90-day claim deadline to insurance guaranty fund is a preclusion period, not a statute of limitations

Şedinţa publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraţilor coroborat cu cele ale art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu titlu prealabil, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunerea a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanţei nu a curs, şi în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA, iar pe fond anularea deciziei contestate 24752/27.10.2020 ca fiind nelegală şi netemeinică şi obligarea intimatului la plata sumei de 4.459,07 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său, obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 820 din 25 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (nouă), s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 820 din 25 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (nouă), reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea sentinţei recurate, şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a susţinut că în mod greşit prima instanţă a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere şi nu de recomandare.

În opinia sa, nu există nicio prevedere a Legii nr. 213/2015 care să reglementeze activitatea FGA şi procedura de plată şi care să impună vreo sancţiune pentru nerespectarea acestui termen. Nu există nicio menţiune cu privire la posibilitatea respingerii cererii de plată sub motivul că ar fi fost tardiv depusă şi nu există nicio menţiune cu privire la vreo decădere sau la prescripţia dreptului.

Or, în contextul în care legea nu impune nicio sancţiune, nici o consecinţă care să conducă la pierderea dreptului la despăgubiri al celui care a formulat cererea de plată după împlinirea acestui termen, este evident că termenul de 90 de zile este un termen de recomandare, pentru o bună organizare a activităţii FGA. În niciun caz nedepunerea în termenul de 90 de zile a cererii de plată nu poate conduce la pierderea dreptului la despăgubire, în lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens.

De altfel, o interpretare restrictivă a termenului de 90 de zile, în sensul învederat de FGA, ar contrazice însuşi scopul FGA, aşa cum este stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în aceste condiţii, FGA nu ar mai garanta plata despăgubirilor decât pentru un număr extrem de mic de cereri şi neîncredere pe piaţa de limitat de păgubiţi, fapt ce ar induce la o stare de incertitudine asigurărilor.

Enunţând dispoziţiile art. 2547 C. civ. 2009, recurenta a susţinut că în cazul în care legea sau conveţia părţilor nu prevăd expres sau implicit că un termen este de decădere, se vor aplica regulile referitoare la prescripţie,

În ceea ce priveşte prezenta speţă, falimentul B. a intervenit după falimentul societăţii C. S.A. procedura de recuperare a despăgubirilor fiind comună în cazul ambelor societăţi.

Or, în cazul C., după ce FGA a procedat la plata către A. a despăgubirilor solicitate în cazul mai multor dosare de daună, plăţile au fost brusc sistate sub pretextul depăşirii plafonului de 450.000/asigurat impus de art. 15 din Legea nr. 213/2015. După această respingere au urmat şi alte decizii de respingere în alte zeci de dosare de daună, după care FGA a încetat pur si simplu să mai emită decizii. Aceasta şi pe fondul demarării procedurilor de atacare a deciziilor FGA de către diverse societăţi de asigurare, cu consecinţa unei practici neunitare (au existat instanţe care au apreciat ca plafonul de 450000 RON este aplicabil în modalitatea reţinută de FGA, în timp ce au existat şi instanţe care au considerat greşită această interpretare).

În concluzie, recurentul a solicitat să se constate că dreptul material la acţiune al A. pentru recuperarea creanţei pe care a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020).

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 18 ianuarie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 16 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din data de 16 februarie 2023, a fost suspendată judecarea cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., ulterior, recurenta formulând cerere de repunere pe rol, care a fost admisă la termenul fixat la data de 25 mai 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

La data de 20.12.2016 autovehiculul cu numărul de înmatriculare x, proprietatea D. S.A. Orastie, asigurat Casco la A., a fost avariat de autovehiculul cu nr. x de înmatriculare, proprietatea domnului E., asigurat la societatea B. S.A., vinovat de producerea accidentului fiind conducătorul acestui din urmă autovehicul, potrivit cererii de constatare amiabilă de accident.

În calitatea sa de asigurător Casco şi pe baza dosarului de daună A. a achitat asiguratului său despăgubirea aferentă prejudiciului suferit.

Ulterior, la data de 16.02.2017, Tribunalul Sibiu, la solicitarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, a admis cererea de deschidere a falimentului societăţii B., hotărârea rămânând definitivă la data de 17.03.2017, context în care A. a formulat o cerere de plată către FGA cu privire la suma achitată asiguratului său cu titlul de despăgubire, cerere înregistrată sub nr. x/23.12.2019.

