Challenge to Court of Auditors' financial recovery measure based on employer's alleged abusive exercise of disciplinary prerogatives

Şedinţa publică din data de 24 mai 2023

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 07.07.2020, sub nr. x/2020, reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, suspendarea Măsurii nr. II.4 dispuse prin Decizia nr. 9/2019 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul XI, anularea încheierii nr. 8/16.06.2020 emise de Comisia de soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi - Departamentul XI şi, pe cale de consecinţă, anularea în parte a Deciziei Curţii de Conturi nr. 9/2019 şi a Raportului de Audit Financiar nr. 1.00/4001/29.07.2019 privind Măsura nr. II.4.

2. Sentinţa pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 678 din 28 aprilie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ.

1. În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, solicită să se constate încălcarea prevederilor Legii nr. 544/2004 privind contenciosul administrativ, a prevederilor Legii nr. 94/1992 şi a Regulamentului din 29 mai 2014 privind organizarea şi desfăşurarea Activităţii Curţii de Conturi, a prevederilor Codului muncii, a prevederilor O.G. nr. 119/1999, respectiv neluarea în seamă/interpretarea eronată de către instanţa de fond a acestora:

Instanţa de fond a respins în mod netemeinic acţiunea SRR, ignorând în mod nepermis nelegalitatea actelor emise de către Curtea de Conturi, lucru care a condus la vătămarea de drepturi ale SRR.

a. Instanţa de fond, preluând formulările Curţii de Conturi, a concluzionat în mod netemeinic faptul că reprezentanţii SRR au exercitat în mod abuziv prerogativele conferite de lege, aspect care ar fi condus la producerea unul prejudiciu în patrimoniul SRR.

Aşa cum reiese din Decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 2137/03.04.2017 instanţa de apel a constatat existenţa unei abateri disciplinare din partea salariatei SRR. De asemenea, instanţa de apel a reţinut faptul că SRR în calitate de angajator a emis decizia de sancţionare cu respectarea prevederilor impuse de Codul muncii referitoare la efectuarea cercetării disciplinare prealabile şi la elementele obligatorii ale deciziei de sancţionare. În nici un paragraf al Deciziei nu se menţionează faptul că instanţa sancţionează angajatorul pentru exercitarea în exces si în mod abuziv a prerogativelor conferite de lege.

Totodată, Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat prin Decizia nr. 2137/03.04.2017 nici cu privire la valabilitatea certificatului medical emis pe numele dnei A. si nici la împrejurările în care acesta a fost emis, nefiind investită cu privire la aceste aspecte, dar din cele reţinute de instanţă în considerentele deciziei menţionate a rezultat că "anularea" certificatului medical de către angajator care nu a urmat procedura contestării în instanţă, are la bază culpa medicului care a revocat certificatul fără a avea temei legal. Astfel, instanţa nu a menţionat vreun tratament abuziv din partea angajatorului.

Decizia de sancţionare nu a fost considerată netemeinică şi nelegală, ea a fost menţinută şi doar modificată în parte, iar modificarea sancţiunii nu a avut în vedere ca temei juridic conduita angajatorului, ci o individualizare a sancţiunii în special pe forma vinovăţiei si a împrejurărilor reţinute cu privire la săvârşirea faptei.

Prin urmare, cele reţinute de echipa de auditori externi ai Curţii de Conturi în constatarea nr. 8 şi preluate de instanţa de fond nu corespund realităţii.

Faptul că SRR s-a autosesizat cu privire la nelegalitatea unui certificat medical nu poate include aceasta în sfera abuzului, sau aceea a exercitării în exces a prerogativelor conferite de lege.

Prin urmare, nu se poate imputa SRR nelegalitatea unui act (certificatul medical) şi suportarea unui prejudiciu decurgând din luarea sau neluarea în considerare a unui acest gen de act, având în vedere faptul că elementul definitoriu în speţă îl reprezintă "nerespectarea legii" la momentul emiterii acestuia.

Faţă de cele menţionate, consideră că îndeplinirea de către SRR cu bună credinţă a prerogativelor ce-i revin legate de respectarea disciplinei muncii, garantarea respectării legii la nivelul instituţiei, gestionarea corectă a fondurilor publice, nu pot fi catalogate ca fiind abuzive şi exercitate în exces.

