei nr. 2036 din data de 09 iulie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, având ca obiect contestaţie act administrativ fiscal.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, recurentul-revizuent A. a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 513 alin. (6) C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că, prin decizia pronunţată, Curtea de Apel Craiova a considerat în mod greşit că nu ar fi îndeplinite în speţă condiţiile triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Se susţine că nu şi-a întemeiat revizuirea pe art. 509, alin. (1), punctul 10 şi nici nu a invocat vreo încălcare a drepturilor omului constatată de CEDO, ci şi-a întemeiat cererea de revizuire pe art. 509, alin. (1), punctul 8, şi anume contrarietatea de hotărâri.

Astfel, a solicitat Curţii de Apel Craiova să constate faptul că decizia civilă nr. 2036/09.07.2021 încalcă autoritatea de lucru judecat a încheierii judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Gorj nr. 156/21.11.2019, pronunţată în dosarul cu nr. x/2019 al Tribunalului Gorj.

Identitatea de obiect rezidă în aceea că, ambele proceduri judiciare (adică, atât pe calea plângerii penale finalizate cu clasare şi cu încheierea penală amintită, cât şi pe calea emiterii titlurilor executorii contestate de reclamant) au vizat pretinsa neplată a TVA la bugetul de stat de către numitul A.. Pârâta a invocat faptul că revizuentul ar fi cauzat un prejudiciu la bugetul de stat. Mai mult decât atât, pârâta s-a constituit parte civilă în procesul penal, faţă de numitul A., cu suma pentru care a emis şi Decizie de impunere, devenită titlu executoriu.

Revizuentul consideră că identitatea de cauză constă în aceea că, prin ambele proceduri judiciare., pârâta a urmărit recuperarea pretinsului prejudiciu la bugetul de stat. Mai mult, pârâta a încercat să recupereze de două ori acelaşi pretins prejudiciu, deoarece în dosarul penal s-a constituit parte civilă, în timp ce pentru aceeaşi sumă a emis Decizia de impunere, în baza căreia 1-a executat silit, şi îl execută silit în continuare pe revizuent.

Astfel, în raport de o hotărâre care confirmă clasarea cauzei, instanţa civilă nu are libertatea de a stabili că există un prejudiciu, întrucât raportat la prejudiciu, legiuitorul prevede expres că numai hotărârea de achitare ori de încetare a procesului penal nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile. Per a contrario, o hotărâre definitivă care confirmă clasarea are această autoritate de lucru judecat şi în ceea ce priveşte prejudiciul.

Această decizie civilă constituie o acuzaţie în materie penală (aspect pe care instanţa în mod neîntemeiat a refuzat să îl analizeze), conform criteriilor ENGEL, care contravine autorităţii de lucru judecat a hotărârii din penal (încheierea de Cameră preliminară). În cuprinsul Ghidului pentru aplicarea art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se arata că scopul art. 4 este împiedicarea repetării procedurilor penale şi că art. 4 din Protocolul nr. 7 consacră un drept fundamental care garantează că nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă.

Conform jurisprudenţei constante a Curţii, existenta sau nu a unei "acuzaţii în materie penală" trebuie apreciată în funcţie de trei criterii, denumite în mod curent "criteriile Engel" [Engel şi alţii împotriva Ţărilor de Jos; Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei (Marea Cameră), pct. 53]. Curtea apreciază că, pentru a asigura coerenţa interpretării Convenţiei în ansamblul său, este preferabil ca aplicabilitatea principiului non bis in idem să fie reglementată de criteriile definite în hotărârea în cauza Engel [A şi B împotriva Norvegiei(MC), pct. 105-107].

În ceea ce priveşte caracterul penal al unei sancţiuni fiscale, Curtea a reţinut, în mai multe hotărâri, că procedurile de majorare a impozitelor erau de natură "penală" în sensul art. 4 din Protocolul nr. 7 [a se vedea în special Manasson împotriva Suediei; Rosenquist împotriva Suediei; Pirttimäki împotriva Finlandei, pct. 45-48; Lucky Dev împotriva Suediei, pct. 51- pe care o anexăm, în traducere autorizată]. Această analiză a fost confirmată recent în hotărârile A şi B împotriva Norvegiei (MC), pct. 136-139, şi Johannesson şi alţii împotriva Islandei, pct. 43.

De aceeaşi manieră, jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie referitoare la aplicarea principiului ne bis in idem în ceea ce priveşte cumulul sancţiunilor fiscale şi penale ca măsură aplicată de statele membre pentru neplata impozitelor (concret, a TVA-ului) a fost stabilită prin Hotărârea Akerberg Fransson.

