Limits of judicial inspection power: disciplinary review cannot censure judge's logico-legal reasoning and evidentiary assessment

Şedinţa publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 03.02.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciara - Serviciul de inspecţie pentru judecători, a formulat contestaţie împotriva Rezoluţiei nr. C20-1729 din 11.01.2021 a Inspectorului Sef şi împotriva Rezoluţiei de clasare nr. 2698/A din 04 septembrie 2020 solicitând desfiinţarea rezoluţiilor şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 810 pronunţată în data de 24.05.2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta INSPECŢIA JUDICIARĂ, ca neîntemeiată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva hotărârii instanţei de fond a exercitat calea de atac a recursului reclamanta A. S.R.L., în condiţiile art. 493 din C. proc. civ.,

Încadrând criticile în motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi, rejudecând litigiul în fond să se admită contestaţia, să se desfiinţeze rezoluţia Inspectorului-şef nr. C20-1729 din 11.01.2021 şi Rezoluţia de clasare nr. 2698/A din 04 septembrie 2020 şi să se trimită dosarul pentru completarea verificărilor, respectiv, pentru ca Inspecţia Judiciară să analizeze aspectele sesizate ca abateri disciplinare în mod concret, respectiv, să arate dacă, în cadrul dosarului nr. x/2020 doamna judecător B. a procedat în mod corect, sau, dimpotrivă, faţă de faptele sesizate, rezultă că ar fi încălcat norme de drept material şi/sau procedural.

În dezvoltarea criticilor sale, recurenta invocă greşita interpretare si aplicare în cauza a dispoziţiilor art. 45 alin. (3) si alin. (4) din Legea nr. 317/2004, si a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. t) si art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Arată că, în sentinţa recurata se reţine în mod nelegal că există o motivare a actelor contestate în condiţiile în care Inspecţia Judiciara, deşi a fost sesizată cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, nu a expus nicio analiza din care sa rezulte dacă au fost încălcate norme de drept material sau procesual - Decizia CCR nr. 2/2012 exclude motivarea cuprinsă în sentinţa recurată.

Simplul fapt ca in actele contestate se arată, cu titlu generic, că nu ar exista abaterea disciplinara, în condiţiile în care nu există nicio analiza a unei presupuse incalcari a normelor de drept material, sau procesual, nu poate conduce la concluzia că soluţia de clasare ar fi motivată, din moment ce textele legale mai sus menţionate impun în mod expres obligaţia Inspecţiei Judiciare de a analiza"indiciile" cuprinse in Sesizare, si de a comunica "rezultatul" acestei analize părţii.

Consideră recurenta că rezulta cu evidenţă ca analiza existentei unei încălcări a normelor de drept material sau procesual era obligatorie a fi efectuată în cauză de Inspecţia Judiciara, data fiind sesizarea întemeiată pe abaterea disciplinară prevăzută de art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, şi că, in cauză, doar daca s-ar fi arătat care sunt "indiciile" din care rezulta ca nu ar exista o asemenea încălcare, sesizarea era motivata si putea sa susţină soluţia de clasare.

Inexistenta unei asemenea analize, în mod greşit nu a fost reţinuta de instanţa de fond ca determinând nelegalitatea actelor administrative contestate.

Menţionează că dispoziţiile art. 991 din Legea nr. 303/2004 au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, sens în care prin Decizia CCR nr. 2/2012 (Anexa 1) s-au arătat următoarele:

"Curtea subliniază rolul Consiliului Superior al Magistraturii, care, in calitatea sa de instanţa de judecata in domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor si procurorilor, va fi chemat sa interpreteze si sa aplice aceste texte, in raport cu situaţiile de fapt care le vor fi supuse judecaţii, cu respectarea principiilor constituţionale care guvernează statutul magistraţilor. Verificarea existentei unei abateri disciplinare presupune examinarea temeinica a circumstanţelor de fapt in care a trebuit sa lucreze maeistratul, a noutăţii si dificultăţii problematicilor juridice cu care acesta s-a confruntat, a situaţiei iurisprudentei si doctrinei, a motivării, pentru a se ajunge la concluzia existentei faptei prevăzute de textul legal de referinţă."