Astfel, motivarea instanţei de fond potrivit căreia, în acord cu pârâta, prin Decizia nr. 2137/04.04.2017, s-a reţinut că SRR a sancţionat disciplinar salariatul cu o sancţiune mult mai dură decât de impunea nu este susţinută de starea de fapt supusă analizei.

Punerea în aplicare de către SRR a dispoziţiilor din Decizia nr. 2137/03.04.2017 şi înregistrarea unui "prejudiciu"' în concepţia reprezentanţilor Curţii de Conturi s-a realizat în considerarea caracterului definitiv al hotărârii instanţei de apel.

În emiterea concluziilor menţionate, instanţa de fond nu a avut în vedere elemente relevante în speţă care elimină caracterul excesiv şi abuziv al demersurilor SRR. Astfel, s-au trecut cu vederea elemente foarte importante din derularea evenimentelor care au stat la baza emiterii deciziei de sancţionare de către SRR şi definitorii în speţă, care, în opinia recurentei, nu conduc la ideea de răspundere, aşa cum în mod eronat au interpretat Curtea de Conturi şi instanţa de fond.

A apreciat că, atât personalul implicat în cercetarea disciplinară a consilierului juridic A., cât şi personalul de conducere din cadrul SRR a acţionat responsabil în ceea ce priveşte supravegherea activităţilor la nivelul SRR legate de încălcări ale legalităţii în efectuarea unor operaţiuni sau în realizarea unor activităţi în mod economic, eficace.

Astfel, prin actele administrative contestate în speţă, se aduce atingere dreptului angajatorului instituit de art. 247 din Codul muncii privind exercitarea dreptului de a dispune de prerogativa disciplinară şi de a aplica sancţiuni disciplinare potrivit legii salariaţilor săi, ori de câte ori se constată că au săvârşit o abatere disciplinară.

De asemenea, se constată atingerea adusă de către Curtea de Conturi şi implicit de către instanţa de fond a drepturilor SRR conferite de prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 legate de buna gestiune financiară.

b. Invocă faptul neluării în seamă de către instanţa de fond a lipsei temeiului legal a neregularităţilor constatate de către Curtea de Conturi, respectiv nemotivarea actelor administrative contestate.

Astfel, nu pot fi primite concluziile instanţei de fond potrivit cărora încheierea Curţii de Conturi nr. 8/16.06.2020 respectă prevederile art. 223 din RODAS. Curtea de Conturi s-a limitat doar la indicarea unor texte de lege, fără a menţiona în concret în ce constă încălcarea/nerespectarea de către SRR a prevederilor indicate, sau care din prevederi a avut în vedere la soluţionarea contestaţiei şi adoptarea soluţiei atacate în prezenta cauză.

Aspectele menţionate echivalează cu o nemotivare în drept a soluţiei dispuse de Curtea de Conturi potrivit încheierii nr. 8/16.06.2020, respectiv cu lipsa temeiului legal, încălcându-se astfel prevederile art. 223 din Regulamentul din 29 mai 2014 privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi.

Mai mult, aspectele vizate ca nelegalităţi atestau fapte derulate pe parcursul anului 2014, iar motivarea în drept a avut în vedere OSGG nr. 600/2018, neaplicabil în speţă.

c. Instanţa de fond nu a avut în vedere că aşa zisa reîntregire a fondurilor publice, prin punerea în executare a măsurii II.4 din Decizia nr. 9/2019, nu acordă un caracter legal măsurii impuse SRR, atâta vreme cât acesta nu are o susţinere temeinică în sfera probatorie, dar mai ales în sfera legală, care să respecte întrutotul principiile instituite de Codul muncii cu privire la derularea raporturilor contractuale dintre angajator şi salariat.

Noţiunea de prejudiciu trebuie să aibă aceleaşi valenţe, atât în ceea ce priveşte angajatorul, cât şi ceea ce priveşte salariatul de la care se urmăreşte recuperarea.

Astfel cum reiese din Procesul-verbal de constatare, în ceea ce priveşte aşa zisa "abatere", Curtea de Conturi a constatat deficienţe în sarcina anumitor salariaţi ai SRR. Or emiterea unor asemenea concluzii fără existenţa teoretică şi practică a noţiunii de prejudiciu suferit de angajator şi fără prezentarea în mod concret a condiţiilor cumulative de angajare a răspunderii patrimoniale pentru fiecare din salariaţii vizaţi, nu conduc în sfera legalităţii constatările măsurile Curţii de Conturi.