În cauza C-524/2015 Menci Luca, CJUE începând cu paragraful 44, a făcut de asemenea trimitere la jurisprudenţa CEDO, arătând faptul că, începând cu Hotărârea Engel şi alţii împotriva Ţărilor de Jos (38), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a elaborat criterii specifice şi autonome pentru a clarifica noţiunea "acuzaţie în materie penală", prevăzută la articolul 6 din CEDO, şi noţiunea "pedeapsă", prevăzută la articolul 7 din CEDO. Concret, în vederea interpretării articolului 4 din Protocolul nr. 7, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a utilizat de asemenea criteriile cunoscute sub denumirea de "criteriile Engel"(39), şi anume încadrarea juridică a încălcării în dreptul naţional, natura încălcării, precum şi natura şi gravitatea sau gradul de severitate ale sancţiunii aplicate făptuitorului. Ultimele două criterii sunt alternative, dar Curtea Europeană a Drepturilor Omului le poate analiza împreună, în funcţie de particularităţile cauzei (40).

Revizuentul precizează că prin decizia civilă atacată a fost obligat la plata sumei de aproximativ 3 miliarde şi jumătate de RON vechi (în prezent, aproximativ 5 miliarde RON vechi cu tot cu dobânzi şi penalităţi) schimbându-se în tot soluţia primei instanţe, fără a se mai administra nici o probă, vreun înscris nou sau măcar un supliment la raportul de expertiză întocmit în cauză.

Şi mai ales, hotărârea a fost pronunţată cu ignorarea normelor imperative în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale pe anul 2010 (anul când se susţine că ar fi depăşit plafonul şi ar fi avut obligaţia să se înregistreze şi să plătească TVA) cu ignorarea aplicabilităţii regimului special pentru bunuri second hand reglementat la art. 152 indice 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, şi în final cu ignorarea completă a dreptului legal de deducere a TVA, recunoscut de lege şi de jurisprudenţa CJUE care are prioritate absolută de aplicare, conform constituţiei şi art. 11. alin. (11) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

Fiind întrunite 2 din cele 3 criterii ENGEL cristalizate în jurisprudenţa CEDO şi CJUE, sancţiunea fiscală acreditată prin decizia civilă atacată este asimilată unei acuzaţii în materie penală, iar revizuentului i-au fost încălcate atât drepturile reglementate la art. 4 din Protocolul 7 la Convenţie (dreptul de a nu fi urmărit sau judecat penal de 2 ori pentru aceeaşi faptă) precum şi art. 6 din Convenţie, si anume dreptul la un proces echitabil, în care să-i fie examinate susţinerile şi apărările.

Nu este de neglijat faptul că prin 2 hotărâri pronunţate de Tribunalul Gorj (Sentinţa civilă nr. 893/2019 din dosarul nr. x/2018, respectiv sentinţa civilă nr. 778/2020 pronunţată în dosar nr. x/2018) petentul a fost exonerat de la plata obligaţiilor fiscale constând în TVA, motivarea întemeindu-se pe raportul de expertiză fiscală, şi pe dispoziţiile legale care reglementează regimul special pentru bunuri second hand iar ulterior în recurs, fără a se mai administra vreo probă sau măcar un supliment la raportul de expertiză - prin care totuşi să se verifice dacă varianta de calcul a celor de la Finanţe este corectă sau nu şi dacă au respectat sau nu dreptul de deducere - a fost "condamnat, direct la plata sumei integrale, cu ignorarea totală a prescripţiei, şi totodată cu ignorarea totală a dreptului de deducere a TVA.

Raportat la dispoziţiile art. 347. alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, termenul de prescripţie a început să curgă sub imperiul vechiul Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003). aşadar coroborat cu dispoziţiile art. 3, alin. (2) din Legea nr. 207/2015, prescripţia a început să curgă sub imperiul vechiul C. civ., adică al Decretului nr. 167/1953, prin urmare în cauză prescripţia este de ordine publică, şi fiind invocată în termen, atât la fondul cauzei, cât şi prin întâmpinarea din recurs, aşadar instanţa din oficiu ar fi trebuit să o pună în discuţia părţilor.

Nu poţi ca instanţă să obligi un om să plătească un aşa-zis prejudiciu, cât timp nu există un temei legal, iar împlinirea termenului de prescripţie lipseşte de temei legal această decizie de impunere.

Conform dispoziţiilor art. 91, alin. (1) si 2 din O.G. nr. 92/2003 şi a Deciziei RIL nr. 21/2020. termenul de prescripţie pentru anul 2010 a început să curgă la data de 1 ianuarie 2011 şi s-a împlinit la data de 1 ianuarie 2016, anterior începerii controlului. Aşadar, la momentul începerii controlului, organul fiscal nu mai era abilitat să vină să stabilească pretinse creanţe fiscale pentru anul 2010.

