Judicial independence bars disciplinary scrutiny of legal reasoning and evidence assessment in judicial decisions

Şedinţa publică din data de 26 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamantul Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice şi Izotopice-ICSI Rm. Vâlcea în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară, A. şi B., a solicitat: admiterea acţiunii, desfiinţarea Rezoluţiei inspectorului (de clasare) din data de 15.10.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare privind pe d-nele judecător A. şi B. pentru săvârşirea abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) (tezele I şi II), s şi ş din Legea nr. 303/2004.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 619 din 29 martie 2022, a respins cererile conexate formulate de reclamantul Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice si Izotopice-ICSI Rm. Vâlcea, în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară, A., ca neîntemeiate.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice si Izotopice-ICSI Rm. Vâlcea a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că instanţa de fond a aplicat eronat principiul independenţei judecătorului prin raportare la consacrarea sa în disp. art. 1 alin. (4), art. 124 alin. (3), art. 125 din Constituţie, art. 2 din lege nr. 303/2004, art. 1 alin. (2) şi art. 2 alin. (1) din legea 303/2004, art. 6.1. CEDO ca fiind de natură să excludă analiza pe fond a condiţiilor răspunderii disciplinare prin raportare la disp. art. 99 lit. s) teza a doua din legea 303/20047.

Printr-o astfel de motivare a hotărârii s-a ajuns practic la excluderea incriminării acestei fapte disciplinare, refuzând o analiză coroborată şi sistematică a normelor respectiv a art. 99 lit. s) cu art. 99 indice 1 din legea 303/20048.

Motivarea instanţei de fond poate fi interpretată fie că ar crea o lex tertia, fie că refuză aplicarea normei explicite, interpretând eronat chiar disp. art. 65 alin. (3) din legea 317/2004 care consacră competenţa/atribuţiile Inspecţiei judiciare/inspectorilor judiciari de a face "analiza, verificare şi control în domeniile specifice de activitate".

În opinia recurentului, instanţa a refuzat să facă aplicarea acestei norme care permite explicit analiza faptei disciplinare de a încălca cu ştiinţă sau neglijenţă normele de drept material ori procesual, pronunţând o hotărâre care este vădit contrară raţionamentului juridic şi acceptând astfel vătămarea unei persoane în acest mod.

Recurentul consideră că în mod nelegal instanţa de fond şi-a motivat soluţia pe dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Inspecţiei Judiciare nr. 24/2012 sub aspectul instituirii limitelor de verificare ale IJ, anume cu respectarea "principiilor independenţei judecătorilor, supunerii lor numai legii, precum şi autorităţii de lucru judecat", ca fiind de natură să înlăture verificarea elementelor constitutive ale faptei disciplinare (încălcarea cu ştiinţă sau neglijenţă a normelor de drept material ori procesual, pronunţând o hotărâre care este vădit contrară raţionamentului juridic).

De asemenea, se mai susţine că în mod nelegal, instanţa de fond a reţinut că autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 250/2018 ar împiedica cercetarea abaterilor disciplinare săvârşite în cursul soluţionării procesului care s-a finalizat prin acea hotărâre definitivă.

Prin modalitatea deficitară, restrictivă şi excesiv de formalistă de interpretare a instanţei de fond, s-ar ajunge la concluzia arbitrară că devine imposibilă cercetarea unei abateri disciplinare în ipoteza în care a intervenit autoritatea de lucru judecat a hotărârii. Mai mult, viziunea instanţei de fond şi refuzul analizei de fond a condiţiilor abaterilor disciplinare rezultă din chiar paragrafele finale ale hotărârii in care practic neagă accesul la plângerea adresată instanţei consacrate de decizia CCR 397/2004, pe motiv că "răspunderea disciplinară are caracter personal, iar cel care formulează sesizarea nu este parte a raportului de drept disciplinar".

În baza art. 6 par. 1 CEDO, dreptul la o instanţă include nu numai dreptul de a iniţia o acţiune, ci şi dreptul la soluţionarea juridică a litigiului {Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii c. României (MC), p.86; Kutic c. Croaţiei, p.25, 32). Dreptul de acces la justiţie este efectiv când individul poate contesta concret orice act care aduce o ingerinţă în drepturile sale (Bellet c. Franţei, p.36-38).

Instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit prevederile art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2014 9, considerând în mod eronat că nu ar fi fost întrunite elementele constitutive ale faptei descrise de această normă, fiind incidente prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât această analiză nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Instanţa de fond nu a analizat sub acest aspect in concreto legalitatea solicitărilor. Astfel, prin sesizarea disciplinară, s-a solicitat analizarea temeiniciei şi a legalităţii pct. 5.2 al Rezoluţiei din 15.10.2018, în care se reţinuse eronat următoarele aspecte:

- ICSI nu ar fi menţionat elementele care ar releva existenţa indiciilor privind această abatere disciplinară;

- argumentele care au stat la baza soluţiei pronunţate de cele două judecătoare ar fi fost prezentate în considerentele hotărârii, fiind detaliate motivele de fapt şi de drept care au determinat convingerea instanţei;

- faptul că starea de fapt reţinută este neconformă realităţii nu ar fi un caz de motivare contrară raţionamentului juridic.