De asemenea, în ceea ce priveşte angajarea răspunderii salariaţilor SRR, instanţa, respectiv Curtea de Conturi nu se poate limita strict la finalitatea litigiului care a făcut obiectul dosarului Curţii de Apel Bucureşti nr. x/2014, care a constat în anularea deciziei de concediere nr. 994/05.11.2014 şi obligarea SRR la plata de despăgubiri salariatului cercetat.

Câtă vreme în speţă nu există noţiunea de "prejudiciu cauzat angajatorului", nu se poate vorbi de identificarea personalului vinovat, respectiv întreprinderea de demersuri de recuperare a acestuia din partea SRR.

Astfel, solicitarea de către SRR a anulării actelor administrative care fac obiectul prezentei cauze este justificată atâta vreme cât există elemente clare de nelegalitate a acestora, în speţă existând suficiente teze probatorii care să justifice demersul societăţii.

2. Legat de al doilea motiv de recurs, solicită să se constate depăşirea de către instanţa de fond a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Apreciază că nu pot fi primite interpretările instanţei de fond legate de existenta unul prejudiciu produs patrimoniului SRR,

Astfel, aceasta a statuat în mod eronat faptul că SRR ar fi înregistrat un prejudiciu (în valoare de 131.831 RON) reprezentând despăgubiri stabilite de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 2137/03.04.2017 cuvenite salariatei A. consilier juridic în cadrul SRR.

În susţinerea celor de mai sus, recurenta învederează că a făcut trimitere la fondul cauzei, la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1267/2011 şi nr. 698/2020 care clarifică situaţia plăţilor efectuate de către angajator cu ocazia repunerii în situaţia anterioară.

Nu pot fi primite concluziile instanţei de fond de respingere a acţiunii SRR, conform cărora trimiterile la aceste decizii nu au relevanţă în situaţia de faţă, atâta vreme cât analiza, interpretările, concluziile Curţii Constituţionale pe aplicabilitatea prevederilor art. 80 alin 1 din Codul muncii şi efectele privind aplicarea acestora se regăsesc şi în speţa de faţă.

Totodată, instanţa de fond şi-a depăşit limitele de competenţă prin interpretarea unor prevederi legale asupra cărora Curtea Constituţională, dar mai ales însuşi legiuitorul, a statuat într-un anumit sens.

Curtea de Conturi nu are dreptul să analizeze legalitatea unei situaţii prevăzute de Codul muncii şi anume aceea a repunerii părţilor în situaţia anterioară şi să dea o altă interpretare stării de fapt, respectiv modului de aplicare a prevederilor legale, efectelor acestora.

De asemenea, actele Curţii de Conturi nu se pot opune instanţei cu forţă obligatorie, neavând caracterul unor hotărâri judecătoreşti care să se bucure de puterea lucrului judecat,

Fată de cele menţionate, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată formulate de SRR, în sensul anulării încheierii nr. 8/16.06.2020 emisă de Comisia de soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi - Departamentul XI si pe cale de consecinţă anulării în parte a Deciziei Curţii de Conturi nr. 9/2019 si a Raportului de Audit Financiar nr. 1.00/4001/29.07.2019 privind măsura nr. 11.4.

Solicită, de asemenea, obligarea pârâtei intimate la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

1. In ceea ce priveşte primul motiv de recurs invocat de S.R.R. referitor la art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat.

In mod corect auditorii publici externi au concluzionat, urmare a stabilirii de către instanţa de judecată a nelegalităţii şi netemeiniciei deciziei de concediere, că SRR a exercitat în exces şi în mod abuziv prerogativele conferite de lege în calitatea s-a de angajator.

De asemenea, în mod corect instanţa de fond a apreciat că, prin decizia civilă nr. 2137/03.04.2017 s-a reţinut că SRR a sancţionat disciplinar salariatul cu o sancţiune mult mai dură decât se impunea.

Coroborând decizia civilă nr. 2137/03.04.2017 cu actele care au stat la baza emiterii măsurii nr. II. 4 din Decizia nr. 9/2019, în mod corect instanţa de fond a apreciat că reprezentanţii SRR au exercitat în mod abuziv prerogativele conferite de lege, ceea ce a condus la producerea unui prejudiciu în patrimoniul SRR.

O altă critică adusă de recurenta - reclamantă hotărârii instanţei de fond se referă la greşita respingere a apărărilor referitoare la nemotivarea actelor administrative atacate.