Tot un motiv de ordine publică -în virtutea dispoziţiilor art. 148, alin. (2) din Constituţie şi ale art. 11. alin. (11) din Legea nr. 227/2015 mprivind Codul fiscal- îl reprezintă şi jurisprudenţa CJUE în cauza Salomie Oltean şi recunoaşterea dreptului de deducere, nu numai a plăţii TVA, precum şi în cauza Auto Nikolovi -C203/10, unde la paragraful 48, Curtea interzice impozitarea bunurilor second-hand la preţul întreg de vânzare.

Astfel, autoritatea de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nr. 267/2018 înglobează şi considerentele pe care se sprijină, precum şi dezlegarea dată unor chestiuni litigioase.

Aşadar, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că acest control pe TVA la persoana fizică A. era ilegal, şi că organul fiscal a acţionat cu exces de putere, a făcut un abuz, iar de acest lucru ar fi trebuit să ţină seama şi completul de judecată care a pronunţat decizia civilă nr. 2036/2021.

Controlul declanşat a fost unul ilegal din perspectiva încălcării dispoziţiilor imperative de la art. 113, alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aşa cum a reţinut instanţa cu autoritate de lucru judecat, în dosarul cu nr. x/2017

În opinia revizuentului, decizia civilă nr. 2036/2021 a fost dată cu încălcarea legii şi se impune desfiinţarea acesteia, în virtutea contenciosului subiectiv de plină jurisdicţie, care permite instanţei de contencios administrativ să aplice orice măsuri în vederea restabilirii legalităţii.

3. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a dispoziţiilor legale incidente pricinii, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că s-a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 2036/2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova şi trimiterea spre rejudecare a recursului, iar în drept se invocă cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

În motivare, s-a arătat că că decizia încalcă autoritatea de lucru judecat a Încheierii judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Gorj nr. 156/21.11.2019, pronunţată în dosarul cu nr. x/2019 al Tribunalului Gorj, aceasta înglobând o acuzaţie în materie penală, aşa cum este definită prin criteriile ENGEL, atât în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin încheierea de Cameră Preliminară menţionată a fost confirmată soluţia de clasare a cauzei faţă de revizuent pentru infracţiunile de evaziune fiscală, respectiv grup infracţional organizat.

Verificând dacă între cele două hotărâri invocate de revizuient există autoritate de lucru judecat, Curtea de Apel a apreciat că în materia revizuirii se are în vedere autoritatea de lucru judecat sub aspectul triplei identităţi de cauză, obiect şi persoană conform art. 430 Cod procedură civilă. Concomitent, din aplicarea şi interpretarea prevederilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. rezultă că autoritatea la care se referă o hotărâre penală în procesul civil vizează exclusiv două elemente: persoana inculpatului şi existenţa faptei.

Astfel, instanţa a reţinut că nu se poate pune semnul echivalenţei între autoritatea reglementată de art. 430 C. proc. civ. şi autoritatea limitată a laturii penale asupra acţiunii civile în procesul penal.

Înalta Curte constată că instanţa de revizuire temeinic şi legal a reţinut că natura penală a sancţiunii fiscale poate avea înrâurire doar asupra aplicării sau nu, a garanţiilor procesului penal consacrate de CEDO în procesul pe fond .

De asemenea, în mod corect s-a reţinut că toate criticile ce vizează nesocotirea principiului, non bis in idem, consacrat de art. 4 Protocolul nr. 7 din Convenţie, nu pot fi analizate subsumat condiţiilor de admisibilitate a cererii de revizuire în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Încălcarea drepturilor fundamentale apărate de Convenţie printr-o hotărâre definitivă, încălcare constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, poate reprezenta eventual o cauză de revizuire în temeiul cazului prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., dar nu o ipoteză directă de revizuire a unei hotărâri definitive intrate în autoritatea de lucru judecat şi în circuitul civil .

Astfel fiind, s-a reţinut că motivele invocate nu demonstrează îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a revizuirii întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, cererea de revizuire fiind respinsă, soluţie împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.

Înalta Curte are în vedere faptul că revizuirea reprezintă acea cale extraordinară de atac de retractare ce oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătoreşti definitive care se dovedeşte a fi greşită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunţarea acesteia, producând efecte grave pentru părţi şi pentru stabilitatea raporturilor juridice civile, astfel încât legea reglementează această cale de atac numai în cazuri strict determinate.