Se mai arată că instanţa de fond nu analizează motivul de nulitate invocat cu privire la rezoluţia de clasare atacată, pe aspectele pentru care seconsideră incident art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004.

În secţiunea a II-a a plângerii disciplinare, este prezentat, în mod detaliat, cum cele două doamne judecătoare au ignorat cu desăvârşire probele existente la dosar, au ignorat statuările ÎCCJ din decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii şi au aplicat eronat efectele acesteia în raport de alt înscris decât cel la care se referă decizia RIL.

În concret, instanţa de fond nu analizat lipsa din verificarea IJ a existenţei reale la dosarul soluţionat de intimate a procesului-verbal de finalizare a cercetării disciplinare şi modul în care acestea ar fi trebuit să calculeze termenul în raport de data procesului-verbal nr. x/17.07.2014, depus ca probă în prezenta cauză, proces-verbal aşa cum impune RIL nr. 16/2012. Or, tocmai ignorarea acestuia şi luarea în considerare a datei unui act care avea un cu totul alt conţinut, înregistrarea în evidentele societăţii a unui proces-verbal al comisiei de inventariere, care doar înştiinţa conducerea că s-au constatat anumite lipsuri în gestiune ca urmare a efectuării inventarierii bunurilor din gestiunea angajatului, anume procesul-verbal nr. x/27.06.2014.

Pe baza acestei constatări, în mod legal s-a dispus declanşarea cercetării disciplinare finalizate prin procesul-verbal nr. x/17.07.2014.

În raport de această dată şi acest înscris, inspectorul judiciar şi instanţa de judecată învestită cu acţiunea prezentă trebuia să constate că erau întrunite condiţiile constitutive ale faptelor disciplinare reclamate, având în vedere că concluzia nulităţii deciziei de concediere nr. 52/14.08.2014 era contrară raţionamentului logico-juridic, fiind vădit emisă cu respectarea prevederilor deciziei RIL reţinute doar generic în considerentele hotărârii.

Recurentul mai consideră că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2014, apreciind în mod eronat că nu ar fi fost întrunite elementele constitutive ale faptei descrise de această normă.

Este total nefondat considerentul instanţei potrivit căruia faptele reclamate ar face parte din raţionamentul-logico judiciar al magistraţilor chemaţi să instrumenteze o cauză.

Astfel, instanţa de fond trebuia să constate îndeplinirea condiţiilor abaterii disciplinare, întrucât era evident că nu era vorba doar de o apreciere eronată a probelor, ci de o exercitare a funcţiei cu rea-credinţă (sau cel puţin cu gravă neglijenţă). Or, analiza unei astfel de situaţii din perspectiva răspunderii disciplinare este în competenţa Inspecţiei Judiciare, nefiind vorba de un control jurisdicţional, ci de unul disciplinar.

Nelegalitatea hotărârii atacate rezidă şi din lipsa motivării privind analiza laturii subiective a abaterilor disciplinare reclamate.

Or, tocmai latura subiectivă a faptelor sesizate de ICSI este cea care, în cazul de faţă, indica prezenţa abaterilor disciplinare. În materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, latura subiectivă, ca element constitutiv al abaterii disciplinare, constituie atitudinea psihică a judecătorului care a săvârşit o faptă ilicită, faţă de aceasta şi faţă de urmările faptei.

Recurentul apreciază că şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este incident deoarece este străin de natura cauzei argumentul de la pag. 32 din hotărâre privind neîndeplinirea condiţiilor uneia dintre faptele disciplinare, privind încălcarea principiului disponibilităţii.

Se reţine în hotărâre pretinsa incidenţă a art. 6 alin. (2) din Codul Muncii, potrivit căruia "(2)Tuturor salariaţilor care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la negocieri colective, dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, precum şi dreptul la protecţie împotriva concedierilor nelegale."

În primul rând, hotărârea nu este clară cu privire la relevanţa pe care ar putea să o aibă aceste dispoziţii legale.

Astfel, instanţa a încălcat principiul disponibilităţii, ca principiu fundamental al procesului, situaţie încadrabilă în fapta disciplinară prevăzută de art. 99 indice 1 din legea 303/2004. Încălcarea principiului disponibilităţii este cu atât mai gravă cu cât pretinsele nulităţi absolute cercetate de către instanţă nu erau prevăzute expres de lege, deci constau în nulităţi virtuale, situaţie în care cel care invocă acest tip de nulitate are obligaţia de a dovedi existenţa unei vătămări, care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Or, dacă angajatul nu a invocat niciun fel de vătămare, cu atât mai puţin nu putea instanţa de judecată să o facă în locul acestuia.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prima instanţă a constatat, în mod judicios, că nu sunt întemeiate criticile recurentului-reclamant în sensul că nu i-au fost luate în considerare şi analizate abaterile disciplinare sesizate în privinţa modului de soluţionare a dosarului nr. x/2014 al Curţii de Apel Piteşti, prin decizia nr. 250 din 25 ianuarie 2018, instanţa apreciind că motivarea rezoluţiilor atacate este corespunzătoare manierei de formulare a criticilor şi exigenţelor decurgând din dispoziţiile legale şi constituţionale evocate.