Solicită respingerea acestei apărări şi să se constate că Decizia nr. 9/2019 a fost emisă în conformitate cu prevederile pct. 171 lit. a) - b), pct. 180 -181 şi pct. 188 paragraful 3 din R.O.D.A.S., înscriindu-se în concret abaterile de la legalitate şi regularitate constatate în urma acţiunii de control efectuată de Curtea de Conturi la S.R.R, măsurile pe care entitatea verificată trebuie să le ducă la îndeplinire în vederea înlăturării deficienţelor constatate şi termenele de ducere la îndeplinire.

Instanţa de fond în mod corect a apreciat că încheierea nr. 18/2020 respectă prevederile pct. 223 din RODAS, aceasta fiind motivată atât în drept cât şi în fapt.

O altă critică formulată de recurenta - reclamantă se referă la faptul că punerea în executare a măsurii de la pct. II. 4 din Decizia nr. 9/2019 nu conferă caracterul legal al măsurii atâta timp cât nu sunt respectate principiile instituite de Codul muncii cu privire la derularea raporturilor contractuale dintre angajator şi salariat.

In mod corect instanţa a apreciat că prejudiciul este unul evident produs în patrimoniul SRR, întrucât pentru înlăturarea efectelor unei decizii pe care a emis-o nelegal a fost nevoită să achite contravaloarea drepturilor salariale cu titlu de reparaţie, cu toate că nu a beneficiat de contraprestaţia în muncă a salariatului concediat nelegal

2. În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs invocat de S.R.R., art. 488 alin. (1) pct. 4 noul C. proc. civ., solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Din analiza textului Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1267/2011 şi nr. 698/06.10.2020 se reţine că excepţiile de neconstituţionalitate ridicate, respectiv argumentele aduse, nu sunt nici măcar similare celor constatate în speţa de faţă. Mai mult, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiate excepţiile.

Instanţa de fond, analizând apărările invocate de reclamantă referitoare la lipsa prejudiciului din perspectiva Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1267/2011 şi nr. 698/06.10.2020, în mod corect a apreciat că acestea nu au relevanţă în situaţia de faţă.

În drept, a întemeiat întâmpinarea pe prevederile art. 490, art. 205-208 C. proc. civ., Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată şi O.U.G. nr. 119/1999.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013, iar, prin rezoluţia din data de 18.03.2022 s-a fixat termen de judecată la data de 24.05.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Analiza cererii de recurs

1. Motivele de fapt şi de drept relevante

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune se impune a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este nefondat.

Recurentul invocă încălcarea de către instanţă a limitelor puterii judecătoreşti, susţinând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre fără să aibă în vedere Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1267/2011 şi nr. 698/2020, pentru a justifica o pretinsă lipsă a prejudiciului constatat de Curtea de Conturi.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar observă că, în conformitate cu un astfel de motiv de casare, se poate cere şi, respectiv, se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti. Prin sintagma "depăşirea puterii judecătoreşti" se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat decât cea judecătorească.

Prin urmare, acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuţii constituţionale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorităţi statale. Instanţa săvârşeşte un exces de putere atunci când, spre exemplu: îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată, înainte de intrarea ei în vigoare sau se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.

În speţă, instanţa de fond, analizând apărările invocate de reclamantă referitoare la lipsa prejudiciului din perspectiva Deciziilor CCR nr. 1267/2011 şi nr. 698/06.10.2020, în mod corect a apreciat că acestea nu au relevanţă în situaţia de faţă. Din analiza acestor Decizii CCR, Înalta Curte constată că excepţiile de neconstituţionalitate ridicate, respectiv argumentele aduse nu sunt similare celor constatate în speţa de faţă. Mai mult, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiate excepţiile de neconstituţionalitate.

Prin faptul că Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată, prin Decizia CCR nr. 1267/2011, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (1) teza finală din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, în limitele criticilor de neconstituţionalitate formulate, statuând că părţile contractante nu sunt în aceeaşi situaţie, ceea ce justifică acordarea unei mai mari atenţii din partea statului în raport cu partea mai vulnerabilă economic, şi anume salariatul, nu înlătură de la aplicare prevederile O.U.G. nr. 119/1999 şi obligaţiile entităţilor publice cu privire la utilizarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public cu eficienţă, eficacitate şi economicitate.

