Appeal dismissed; administrative recognition of salary debt not treated as waiver of prescription period

Şedinţa publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată. Hotărârea instanţei de fond

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 17.02.2022, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie, anularea în parte a Deciziei nr. 82/13.01.2022 a Procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 548/08.12.2021 a Procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, şi obligarea pârâtului la emiterea unui alt act administrativ prin care să se dispună salarizarea având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare pentru viitor, fără a ţine cont de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice cu modificările şi completările ulterioare şi actualizarea sumelor stabilite cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

La data de 11.03.2022, reclamanţii au depus cerere modificatoare a acţiunii, prin care au precizat că solicită

- anularea în tot a Deciziei 82/13.01.2022 a Procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie prin care s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 548/08.12.2021 a Procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie

- anularea în parte a Deciziei nr. 548/08.12.2021 a Procurorului-şef al DNA, respectiv a art. 4 şi art. 6 din decizie, şi obligarea pârâtului la admiterea contestaţiilor formulate împotriva Deciziei nr. 548/08.12.2021 şi la emiterea unui act administrativ prin care să dispună salarizarea lor având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016 şi în continuare pentru viitor, fără a ţine cont de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice

- actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de INS şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 1639 din 28 septembrie 2022, Curtea a respins cererea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii A., B. şi C. au formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinţei recurate.

După ce au prezentat situaţia de fapt, cele reţinute de prima instanţă şi temeiurile de drept avute în vedere în preambulul actului administrativ contestat, Decizia nr. 548/08.12.2021, au susţinut recurenţii-reclamanţi că dreptul pretins de ei (drepturi salariale calculate prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu 01.08.2016) se bazează atât pe interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Curtea Constituţională a României, cât şi pe dispoziţiile O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termen, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, care, la art. 31, a stabilit că, începând cu 01.08.2016, personalul va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Dreptul pretins există în materialitatea sa, fiind recunoscut pentru personalul din justiţie (consilieri de probaţiune, judecători/procurori, personal auxiliar de specialitate şi personal conex) prin hotărâri judecătoreşti începând cu 01.08.2016.

Actele administrative ulterioare au fost emise în scopul uniformizării modului de calcul al salariilor pentru desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţii, valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON fiind recunoscută începând cu 01.08.2016. De asemenea, hotărârile judecătoreşti şi actele administrative invocate în cuprinsul acţiunii principale şi în răspunsul la întâmpinare, din care rezultă că alţi colegi beneficiază de stabilirea indemnizaţiei cu luarea în considerare a VRS de 605,225 RON începând cu 01.08.2016, nu sunt contrare unor norme juridice cu putere de lege, ci realizează interpretarea şi aplicarea unor asemenea norme.

Au precizat recurenţii că nu au solicitat să fie create pe cale jurisdicţională norme care să le fie favorabile, ci au solicitat să li se aplice aceleaşi norme de salarizare în vigoare ca şi colegilor din aceeaşi familie ocupaţională "Justiţie". Prin emiterea Legii nr. 71/2015 şi, ulterior, a O.U.G. nr. 20/2016, legiuitorul a recunoscut explicit existenţa unei situaţii discriminatorii.

Cu privire la data de la care ar trebuie să se recalculeze drepturile salariale raportat la VRS în cuantum de 605,225 RON, aceasta ar trebui să fie cea menţionată în art. 1 din Decizia nr. 548/08.12.2021 pentru toţi destinatarii deciziei.

Conform art. 2506 alin. (4) din C. civ., "Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie".

Decizia nr. 548/08.12.2021 reprezintă exact actul scris a cărui existenţă atrage aplicabilitatea acestor prevederii, având în vedere că art. 1 din decizie prevede că salarizarea, prin raportare la noua VRS de 605,225 RON, se realizează începând cu 01.08.2016, ceea ce înseamnă o recunoaştere a dreptului prin chiar actul administrativ de salarizare, astfel că sunt aplicabile în cauză prevederile art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 alin. (2) C. civ., referitoare la întreruperea termenului de prescripţie şi începerea unui nou termen.

Prin urmare, prin art. 4 şi prin art. 6 al Deciziei nr. 548/08.12.2021 s-a limitat în mod nelegal calcularea şi plata diferenţelor salariale, făcându-se referire la termenul de prescripţie de 3 ani, la care intimatul-pârât a renunţat chiar prin art. 1 din decizie.

