Guarantee Fund not liable for late-payment penalties; claim rejected on retrial.

Şedinţa publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 28.09.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asociaţilor (în continuare "FGA" sau "Fondul"), a formulat contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 24116 din 16.09.2020 şi a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 8.870,68 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 706 din 28 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată în parte Decizia nr. 24116/16.09.2020 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost obligat pârâtul FGA să plătească reclamantei suma de 8870,68 RON reprezentând penalităţi de întârziere, a fost obligat pârâtul FGA să plătească reclamantei suma de 350 de RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 706 din 28 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat cerere de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că deşi a invocat aceste apărări pe fondul cauzei, instanţa de judecata, in motivarea sa, nu face nicio referire la apărările sale, astfel că apreciază ca sentinţa pronunţată este nemotivată.

Astfel, reclamanta solicită acordarea unei sume cu titlu de dobândă penalizatoare, fără a preciza modalitatea de calcul spre a fi posibilă verificarea cuantumului sumei pretinse, iar instanţa admite cererea, fără a se cunoaşte modalitatea de calcul, cuantumul penalităţilor, perioada de timp la care instanţa s-a raportat pentru calculul efectuat, pârâtul neputând verifica suma sub aspectul temeiniciei.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

A susţinut că Decizia nr. 29/2020 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii nu este aplicabilă în speţă, întrucât prin decizia menţionată Fondul nu a respins suma solicitata prin raportare la plafonul stabilit per creditor.

Or, potrivit art. 521 alin. (1) C. proc. civ. "Asupra sesizării, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunţă prin decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării".

Recurentul a invocat aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 80 din Legea nr. 85/2014, precum şi art. 12 alin. (2) teza finala din Legea nr. 213/2015 potrivit cu care "Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare."

Trebuie subliniat ca sumele plătite creditorilor de asigurare din disponibilităţile Fondului nu reprezintă datorii ale Fondului, întrucât nu Fondul a fost parte in contractul de asigurare, ci reprezintă datorii ale asigurătorului in faliment. Fondul nu este un garant al asigurătorului ci reprezintă un garant sui generis, care răspunde doar pentru îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de legea nr. 213/2015, act normativ care nu instituie si obligaţia ca FGA sa plătească penalităţile de întârziere datorate de asigurător ori cheltuielile de judecata.

Astfel, în aplicarea art. 80 din Legea nr. 85/2014, nicio penalitate de orice fel nu va putea fi adăugata unei creanţe născute anterior, după cum este cazul si in speţa.

Prin urmare, instanţa de fond a făcut o greşita aplicare atât a dispoziţiilor art. 80 din Legea nr. 85/2014, cat si a dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 213/2015.

Recurentul a invocat, de asemenea, faptul că penalităţile de întârziere nu se circumscriu noţiunii de creanţa de asigurare.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) plăteşte din disponibilităţile sale in cazul falimentului unui asigurător doar creanţe de asigurări (Art. l alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015-a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Analizând noţiunea de creanţe de asigurări care face trimitere directa la despăgubiri sau indemnizaţii, este evident ca penalităţile constituie o sancţiune pentru neindeplinirea obligatiilor-sanctiuni gândite ca daune moratorii, ce isi au izvorul in Ordinul CSA 14/2011/Norma ASF nr. 23/2014 si nicidecum in contractul de asigurare.

Despăgubirea reprezintă echivalentul bănesc acordat unei persoane atunci când repararea prejudiciului nu este posibila in natura, cum este de exemplu cazul daunelor materiale reprezentând contravaloarea bunului asigurat, sau cum sunt daunele morale.

Art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011, publicata în Monitorul Oficial, Partea I nr. 858 din 06 decembrie 2011 (in vigoare la data încheierii contractului de asigurare si a producerii riscului asigurat - accident 20.02.2014) stipulează in mod explicit si limitativ tipurile de despăgubire ce se acordă, în acelaşi sens fiind si prevederile art. 2214 C. civ., potrivit cărora în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.

Prin prisma textele normative enumerate, recurentul a concluzionat în sensul că în nicio situaţie nu sunt incluse penalităţile de întârziere in noţiunea de despăgubiri.

Enunţând dispoziţiile art. 18 din Ordinul CSA nr. 14/2011, recurentul a susţinut că elocvente din perspectiva legăturii cauzale sunt şi prevederile art. 12 din Legea nr. 213/2015.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu reprezintă continuatorul B. - nu are nici calitatea de reprezentant si nici de terţ garant, aceasta fiind reprezentata prin lichidator judiciar-iar debitele privind penalităţile de întârziere se recuperează doar de la B. prin înscriere la masa credală si nicidecum de la FGA, a cărui unica sarcina este sa plătească despăgubiri odată cu rămânerea definitiva a hotărârii de deschidere a falimentului.

