Judicial inspection dismissal upheld: appeal challenging prosecutors' refusal to investigate alleged bad faith in criminal case filing rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 26 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecţia Judiciară, solicitând anularea Rezoluţiei dată în lucrarea 7043/IJ/1750/DIP/2018 a Inspecţiei Judiciare.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1959 din 7 iunie 2019, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului recurentul arată că deşi Curtea de Apel Ploieşti retine susţinerile sale cât şi dovezile pe care se întemeiază, apreciază totuşi că cei doi procurori nu şi-au exercitat cu rea credinţă şi gravă neglijenţă activitatea în Dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, deoarece informaţiile furnizate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti nu au confirmat existenţa unor asemenea fapte.

În opinia recurentului, niciodată domnul Procuror General B., Procuror General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti nu va constata că domnul Prim Procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa domnul C. şi doamna procuror D. şi-au exercitat activitatea cu rea credinţă şi gravă neglijenţă în cazul dosarului nr. x/2016 deoarece aceştia sunt părtaşi la falsificarea cauzei morţii pacientei E. săvârşită cu implicarea medicului specialist F., de la Serviciul Judeţean de Medicină Legală Dâmboviţa şi a domnului G. directorul Institutului National de Medicină Legală "Mina Minovici".

Recurentul mai susţine că Prim Procurorul C., în repetate rânduri în audienţele în care l-a primit i-a comunicat că nu poate să facă cercetări efective şi imparţiale privind infracţiunile săvârşite împotriva vieţii mamei sale torturată şi omorâtă cu o sălbăticie greu de imaginat şi înţeles de către medicii H. şi I. cu toate că faptele acestora au fost dovedite de către excepţionalul profesionist domnul procuror J. (actualmente pensionat).

De asemenea, recurentul arată că după pensionarea domnului procuror J., procurorii de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa au muşamalizat omorul pacientei E. folosindu-se de metoda falsificării lucrărilor medico-legale, aport şi aviz, deşi i-a atenţionat că această metodă a fost criticată de către Curtea Constituţională a României în Decizia 48/2017 şi Hotărârea CEDO Lazăr contra României.

Recurentul mai arată că procuroarea D. i-a spus explicit că nu-i pasă de cele două hotărâri care de altfel nu fac altceva decât să arate că nu există în cercetarea penală o proba cu caracter absolut şi îşi va întemeia ordonanţa de clasare pe cele două acte medico-legale falsificate cărora le va atribui un caracter absolut.

Într-o asemenea situaţie, omorul pacientei E., săvârşit de medicii H. şi I. de la Spitalului Orăşenesc Găeşti, a fost muşamalizat de actele medico-legale acoperitoare, întocmite în fals de către medicii F. şi G. la comanda procurorilor Dinca şi D. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa sub binecuvântarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.

Prin Ordonanţa din data de 02.05.2019 dată în Dosarul nr. x/2016 a fost clasată plângerea reţinându-se că tratamentul aplicat pacientei E. a fost corect cu toate că i-a provocat acesteia moartea precum şi că medicii nu ar fi funcţionari publici deşi chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, în dezlegarea unei chestiuni de drept, s-a pronunţat că aceştia sunt funcţionari publici, în sensul art. 175 C. pen.

Astfel, cei doi magistraţi nu au ţinut cont de caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 26/2014 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie prin încheierea de şedinţă din data de 24 septembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. x/2012, prin care în baza art. 476 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la art. 475 din acelaşi cod, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând posibilitatea încadrării medicului chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 din C. pen., în categoria funcţionarilor publici prevăzută de dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. c) din C. pen. sau în categoria funcţionarilor publici prevăzută de dispoziţiile art. 175 alin. (2) din C. pen.

4. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din probele administrate, s-a reţinut că la data de 10.10.2018 la Inspecţia Judiciară a fost înregistrată sub nr. x/2018 sesizarea formulată de recurentul-reclamant prin care îşi exprimă nemulţumirea cu privire la modul de soluţionare a dosarului penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.