Au apreciat recurenţii că termenul de prescripţie se referă la termenul în care se stinge prin prescripţie dreptul material la acţiune dacă nu a fost exercitat. Or, de la data emiterii actului administrativ scris de recunoaştere a unui drept constatat prescris (Decizia nr. 548/08.12.2021) curge un nou termen de prescripţie pentru exercitarea dreptului la acţiune, indiferent de când datează drepturile care au fost recunoscute, astfel încât limitarea prevăzută la art. 4 şi art. 6 din decizie este nelegală. Pe cale de consecinţă, recunoaşterea dreptului are ca efect şi plata acestuia din momentul recunoaşterii, respectiv 01.08.2016.

În opinia lor, din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ., nu rezultă că cele două condiţii, recunoaşterea dreptului printr-un act scris şi constituirea de garanţii, trebuie îndeplinite simultan. Ipoteza prevăzută la articolul menţionat este îndeplinită în următoarele trei cazuri: fie are loc doar o recunoaştere a dreptului printr-un act scris (din partea debitorului), fie debitorul a constituit garanţii în folosul titularilor dreptului, fie debitorul a recunoscut dreptul printr-un act scris şi a constituit şi garanţii în folosul titularilor dreptului.

Constituirea de garanţii poate consta şi în plata parţială sau eşalonată a creanţei, ceea ce debitorul a făcut în cauză, o primă plată fiind efectuată în luna decembrie 2021, iar a doua plată la data de 28.10.2022.

Astfel, în cauză, efectul întreruptiv al prescripţiei s-a produs de drept (ipso iuris), recunoaşterea expresă a dreptului printr-un act scris (din partea debitorului) fiind făcută de către intimat la data de 08.12.2021 (data emiterii Deciziei nr. 548/2021), după împlinirea termenului general de prescripţie, ceea ce a atras de drept aplicabilitatea prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ. şi ale art. 2510 C. civ., nemaifiind necesară emiterea niciunui act juridic de renunţare din partea intimatului.

În ceea ce priveşte capătul de cerere vizând înlăturarea plafonării instituite prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, au menţionat recurenţii că lasă soluţionarea acestuia la aprecierea instanţei de recurs.

3. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte, examinând hotărârea recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, prin prisma argumentelor prezentate de recurenţi, constată că recursul este nefondat.

3.1. Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 4 şi 6 din Decizia nr. 548/08.12.2021 a Procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie prin care s-a dispus că în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului şi, respectiv, că plata diferenţelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege.

După cum în mod corect a subliniat şi prima instanţă, chestiunea litigioasă priveşte aspectul dacă emitentul actului a recunoscut prin art. 1 al deciziei în favoarea recurenţilor-reclamanţi dreptul la stabilirea salariilor prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu 01.08.2016 şi dacă această recunoaştere are sau nu valoarea unei renunţări la prescripţie.

Recurenţii-reclamanţi au criticat hotărârea recurată, reiterând, în esenţă, aceleaşi argumente din cuprinsul acţiunii, astfel cum a fost modificată, apreciind că emitentul deciziei contestate ar fi renunţat expres la prescripţie.

Înalta Curte constată că prezintă relevanţă dispoziţiile art. 7 din cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004 şi a prevederilor art. 2506 şi urm. şi art. 2538 C. civ., norme legale care privesc momentul de la care emitentul deciziei contestate recunoaşte în patrimoniul reclamanţilor dreptul la calcularea şi plata drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, precum şi cu privire la efectele acestei recunoaşteri asupra cursului prescripţiei.

În ceea ce priveşte termenul de prescripţie, potrivit art. 171 Codul muncii, care guvernează raporturile juridice dintre recurenţii-reclamanţi şi pârâta DNA:

"(1) Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

(2) Termenul de prescripţie prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaştere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului. (...)"

Textul indicat face referire la posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, cu consecinţa curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaştere din partea debitorului a drepturilor salariale pretinse, întreruperea termenului putând avea loc exclusiv în cursul prescripţiei, fără a reglementa situaţia în care "recunoaşterea dreptului" intervine după împlinirea prescripţiei, situaţie în care în mod evident nu se mai poate vorbi despre o întrerupere a cursului prescripţiei.

Or, în cauză, recurenţii-reclamanţi susţin că debitorul obligaţiei a recunoscut expres dreptul la recalcularea salariilor prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu 01.08.2016, în baza unui act administrativ emis la 08.12.2021, cu mult după împlinirea termenului general de prescripţie de 3 ani.

Astfel, în lipsa unei norme speciale referitoare la recunoaşterea dreptului după împlinirea termenului de prescripţie, Înalta Curte constată că devin aplicabile prevederile normei generale, respectiv dispoziţiile art. 2506 şi urm C. civ.