Prin urmare, în raport de caracterul nefondat al unor astfel de critici invocate, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Ulterior, analizând recursul de faţă, întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Acest motiv este incident în cauză, fiind apreciat ca întemeiat, instanţa de control judiciar urmând a-l admite, a casa sentinţa civilă atacată şi a modifica soluţia primei instanţe în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Astfel, având în vedere Raportul de audit financiar nr. 1.00/4001/29.07.2019, ca urmare a misiunii de audit financiar efectuate în perioada 06.05-29.07.2019, cu tema "auditul financiar asupra contului anual de execuţie a bugetului de stat pe anul 2018", a fost emisă de către Curtea de Conturi Decizia nr. 9/2019.

Curtea de Conturi a României a constatat faptul că SRR a fost prejudiciată cu suma de 131.831 RON, reprezentând despăgubiri stabilite de Curtea de Apel Bucureşti, cuvenite unui salariat (A. consilier juridic în cadrul SRR), faţă de care s-a constatat că factorii decizionali din cadrul SRR au recurs la exercitarea în exces şi în mod abuziv a prerogativelor conferite de lege în calitatea sa de angajator, prin emiterea unei decizii de concediere, dovedită a fi netemeinică şi nelegală.

Curtea de Conturi a României a dispus în concret în sarcina SRR prin Decizia nr. 9/2019 măsura nr. II.4 potrivit, conform prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, următoarele obligaţii:

"Pentru remedierea abaterilor consemnate la punctul 8, conducerea SRR va stabili întinderea prejudiciului şi va dispune măsuri pentru recuperarea acestuia inclusiv a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere/majorărilor de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a efectuat plata şi până când s-au recuperat sumele.

De asemenea, conducerea SRR va efectua, pe întreaga perioadă supusă prescripţiei, o analiză cu privire la litigiile derulate la nivelul entităţii şi urmare cărora instanţele de judecată au formulat decizii nefavorabile SRR şi în măsura în care vor fi identificate cazuri similare celui prezentat de către echipa de audit, va efectua demersurile legale în vederea stabilirii prejudiciului creat bugetului de stat şi dispunerea de măsuri pentru recuperarea acestuia, inclusiv a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a efectuat plata şi până când s-au recuperat sumele."

În speţă, la data auditului financiar, pentru măsurile de la pct. II.4 din Decizia nr. 9/2019 a Curţii de Conturi - Departamentul XI, valoarea abaterilor constatate, producătoare de prejudicii, a fost estimată la suma de 131.831 RON.

În susţinerea acesteia, reprezentanţii intimatei pârâte au reţinut incidenţa deciziei civile nr. 2137/03.04.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. x/2014 (Număr în format vechi 348/2017), susţinând că prin această hotărâre judecătorească definitivă s-a statuat că măsura dispusă de SRR privind concedierea salariatului A. este nelegală şi netemeinică, respectiv că SRR a sancţionat disciplinar salariatul cu o sancţiune mult mai dură decât se impunea.

Curtea de apel a achiesat la susţinerile pârâtei, reţinând că este indiscutabil faptul că prin decizia civilă nr. 2137/04.04.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a constatat conduita ilicită a angajatorului faţă de salariatul său prin reţinerea abaterii disciplinare care a condus la emiterea unui decizii de concediere ilegală, alegaţiile reclamantei fiind lipsite de suport.

Înalta Curte, contrar celor reţinute de instanţa de fond, apreciază că este fondat motivul de casare referitor la greşita aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 33 din Legea nr. 94/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, dispoziţii potrivit cărora activitatea de valorificare a rapoartelor de control se face în baza regulamentului aprobat conform prevederilor art. II alin. (2), iar, potrivit alin. (3) în situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice verificate această stare de fapt.

Astfel, prima instanţă a realizat o interpretare trunchiată a celor statuate prin decizia civilă nr. 2137/04.04.2017 amintită.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut, printre altele, că:

În fapt, în ceea ce priveşte abaterea disciplinară constând în absentarea nemotivată de la serviciu din zilele de 01.08.2014, 04-06.08.2014, Curtea reţine că pentru aceasta perioadă apelanta reclamantă s-a aflat în incapacitate temporară de muncă dovedită prin certificatul medical seria x nr. x/01.08.2014, depus la angajator la data de 26.08.2014. Conform declaraţiei martorei B., rezultă că apelanta a depus certificatul medical în original (exemplarul roz şi exemplarul alb), iar martora a confirmat că a primit aceste originale la data de 26.08.2014 şi le-a dus la medicul de medicina muncii pentru a primi viză, apoi la cabinetul d-nului preşedinte şi apoi la biroul de salarii.