Or, consideră că este obligatoriu, potrivit jurisprudentei CCR, ca în actele contestate sa se regăsească o verificare a aspectelor sesizate care sa privească în mod expres "problematica juridica cu care acesta s-a confruntat" a situaţiei iurisprudentei si doctrinei, a motivării.

Rezultă astfel că interpretarea cuprinsă în sentinţa recurată este de neprimit, aceasta fiind nelegala şi in contra considerentelor CCR, din moment ce au fost menţinute în mod nelegal actele emise de Inspecţia Judiciara, deşi în acestea nici măcar nu s-a arătat dacă s-au încalcat sau nu normele de drept invocate în sesizare, pentru a exista o examinare temeinică, si, cu atât mai puţin, să se arate, faţă de aspectele sesizate, care este situaţia jurisprudentială si poziţia doctrinei, desi aceasta a fost expusa inclusiv în Sesizare.

Consideră ca dispoziţiile art. 45 alin. (3) si alin. (4) din Legea nr. 317/2004, art. 99 alin. (1) lit. t) si art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, se interpretează şi se aplică în maniera susţinuta de parte în cererea introductiva, si nu iîn maniera nelegală susţinuta în Sentinţa recurată, Inspecţia Judiciara fiind obligată cel puţin a se pronunţa asupra faptului daca exista sau nu o încălcare a normelor de drept material sau procedural pentru a pronunţa o rezoluţie de clasare motivata, si,după caz, subsidiar, daca aceasta încalcare este din culpă, grava, neîdoielnică şi nescuzabilă.

Doar în acest din urma caz se poate considera că soluţia de clasare a Sesizării ar fi motivata, urmând ca sa se exercite corespunzător caile de atac impotriva acesteia, situaţia menţinută nelegal de instanţa de fond, in care Inspecţia Judiciara invoca o argumentaţie de tip copy-paste, generala, fara analiza in concret a Sesizării formulate, fiind o situaţie care nu este permisa de dispoziţiile legale.

Deopotrivă, recurenta invocă şi greşita interpretare si aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 45 alin. (3) si alin. (4) din Legea nr. 317/2004, si a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. t) si art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Astfel, arată că, în sentinţa recurată se retine că Inspecţia Judiciara nu poate analiza daca există o încalcare a dispoziţiilor de drept material si/sau procedural deoarece ar fi afectata independenta judecătorului sesizat si ar constitui o cale de atac nepermisa împotriva hotărârilor judecătoreşti.

Recurenta susţine că aceasta interpretare este respinsa categoric de Decizia CCR nr. 588/2007 si Decizia CCR nr. 2/2012, care face trimitere si la jurisprudenta internaţionala (CJUE si CEDO) care este in acelaşi sens

Susţine astfel că se încalcă in mod "expres si flagrant considerentele Deciziei CCR nr. 588/2007 şi Deciziei CCR nr. 2/2012, în care s-a reţinut exact contrariul celor cuprinse în sentinţa recurata, fiind confirmata în mod expres de către CCR nelegalitatea sentinţei recurate.

In Decizia CCR nr. 2/2012 s-a criticat textul art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 pe motiv că "se refera la conţinutul hotărârilor judecătoreşti, care nu poate fi examinat decât prin intermediul cailor de atac. Dispoziţiile art. 99 lit. t) din aceeaşi lege, care privesc "exercitarea funcţiei cu rea-credinta sau grava neglijenta" sunt criticate, întrucat determina cape calea acţiunii disciplinare să se ajungă, indirect, la repunerea in discuţie a fondului cauzei, încalcandu-se astfel autoritatea de lucru judecat."