Potrivit art. 2506 C. civ., privind efectele prescripţiei împlinite,

"(1) Prescripţia nu operează de plin drept.

(2) După împlinirea termenului de prescripţie, cel obligat poate să refuze executarea prestaţiei.

(3) Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.

(4) Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.(...)"

Textul face trimitere la aplicarea regulilor de la renunţarea la prescripţie, guvernate de dispoziţiile 2507-2511 C. civ.

Conform art. 2507,

"Nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită"

Modul în care se poate renunţa la prescripţie este reglementat de art. 2508 C. civ., text potrivit căruia această renunţare poate fi expresă sau tacită, iar renunţarea tacită trebuie să fie neîndoielnică, putând "rezulta numai din manifestări neechivoce".

În ceea ce priveşte efectele renunţării la prescripţie, se constată că, potrivit art. 2510 C. civ., o astfel de renunţare conduce la curgerea unei noi prescripţii, de acelaşi fel.

Referitor la recunoaşterea dreptului, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2538 C. civ.,

"(1)Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită.

(2) Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea.

(3) Poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit la restituirea unei prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori personală.(...)"

Din interpretarea sistematică a textelor de lege, se observă că legiuitorul nu pune semn de egalitate între cele două manifestări de voinţă ale părţilor, recunoaşterea dreptului şi renunţarea la prescripţie.

În acest sens, prin raportare la dispoziţiile art. 2506 C. civ., recunoaşterea dreptului prin act scris după împlinirea termenului de prescripţie, indiferent dacă este vorba despre o recunoaştere expresă sau tacită, va fi întotdeauna urmată de aplicarea regulilor referitoare la renunţarea la prescripţie pentru a putea produce efecte asupra prescripţiei, o recunoaştere expresă a dreptului de către debitor nefiind echivalentă unei renunţări la prescripţie (exprese sau tacite).

Altfel spus, ipoteza unei recunoaşteri exprese a dreptului, prin act scris, după împlinirea cursului prescripţiei, nu conduce în mod necesar la concluzia unei renunţări exprese sau tacite la prescripţia împlinită, cu excepţia situaţiei în care recunoaşterea expresă a dreptului este însoţită de renunţarea expresă la prescripţia împlinită sau de acte neechivoce din partea debitorului ce conturează concluzia unei renunţări tacite la prescripţie.

În lipsa unei renunţări exprese sau tacite la prescripţia împlinită, simpla recunoaştere a dreptului va produce efecte doar cu privire la acele obligaţii scadente în interiorul termenului de prescripţie, în cazul prestaţiilor succesive fiind vorba despre obligaţii scadente până la 3 ani anteriori actului de recunoaştere a dreptului.

Aplicând acest raţionament cauzei de faţă, Înalta Curte constată că, prin art. 1 din Decizia nr. 548/2021, intimatul-pârât a recunoscut, după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani în care recurenţii-reclamanţi ar fi putut pretinde recalcularea indemnizaţiilor, faptul că aceştia ar fi trebuit să beneficieze de aplicarea unei valori de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON.

Însă, contrar alegaţiilor recurenţilor-reclamanţi, o astfel de recunoaştere nu reprezintă renunţare expresă la prescripţia împlinită, în conţinutul actului administrativ contestat neexistând o astfel de manifestare de voinţă a emitentului. Dispoziţiile art. 4 a cărui anulare a fost solicitată de către recurenţii-reclamanţi reprezintă o precizare din partea emitentului cu privire la "limitele" manifestării sale de voinţă, în sensul în care acesta acceptă şi dispune executarea voluntară a obligaţiilor scadente începând cu 3 ani anteriori emiterii actului.

Totodată, recunoaşterea dreptului de către debitor, ulterioară împlinirii prescripţiei, nu reprezintă nici renunţare tacită la prescripţia împlinită, deoarece o astfel de renunţare ar trebui să fie neechivocă.

Însă, din analiza întregului conţinut al actului contestat, rezultă că, dimpotrivă, intenţia emitentului a fost expresă în sensul de a nu renunţa la prescripţia împlinită, ci de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anterior actului de recunoaştere.

Aşadar, deşi este incontestabil faptul că la art. 1 al deciziei atacate emitentul acestuia a recunoscut că "salarizarea" recurenţilor-reclamanţi trebuia realizată prin raportare la VRS de 604,225 RON, o astfel de recunoaştere nu este de natură a reprezenta renunţare la prescripţia împlinită, care să dea posibilitatea creditorilor să solicite executarea obligaţiilor prescrise.

3.2. Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (1) şi art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei nr. 1639 din 28 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.