Potrivit menţiunilor deciziei de concediere disciplinară nr. 994/05.11.2014, Curtea reţine că angajatorul nu a procedat la înregistrarea certificatului medical, având dubii cu privire la emiterea acestuia, sens în care a solicitat relaţii de la medicul emitent C..

Ca răspuns la adresa nr. x/30.09.2014 a Comisiei de disciplină, medicul C. a confirmat anularea certificatului de concediu medical, pentru motivul neprezentării adeverinţei de salariat. Faţă de acest răspuns, angajatorul a returnat medicului emitent certificatul medical depus de apelanta salariată.

Curtea apreciază că prin reţinerea ca abatere disciplinară a absenţei apelantei de la locul de muncă în perioada 01.08.2014, 04-06.08.2014, intimata a încălcat dispoziţiile art. 50 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, potrivit cărora contractul individual de muncă se suspendă de drept, pe perioada incapacităţii temporare de muncă a salariatului, perioadă în care, conform art. 60 alin. (1) Codul muncii nu poate fi dispusă concedierea acestuia….

…Curtea reţine din analiza prevederilor Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 233/125 din 14 martie 2006 pentru aprobarea modelului unic al certificatului de concediu medical şi a instrucţiunilor privind utilizarea şi modul de completare a certificatelor de concediu medical pe baza cărora se acordă indemnizaţii asiguraţilor din sistemul asigurărilor sociale de sănătate, că medicul că medicul emitent nu este îndrituit să anuleze/revoce certificatul de concediu medical după ce actul a fost înmânat asiguratului….

…Rezultă cu evidenţă din aceste prevederi legale că medicul emitent nu mai are posibilitatea să anuleze certificatul medical odată ce acesta a fost decupat din carnet şi înmânat asiguratului, moment de la care actul a intrat în circuitul civil.

Prin urmare, în condiţiile în care angajatorul nu a solicitat instanţei anularea certificatului de concediu medical, acesta nu avea dreptul să refuze înregistrarea certificatului şi să acorde asiguratului drepturile legale decurgând din acest act.

Declaraţia medicului emitent privind "anularea" certificatului medical nu prezintă relevanţă juridică, în lipsa unui temei de drept.

În ceea ce priveşte data de 31.07.2015 şi perioada următoare 01.08 - 06.08.2014, apelanta mai susţine că s-a aflat în concediu de odihnă, absenţa de la serviciu fiind justificată ca urmare a concediului de odihnă solicitat verbal a fi reprogramat, dar neoperat în sistem.

Curtea consideră întemeiată apărarea formulată de intimată potrivit căreia apelanta nu a respectat procedura internă de reprogramare a zilelor de concediu de odihnă neefectuat. …

…Curtea constată că apelanta a respectat procedura pentru cererile de reprogramare a concediului de odihnă pentru anii 2011, 2012, 2013 şi 2014, dovadă fiind cererile depuse de aceasta .

Conform declaraţiei martorei D., ce ocupa funcţia de secretară în cadrul biroului juridic, apelanta nu a făcut o cerere nouă de reprogramare a zilelor de concediu în cursul anului 2014.

Prin urmare, probele administrate în cauză demonstrează că apelanta nu a urmat procedura prevăzută de Regulament pentru reprogramarea concediului de odihnă, rezultând că pentru data de 31.07.2015 apelanta a absentat nejustificat de la serviciu.

Sub aspectul individualizării sancţiunii disciplinare prezintă însă relevanţă forma vinovăţiei, care în speţă este culpa, constând în faptul că apelanta a considerat în mod nejustificat că se află în concediu de odihnă, deşi putea şi trebuia să prevadă că nu a urmat procedura legală de aprobare a cererii de reprogramare. Starea de confuzie în care s-a aflat apelanta rezultă din corespondenţa email cu secretara serviciului juridic, din declaraţia apelantei în faţa Comisiei de disciplină în care apelanta a arătat că deşi ştia de prevederile regulamentare, a considerat că a formulat verbal cererea….