Aceasta critica a fost respinsa în mod expres de către CCR în Decizia CCR nr. 2/2012 (Anexa 1)/cu motivarea:

"reglementările menţionate nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează, judecătorul pentru o, anumita conduita. Hotărârile pe care acesta le pronunţa sunt supuse cailor de atac prevăzute de lege.";

"Consiliul Superior alin. Magistraturii, in virtutea, rolului sau constituţional de garant al independentei justiţiei, îndeplineşte rolul de instanţa de judecata, prin secţiile sale, in domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor si procurorilor, aşadar si in situaţia nerespectarii, de către aceştia, cu rea-credinta sau din grava neglijenta, a normelor de procedura. Obiectul judecaţii îl constituie insa numai abaterile disciplinare, aşadar conduita magistraţilor, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificaţia unui control administrativ al hotărârilor judecătoreşti pronunţate- de aceştia. De altfel, si hotărârile pronunţate in materie disciplinara de Consiliul Superior- al Magistraturii sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit art. 133 alin. (7) raportat la art. 134 alin. (2) din Constituţie."

"Toate considerentele enunţate conduc la concluzia ca principiul constituţional al independentei judecătorilor implica, in mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilităţii. Independenta judecătorului nu constituie si nu poate fi interpretata ca o putere discreţionară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale in condiţiile legii, indiferent că este vorba despre răspundere penala, civila sau disciplinara."

De asemenea, aceeaşi argumentaţie se regeşte şi in considerentele Deciziei CCR nr. 588/2007 (Anexa 2) în care din nou se arată in mod expres ca nu este întemeiata argumentaţia ca textul care permite sancţionarea magistraţilor pentru grava neglijenta ar fi neconstitutional deoarece, "se poate deschide calea unui control administrativ al hotărârilor judecătoreşti pronunţate, aducandu-se astfel atingere înfăptuirii actului de justiţie, independentei judecătorilor si normelor constituţionale privind folosirea cailor de atac."

Şi în aceasta Hotărâre se retine ca "art. 11 alin. (3) din Legea nr. 356/2006 nu instituie o noua cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Astfel, de esenţa înfăptuirii actului de justiţie este supunerea judecătorului in fata legii si, ca un corolar al acestei cerinţe, respectarea normelor de procedura. Consiliul Superior al Magistraturii, in virtutea rolului sau constituţional de garant al independentei justiţiei, îndeplineşte rolul de. instanţa de judecata, prin sediile sale, in domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor si procurorilor, aşadar si in situaţia nerespectarii, de către aceştia, cu rea-credinta sau din grava neglijenta, a normelor de procedura. Obiectul judecaţii ii constituie insa numai abaterile disciplinare, aşadar conduita maeistratilor, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificaţia unui control administrativ' al hotărârilor judecătoreşti pronunţate de aceştia. De altfel, si hotărârile pronunţate in materie disciplinara de Consiliul Superior al Magistraturii sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit art. 133 alin. (7) raportat la art. 134 alin. (2) din Constituţie."

De asemenea, raportat la susţinerea instanţei de fond, din cuprinsul hotărârii recurate, în sensul ca nu poate fi analizata Sesizarea şi că argumentele cuprinse in actele contestate sunt întemeiate, deoarece Inspecţia Judiciara nu are competenta "de a analiza modalitatea in care magistratul investit cu soluţionarea unei cauze interpretează normele de drept si coroborează probele administrate", arată recurentul că, deşi a arătat mai sus că analiza este limitata la conduita judecătorului si nu la soluţiile date de acesta, Decizia CCR nr. 2/2012 (Anexa 1) face inclusiv trimitere la reglementările internaţionale, respectiv la jurisprudenta CJUE, care exclude complet interpretarea greşita a instanţei de fond. " Prin Hotărârea din Cauza Traghetti del Mediterrqneo, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat ca "dreptul comunitar se opune unei legistatii naţionale care exclude, în general, răspunderea statului membru, pentru despăgubirile acordate particularilor ca urmare a unei încălcări a dreptului comunitar imputabila unei instanţe naţionale care judeca in ultima instanţa, pentru motivul ca încălcarea in cauza rezulta dintr-o interpretare a unor norme juridice sau dintr-o apreciere a faptelor si a probelor efectuate de o asemenea instanţa. Dreptul comunitar se opune totodată unei legislaţii naţionale care limitează angajarea acestei răspunderi doar la cazurile de doi sau culpa grava a judecătorului, daca o asemenea limitare conduce la excluderea angajării răspunderii statului membru in cauza in alte situaţii in care a fost comisa o încălcare vădita a dreptului aplicabil, astfel cum a fost precizata la punctele 53-56 din Hotărârea pronunţata la 30 septembrie 2003 in cauza Kobler" (paragraful 46).