Prin Decizia contestată în prezenta cauză, FGA a respins cererea de plată motivat de faptul că A. nu a respectat termenul de 90 de zile de la deschiderea procedurii falimentului asigurătorului RCA/de la data producerii daunei, dacă aceasta a intervenit ulterior deschiderii procedurii falimentului, termen impus de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraţilor, coroborat cu cele ale art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu titlu prealabil, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunerea a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanţei nu a curs, şi în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA, iar pe fond anularea deciziei contestate 24752/27.10.2020 ca fiind nelegală şi netemeinică şi obligarea intimatului la plata sumei de 4.459,07 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său

Prin sentinţa recurată s-a respins acţiunea formulată prin care a solicitat anularea deciziei sus-menţionate, reţinându-se legalitatea acesteia, reclamanta înţelegând să exercite calea de atac a recursului.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentă, prin memoriul de recurs, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care aceasta a invocat argumente similare celor expuse în faţa primei instanţe invocând faptul că în mod greşit prima instanţă a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere şi nu de recomandare ori că dreptul material la acţiune al A. pentru recuperarea creanţei pe care a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020), urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, relativ la data naşterii creanţei recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar reţine că potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului şi se depune la sediul acestuia, direct sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune şi la mandatarii desemnaţi de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanţe de asigurări".

Aşadar, pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului de valorificare a creanţei de asigurare împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor (art. 2545 alin. (2) C. civ.).

Termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripţie, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privinţa datei de la care începe să curgă nici în privinţa suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

În speţă, este necontestat faptul că reclamanta nu a formulat cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor în termenul legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Astfel cum s-a reţinut anterior, faţă de exprimarea legiuitorului din cuprinsul acestui text de lege, este vorba despre un termen imperativ, iar nu unul de recomandare, aşa cum susţine recurenta-reclamantă.

Formularea supletivă "poate formula" se referă la adresarea unei cereri de plată către Fond, aceasta fiind posibilitatea lăsată la latitudinea creditorului de asigurări, care, însă, în măsura în care înţelege să uzeze de dreptul de a-şi recupera creanţa pe această cale, este ţinut să formuleze respectiva cerere în termenul de 90 de zile prevăzut de lege.

Caracterul imperativ al termenului este confirmat de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 antereferite, care prevăd fără echivoc că cererea de plată trebuie adresată Fondului în "maximum 90 de zile".

Faptul că legea nu prevede în mod expres sancţiunea ce intervine în cazul depăşirii termenului nu înseamnă că o atare neconformare este lipsită de urmări pentru cel în cauză şi nu este, aşadar, un argument pentru a considera că este vorba despre un termen de recomandare, sancţiunea fiind aceea care derivă din natura juridică a termenului, potrivit regulilor generale de drept în materie de termene. Împrejurarea că instituirea termenului în discuţie contribuie la buna organizare a activităţii Fondului de Garantare a Asiguraţilor nu exclude calificarea sa ca fiind un termen legal imperativ, iar această calificare nu împiedică atingerea scopului Fondului, de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, fiind, raportat la durata sa, suficient de generos pentru a permite formularea cererii de plată şi a o transmite însoţită de documentele necesare.

Fiind astfel stabilită natură juridică a termenului, care este un termen de decădere, toate argumentele recurentei-reclamante grefate pe ipoteza că în discuţie ar fi un termen de prescripţie şi pe incidenţa art. 2532 pct. 5 C. civ. apar ca nefiind pertinente, termenul analizat nevizând dreptul la acţiune în faţa instanţei de judecată şi termenul de prescripţie extinctivă aferent, ci respectarea de către persoana interesată a unui termen de decădere legal din dreptul substanţial în legătură cu valorificarea pretinsului său drept de creanţă faţă de o instituţie publică în procedura desfăşurată direct cu aceasta.

Prin urmare, în mod corect a reţinut prima instanţă că, fiind în prezenţa unui termen substanţial de decădere ce nu a fost respectat de reclamantă, împrejurarea că interpretarea dată Legii nr. 213/2015 de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu privire la respectarea plafonului de 450.000 RON/creditor de asigurare, invalidată ulterior prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a creat o situaţie de incertitudine ce a descurajat societăţile de asigurare să îşi exercite drepturile nu prezintă relevanţă în contextul în care legea nu prevede posibilitatea unei eventuale repuneri în termen.

Astfel cum a susţinut şi recurenta, în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, acestea guvernează deplin relaţiile sociale şi se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă, Înalta Curte neputând primi interpretarea dată de aceasta cu privire la faptul că dreptul material la acţiune al A. pentru recuperarea creanţei pe care a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020).

Prin urmare, reţinând că Decizia a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 820 din 25 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (nouă), ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.