Totodată, revizuirea constituie un remediu procesual important pentru înlăturarea acelor situaţii excepţionale care au făcut ca o hotărâre judecătorească să fie viciată chiar în substanţa sa.

Revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi promovată doar pentru motivele şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1 - 11 C. proc. civ.

Motivele de revizuire sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi impun, pentru fiecare caz în parte, îndeplinirea unor condiţii specifice de admisibilitate, în lipsa cărora cererea de revizuire nu poate fi primită.

Revizuentul a invocat în susţinerea cererii sale de revizuire, motivul prevăzut de dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă (...) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;".

Revizuirea întemeiată pe textul legal anterior citat este admisibilă doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, hotărârile judecătoreşti în cauză să fie potrivnice şi să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Cazul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ. se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat şi are în vedere situaţia în care prin cea de-a doua hotărâre, pronunţată în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane şi având aceeaşi căutate, se încalcă cele stabilite printr-o hotărâre anterioară, aspect ce semnifică faptul că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă "constatarea cu întârziere a autorităţii lucrului judecat".

Pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., deci, este necesar ca hotărârile potrivnice să conţină elemente caracteristice pentru existenţa lucrului judecat, revizuirea neputând fi admisă atunci când, între decizia instanţei de recurs şi celelalte hotărâri invocate de revizuent nu există contrarietate, întrucât acestea nu conţin elementele caracteristice pentru existenţa lucrului judecat - "una sau aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate".

Prin hotărâri definitive potrivnice se înţeleg acelea care s-au pronunţat în dosare separate, prin hotărârea din cel de-al doilea dosar încălcându-se autoritatea lucrului judecat rezultat din hotărârea în primul dosar.

Prin "una şi aceeaşi pricină" se înţelege întrunirea condiţiilor triplei identităţi, de obiect, de cauză şi de părţi, cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluţionarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei dintâi, consecinţa în acest caz fiind, potrivit art. 513 alin. (4) teza a Ii-a C. proc. civ., anularea celei de a doua hotărâri.

Hotărârile pe care revizuenta le circumscrie cazului de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., chiar dacă sunt date în soluţionarea unor cauze având obiect/cauză asemănătoare, raporturile procesuale se desfăşoară între părţi diferite, cu obiecte diferite, cu temeiuri de drept diferite şi nu îndeplinesc condiţiile reglementate de textul legal anterior citat.

Revizuentul circumscrie, aşadar, noţiunii de contrarietate, astfel cum este reglementată de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., modalitatea diferită de soluţionare a unor cauze similare, ceea ce nu poate fi primit, întrucât, relevant în aprecierea stării de contradicţie este împrejurarea ca acelaşi litigiu, supus judecăţii a doua oară, şi purtând între aceleaşi părţi şi având aceeaşi cauză, primeşte o altă rezolvare.

Înalta Curte constată că instanţa de revizuire temeinic şi legal a reţinut că, în speţă, hotărârile pretins potrivnice nu întrunesc tripla identitate pe care o impun dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluţiile pronunţate nu sunt contrare unele altora, nu se exclud una pe alta, întrucât sunt pronunţate în litigii diferite, între părţi diferite, cu obiect şi cauze, de asemenea, diferite.

Între cauzele în care s-au pronunţat hotărârile pretins contrare s-ar putea, cel mult, afirma că există similitudini, asemănări, însă nu şi identitatea cerută în mod expres prin dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la existenţa unor hotărâri definitive potrivnice date în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate".

Or, scopul reglementării cazului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este acela de a înlătura situaţiile de încălcare a autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, pronunţate între aceleaşi părţi, şi având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, iar nu de a uniformiza practica judiciară într-o anumită materie.

Autoritatea de lucru judecat, astfel cum este reglementată de art. 431 alin. (1) Cod procedură civilă, cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală, şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, ipoteză valabilă în cauza dedusă judecăţii.

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Astfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul la acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

Autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente esenţiale ale judecăţii -respectiv obiect cauză şi părţi - care se impune în al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a fi contrazis.

Principiul corespunde necesităţii stabilităţii juridice şi ordinii sociale, interzisă fiind repunerea în discuţie a situaţiilor juridice rezolvate definitiv. În această măsură, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, a determinat constant jurisprudenţa, să sancţioneze o a doua cerere adresată justiţiei care, chiar şi în condiţiile lipsei identităţii obiectului celor două procese, scopul urmărit este acela de a readuce în discuţia judecătorului o chestiune deja stabilită definitiv.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa a pronunţat o hotărâre legală, motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul în ceea ce priveşte cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-revizuent A. împotriva Deciziei nr. 2295 din 22 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2023.