…Pentru aceste motive, în baza dispoziţiilor art. 480 C. proc. civ., Curtea va admite apelul, va schimba în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că va admite în parte contestaţia. Va anula în parte decizia de concediere nr. 994/05.11.2014 în ceea ce priveşte abaterea disciplinară constând în absentarea nemotivată de la serviciu din zilele de 01.08.2014, 04-06.08.2014.

Pentru absenţa nejustificată de la locul de muncă din data de 31.07.2014, aplicând criteriile de individualizare a sancţiunii prevăzute de art. 250 Codul muncii şi, în special, forma vinovăţiei şi împrejurările reţinute cu privire la săvârşirea faptei, Curtea apreciază că se impune înlocuirea sancţiunii concedierii disciplinare cu sancţiunea reducerii salariului de bază cu 10% pe o durată de 1 lună prevăzută de art. 248 alin. (1) lit. c) Codul muncii.

În baza dispoziţiilor art. 80 alin. (1) şi (2) Codul muncii, Curtea va dispune reintegrarea contestatoarei pe funcţia şi postul deţinute anterior şi va obliga intimata să-i plătească despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la data reintegrării.

Va obliga contestatoarea să plătească intimatei cheltuieli de judecată în valoare de 2000 RON, reprezentând onorariu avocaţial fond, cu aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) şi art. 451 alin. (2) C. proc. civ.. …

…Va păstra în rest sentinţa.

În baza dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va obliga intimata, ca parte căzută în pretenţii, să plătească apelantei cheltuieli de judecată în valoare de 1500 RON, reprezentând onorariu avocaţial în apel dovedit prin chitanţa seria x nr. x/19.01.2017 .

Din analiza acestei decizii rezultă că cele reţinute de echipa de auditori externi ai Curţii de Conturi în constatarea nr. 8 şi preluate de instanţa de fond, potrivit cărora "factorii decizionali din cadrul SRR au recurs la exercitarea în exces şi în mod abuziv a prerogativelor conferite de lege în calitatea sa de angajator, prin emiterea unei decizii de concediere, dovedită a fi netemeinică şi nelegală" nu corespund realităţii.

În primul rând, Înalta Curte constată că decizia de concediere nr. 994/05.11.2014 a fost anulată doar în parte, în ceea ce priveşte abaterea disciplinară constând în absentarea nemotivată de la serviciu din zilele de 01.08.2014, 04-06.08.2014, iar pentru absenţa nejustificată de la locul de muncă din data de 31.07.2014, menţinută în decizie, instanţa de dreptul muncii a aplicat criteriile de individualizare a sancţiunii prevăzute de art. 250 Codul muncii şi, în special, forma vinovăţiei şi împrejurările reţinute cu privire la săvârşirea faptei, apreciind că se impune înlocuirea sancţiunii concedierii disciplinare cu sancţiunea reducerii salariului de bază cu 10% pe o durată de 1 lună prevăzută de art. 248 alin. (1) lit. c) Codul muncii.

Prin urmare, Decizia nr. 994/05.11.2014 a fost menţinută şi doar modificată în parte, iar modificarea sancţiunii a avut în vedere c individualizarea sancţiunii în special pe forma vinovăţiei si a împrejurărilor reţinute cu privire la săvârşirea faptei.

În al doilea rând, cu privire la abaterea disciplinară pentru care s-a decis anularea în parte a deciziei, instanţa care a pronunţat Decizia nr. 2137/03.04.2017 a reţinut că în condiţiile în care angajatorul nu a solicitat instanţei anularea certificatului de concediu medical, acesta nu avea dreptul să refuze înregistrarea certificatului şi să acorde asiguratului drepturile legale decurgând din acest act.

Chiar dacă aceste aspecte au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte constată că faptul că recurenta reclamantă s-a autosesizat cu privire la nelegalitatea unui certificat medical, inclusiv prin contactarea medicului emitent al certificatului medical, nu reprezintă depăşirea competenţelor legale ale acesteia.

Cu atât mai mult, chiar dacă, aşa cum s-a reţinut prin Decizia nr. 2137/03.04.2017, Declaraţia medicului emitent privind "anularea" certificatului medical nu prezintă relevanţă juridică, în lipsa unui temei de drept, nu poate fi ignorată conduita medicului care a procedat la revocarea certificatului medical, susţinând că emiterea certificatului s-a realizat sub condiţie, iar anularea acestuia a avut la bază neîndeplinirea acestei condiţii, respectiv pentru neprezentarea adeverinţei de salariat. De altfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, din analiza declaraţiei doamnei E. - Şef serviciu juridic, dată Comisiei de cercetare disciplinară, a rezultat că aceasta a returnat certificatul medical în dublu exemplar pentru a putea fi anulat, la solicitarea medicului emitent al acestuia.