De asemenea, instanţa de fond a constatat că situaţia de fapt este clară şi legal stabilită, rezultând, pe de o parte, că verificările prealabile au fost complete, fiind efectuate asupra tuturor aspectelor semnalate şi în limitele de competenţă prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 45 alin. (1) şi (3), ale art. 73 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, şi din reglementările cuprinse în art. 12 şi următoarele din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, vizând procedura efectuării verificărilor prealabile, petiţionarii nu au atribuţii în ceea ce priveşte stabilirea cadrului verificărilor prealabile care se impun a fi efectuate într-o lucrare aflată pe rolul Inspecţiei Judiciare, acesta fiind atributul exclusiv al inspectorilor judiciari.

Înalta Curte constată că temeinic şi legal s-a reţinut că cercetarea disciplinară a magistraţilor se poate realiza doar în condiţiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii (în vigoare pe parcursul întregii proceduri de soluţionare a sesizării formulate de reclamant), care reglementează atât competenţa Inspecţiei Judiciare şi atribuţiile inspectorilor judiciari, cât şi procedura cercetării disciplinare.

Prin urmare, în mod corect s-a concluzionat că rezoluţiile contestate nu cuprind statuări neîntemeiate sau nelegale, ci unele fundamentate pe dispoziţiile incidente, respectiv pe prevederile din Legea nr. 303/2004, din Legea nr. 304/2004, republicată, din C. proc. pen., pe normele din art. 45 alin. (3) şi (4) şi art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, precum şi pe Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie (toate în forma în vigoare la momentul soluţiona ii plângerilor).

În consecinţă, în mod legal şi argumentat instanţa de fond a constatat că soluţiile din cele două rezoluţii contestate sunt motivate rezonabil şi că Inspecţia Judiciară nu a depăşit limitele marjei sale de apreciere, astfel încât neregularităţile invocate de recurentul-reclamant, sub aspectele în discuţie, nu au relevanţă disciplinară.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că instanţa de fond a reţinut, că inspectorul judiciar desemnat să soluţioneze sesizarea a procedat la efectuarea verificărilor prevăzute de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 şi a valorificat toate informaţiile relevante în cuprinsul Rezoluţiei de clasare, în raport de criticile formulate în sesizare.

Totodată, prin rezoluţia de soluţionare a plângerii au fost analizate criticile formulate de recurentul-reclamant, procedându-se la o nouă verificare a informaţiilor relevante în cauză.

Astfel, s-a reţinut că nu se poate susţine că Inspecţia Judiciară ar fi refuzat soluţionarea sesizării formulate ci, dimpotrivă, instanţa de fond a observat că sesizarea a fost analizată, pârâta dând răspuns tuturor aspectelor invocare în legătură cu săvârşirea de către magistrat a abaterilor disciplinare.

Instanţa de fond a reţinut că fiecare dintre aspectele menţionate în sesizare au fost reluate şi soluţionate în detaliu, în rezoluţiile criticate, fiind expuse pe larg argumentele pentru care s-a apreciat că nu există indicii ale săvârşirii unei abateri disciplinare, textele de lege incidente, precum şi motivele pentru care se impun a fi înlăturate argumentele contrare ale titularului sesizării. În aceste condiţii în mod corect a apreciat instanţa că ambele rezoluţii sunt corespunzător motivate, nefiind necesară constatarea nelegalităţii lor.

Înalta Curte constată că potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reţine incidenţa prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Rezultă, aşadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, stabilirea situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviinţarea şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluţionat cererile de apel, pronunţându-se asupra argumentelor invocate de părţi, motivarea hotărârii explicând şi fundamentând soluţia concretizată în dispozitivul deciziei.

Reaua-credinţă presupune intenţia frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună ştiinţă de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi şi/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puţin magistratul, deşi nu urmăreşte expres, acceptă în mod conştient vătămarea unei persoane.

Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credinţă a magistratului sau de grava neglijenţă - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat şi identificat indicii temeinice privind reaua-credinţă, nici privind grava neglijenţă a magistratului.

Grava neglijenţă presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijenţă se apreciază, între altele, de exemplu, şi în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanţe. Dincolo de aceste aspecte, sunt şi alţi factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuţii etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijenţă, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă.

Nici critica privind încălcarea principiului disponibilităţii nu este întemeiată şi nu poate fi primită.

Principiul disponibilităţii este unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, iar judecătorul este obligat să respecte limitele acţiunii astfel cum acestea au fost determinate de reclamant, respectiv pe baza cererii şi în limitele sesizării.

Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a depăşit limita sesizării şi nici nu a considerat că obiectul acţiunii şi natura litigiului sunt altele decât cele invocate de recurentul-reclamant.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice şi Izotopice-ICSI Râmnicu Vâlcea împotriva sentinţei civile nr. 619 din 29 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2023.