In plus, activitatea FGA este prevăzuta prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF 16/2015, nefiind aplicabile FGA textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare - respectiv cele referitoare la penalităţile de intârziere (întrucat acestea nu se refera la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii-conform art. 16 Norma ASF 16/2015); nici legea 213/2015 si nici Norma ASF 16/2015 nu prevăd posibilitatea de a obliga FGA la plata penalităţilor de întârziere in caz ca nu si-ar îndeplini obligaţiile, după cum nu se prevede un termen maximal in care FGA ar trebui sa soluţioneze o cerere de despăgubire.

Prin urmare, singurul scop pentru care a fost constituit FGA ca persoana juridica de drept public este pentru plata despăgubirilor in cazul falimentului unui asigurător, ceea ce înseamnă ca nu numai ca nu sunt datorate penalităţile de întârziere, dar plata acestora ar contraveni prevederilor legale incidente in materie.

Este evident, ca in cazul Fondului de Garantare a Asiguraţilor, legiuitorul a optat pentru plata despăgubirilor si nu a tuturor sumelor datorate de asigurătorul in faliment, ba chiar reglementează in mod expres ca Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege. (art. 11 din Legea 213/2015).

Prin urmare, în opinia recurentului, este evident ca sumele plătite creditorilor de asigurări ai societăţilor aflate in faliment sunt suportate de către ceilalţi asigurători din piaţa si resimţite de toţi consumatorii finali (asiguratii de RCA) care se vad nevoiţi sa suporte prime mai mari, pentru a fi posibila plata acestor contribuţii, fiind de altfel de notorietate haosul generat in piaţa de falimentul B. si C., unii consumatori arătând expres ca le este imposibil sa mai suporte alte majorări ale primelor RCA.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind legală, prezentând următoarele argumente: penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, în acest sens făcând referire la considerentul de la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept; penalităţile de întârziere rezultă din contractul de asigurare RCA, fiind prevăzute chiar prin normele care reglementează contractul de asigurare (Norma 23/2014); - FGA poate recupera penalităţile şi cheltuielile de judecată în cadrul procedurii falimentului, invocând prevederile art. 18 din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora, Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări până concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale, iar, prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli de judecată pe care acesta le-a achitat din resursele sale, cu trimitere la art. 2210 C. civ..

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 20 mai 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 25 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate, precum şi de dispoziţiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele şi pentru considerentele arătate în continuare.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Urmare a falimentului B. S.A., petenta A. S.A. s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere de plată prin care a solicitat plata următoarelor sume: 37.587,64 - despăgubiri; 8.870,68 RON - penalităţi de întârziere.

Soluţionând cererea de plată înregistrată sub nr. x/10.03.2016, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a emis Decizia nr. 24116/16.09.2020, prin care a admis la plată suma de 37.588 RON, reprezentând despăgubiri şi a respins cererea reclamantei de plată a sumei de 8.870,68 RON, reprezentând penalităţi de întârziere.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asociaţilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 24116 din 16.09.2020 şi a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală şi obligarea intimatei FGA la plata sumei de 8.870,68 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii, reţinând în esenţă, că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurare, astfel încât pârâtul are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, pârâtul criticând sentinţa de fond prin prisma motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din perspectiva nemotivării hotărârii invocată de recurent.

Astfel, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este incident în cauză, criticile formulate fiind fondate.

În esenţă, chestiunea supusă analizei instanţei vizează penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurare, asupra căreia părţile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum şi dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA.

Prin motivul de casare invocat prin cererea de recurs, pârâtul a formulat critici referitoare la aplicarea şi interpretarea greşită dată de curtea de apel dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (3), art. 4 alin. (1) lit. a) şi b), art. 13 alin. (1), art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, prevederilor Normei ASF nr. 23/2014, art. 2210 C. civ.,critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind fondate, constatând că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în materie raportat la situaţia de fapt reţinută.

Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reţine incidenţa art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Or, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată şi de art. 1535 din noul C. civ., care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Aşa fiind, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul C. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor.

Contrar reţinerilor primei instanţe cu privire la incidenţa în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanţa de control judiciar reţine că prin această decizie nu s-a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod greşit că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, sentinţa urmând să fie reformată.

În ceea ce priveşte apărările formulate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că le-a analizat în mod implicit cu ocazia constatării recursului ca fiind fondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de pârât, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 706 din 28 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.