Înalta Curte nu împărtăşeşte considerentele instanţei de fond în ceea ce priveşte conduita ilicită a angajatorului faţă de salariatul său, având în vedere elementele relevante menţionate în alineatele precedente care elimină caracterul excesiv şi abuziv al demersurilor recurentei reclamante.

În ce priveşte celelalte 2 motive de nelegalitate invocate de către reclamantă, privind nemotivarea actelor administrative contestate, respectiv că punerea în executare a măsurii de la pct. II. 4 din Decizia nr. 9/2019 nu conferă caracterul legal al măsurii atâta timp cât nu sunt respectate principiile instituite de Codul muncii cu privire la derularea raporturilor contractuale dintre angajator şi salariat, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Astfel, Decizia nr. 9/2019 a fost emisă în conformitate cu prevederile pct. 171 lit. a) - b), pct. 180 -181 şi pct. 188 paragraful 3 din R.O.D.A.S., înscriindu-se în concret abaterile de la legalitate şi regularitate constatate în urma acţiunii de control, măsurile pe care entitatea verificată trebuie să le ducă la îndeplinire în vederea înlăturării deficienţelor constatate şi termenele de ducere la îndeplinire. De asemenea, încheierea nr. 18/2020 a fost emisă potrivit pct. 219 din R.O.D.A.S, conţinând toate elementele de formă şi fond prevăzute în Anexa nr. 15 din R.O.D.A.S., fiind prezentate motivele de fapt, respectiv argumentele care au determinat comisia să respingă contestaţia, redarea măsurii contestate şi a probelor/documentelor care au stat la baza dispunerii acesteia, motivele invocate în contestaţie de către conducerea SRR şi documentele depuse în susţinerea acesteia, motivele pentru care au fost apreciate ca nerelevante.

De asemenea, în mod corect instanţa a apreciat că prejudiciul este unul evident produs în patrimoniul reclamantei, întrucât pentru înlăturarea efectelor unei decizii, anulată în parte ulterior, a fost nevoită să achite contravaloarea drepturilor salariale cu titlu de reparaţie, cu toate că nu a beneficiat de contraprestaţia în muncă a salariatului concediat nelegal. Prin urmare, în speţă nu este vorba despre situaţia tipică dintre un angajator şi angajatul său, pentru a se aplica prevederile art. 80 alin. (1) din Codul Muncii, ci sunt incidente, astfel cum a reţinut autoritatea pârâtă, prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 care prevăd că persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public au obligaţia să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public.

În concluzie, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii reclamantei cu consecinţa anulării încheierii nr. 8/16.06.2020 emisă de Comisia de soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi şi, în parte, a Deciziei Curţii de Conturi nr. 9/2019 şi a Raportului de Audit Financiar nr. 1.00/4001/29.07.2019 privind măsura nr. II.4.

Analizând cererea recurentei privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, o apreciază întemeiată, urmând să acorde acesteia integral cheltuielile de judecată.

2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune împotriva sentinţei civile nr. 678 din 28 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020; va casa sentinţa recurată şi în rejudecare: va admite acţiunea reclamantei; va anula încheierea nr. 8/16.06.2020 emisă de Comisia de soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi şi, în parte, Decizia Curţii de Conturi nr. 9/2019 şi Raportul de Audit Financiar nr. 1.00/4001/29.07.2019 privind măsura nr. II.4.

În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe intimatul căzut în pretenţii la plata către recurentă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, potrivit dovezilor pe care partea le-a depus la dosar mai înainte de încheierea dezbaterilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune împotriva sentinţei civile nr. 678 din 28 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020.

Casează sentinţa recurată şi în rejudecare:

Admite acţiunea reclamantei.

Anulează încheierea nr. 8/16.06.2020 emisă de Comisia de soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi şi, în parte, Decizia Curţii de Conturi nr. 9/2019 şi a Raportului de Audit Financiar nr. 1.00/4001/29.07.2019 privind măsura nr. II.4.

Obligă intimata pârâtă Curtea de Conturi la plata către recurenta reclamantă Societatea Română de Radiodifuziune a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.