Prin Rezoluţia nr. x/2018 din 9.11.2018, pârâta a dispus clasarea sesizării recurentului-reclamant, apreciind că nu se conturează indiciile săvârşirii vreuneia din abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor republicată şi modificată, de către procurorii reclamaţi.

La data de 01.09.2016, s-a înregistrat sub nr. x/2016 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Găeşti plângerea penală formulată de A., prin care sesiza infracţiunea de omor calificat pretins săvârşită la 19.08.2016 în ambulatoriul Spitalului Orăşenesc Găeşti asupra mamei sale E..

Cauza a fost trimisă pentru cercetări Poliţiei oraşului Găeşti care a dispus la 08.09.2016 începerea urmăririi penale pentru infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (1) C. pen. şi a procedat la audierea persoanei vătămate A. la data de 27.09.2016.

Prin ordonanţa din 11.10.2016, Parchetul de pe lângă Judecătoria Găeşti a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa sub aspectul săvârşirii infracţiunii de omor calificat, cauza (dosarul nr. x/2016) fiind repartizată procurorului J..

Intimata-pârâtă a reţinut că nu are competenţa de a interveni în soluţionarea unei cauze penale, de a verifica măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale şi soluţiile adoptate de acesta, întrucât s-ar încălca principiul independenţei procurorului, stipulat în dispoziţiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu excepţia situaţiei în care îşi exercită funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, ceea ce nu a rezultat din verificările efectuate.

S-a mai reţinut că independenţa justiţiei, fundament al statului de drep,t presupune asigurarea unor mecanisme şi proceduri adecvate care să garanteze respectarea principiului separaţiei puterilor în stat şi protejarea sistemului judiciar de orice influenţe politice, economice sau de altă natură, asigurarea independenţei justiţiei la nivel de sistem şi, nu în ultimul rând, garantarea independenţei profesionale a fiecărui magistrat în parte, astfel încât, activitatea de înfăptuire a justiţiei să fie subordonată în exclusivitate aplicării legii.

De asemenea, potrivit art. 74 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, inspectorii judiciari au ca atribuţie efectuarea de verificări ale sesizărilor adresate Inspecţiei Judiciare în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a magistraţilor ori în legătură cu încălcarea obligaţiilor profesionale ale acestora, iar conform art. 72 alin. (1) din acelaşi act normativ, inspectorii judiciari îşi desfăşoară activitatea în mod independent şi imparţial.

Totodată, în cursul efectuării verificărilor prealabile, inspectorii judiciari analizează aspectele semnalate prin sesizările adresate Inspecţiei Judiciare pentru a stabili cu privire la existenţa unor indicii de săvârşire a unei abateri disciplinare.

În urma verificărilor efectuate, în limitele conferite prin lege intimatei-pârâte, nu au fost constatate indicii de săvârşire a vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 de către procurorii reclamaţi.

Astfel fiind, instanţa de fond a respins acţiunea, soluţie pe care o împărtăşeşte şi instanţa de control judiciar.

Înalta Curte constată că potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reţine incidenţa prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Rezultă, aşadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, stabilirea situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviinţarea şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluţionat cererile de apel, pronunţându-se asupra argumentelor invocate de părţi, motivarea hotărârii explicând şi fundamentând soluţia concretizată în dispozitivul deciziei.

Reaua-credinţă presupune intenţia frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună ştiinţă de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi şi/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puţin magistratul, deşi nu urmăreşte expres, acceptă în mod conştient vătămarea unei persoane.

Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credinţă a magistratului sau de grava neglijenţă - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat şi identificat indicii temeinice privind reaua-credinţă, nici privind grava neglijenţă a magistratului.

Grava neglijenţă presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijenţă se apreciază, între altele, de exemplu, şi în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanţe. Dincolo de aceste aspecte, sunt şi alţi factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuţii etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijenţă, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1959 din 07 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2023.