Potrivit jurisprudentei citate, statele membre nu pot sa se apere de răspundere pentru încălcarea dreptului Uniunii Europene, invocând, faptul că, această încălcare este determinata de modul in care instanţele naţionale interpretează legea, apreciază faptele sau probele, iar aceasta răspundere a statelor nu poate ramane fora efect.in ceea ce priveşte răspunderea judecătorului naţional."

CCR arată în mod expres în Decizia nr. 2/2012 (Anexa 1) şi faptul că preocuparea legiuitorului a fost de a reglementa posibilitatea atragerii răspunderii disciplinare a magistratului, având in vedere şi Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare si verificare a progresului realizat de România in vederea atingerii anumitor obiective de referinţa specifice in domeniul reformei sistemului judiciar si al luptei împotriva corupţiei, publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 354 din 14 decembrie 2006, în care s-a reţinut ca au fost identificate de Comisie "chestiuni ramase nerezolvate, in special in ceea ce priveşte responsabilizarea si eficienta sistemului judiciar" din România, in Raportul Comisiei către Parlamentul European si Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare si verificare, din 20 iulie 2011, se reţine la acest capitol că "România nu s-a angajat încă într-un proces de reformă aprofundată a sistemului disciplinar".

În concluzie, recurentul susţine că dezlegările cuprinse în sentinţa recurată cu privire la interpretarea si aplicarea in cauza a dispoziţiilor art. 45 alin. (3) si alin. (4) din Legea ar. 317/2004, si a dispoziţiilor art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, sunt in integralitate vădit nelegale, dat fiind că încalcă in mod expres considerentele Deciziei CCR nr. 588/2007 si Deciziei CCR 2/2012, în care s-a reţinut exact contrariul celor cuprinse în sentinţa recurată, şi anume că reglementarea posibilităţii de atragere a răspunderii magistratului pentru "grava neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod_grav, neîndoielnic si nescuzabil, normele de drept material ori procesual" nu afectează independenta acestuia şi nici nu poate sa aibă legătura cu caile de atac, fiind obligatoriu ca sesizările sa fie analizate în concret şi, data fiind si jurisprudenta CJUE, că este obligatoriu ca aceasta activitate să se facă inclusiv pentru "modul în care instanţele naţionale interpretează legea, apreciază faptele sau probele"', contrar, deci, celor reţinute în sentinţa recurată.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamanta S.C. A. S.R.L., intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, în cadrul căreia, fără a se invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 17.09.2021 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 17 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte, luând act de concluziile formulate de reprezentantul recurentei - reclamante, pe fondul recursului, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise reţinând dosarul spre soluţionare.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu criticile formulate, cu apărările intimatei şi cu normele legale aplicabile litigiului dedus judecăţii, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele expuse în continuare:

Înainte de a trece la analizarea criticilor formulate de recurenta - reclamantă pe fondul recursului, Înalta Curte reţine următoarea situaţie de fapt:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu Inspecţia Judiciară a formulat contestaţie atât împotriva Rezoluţiei inspectorului-şef nr. C20-1729/11 ianuarie 2021, prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva Rezoluţiei de clasare nr. 2698/A/04 septembrie 2020 şi a fost menţinută rezoluţia atacată, cât şi împotriva Rezoluţiei de clasare nr. 2698/A/04 septembrie 2020 prin care a fost clasată sesizarea formulată împotriva doamnei judecător B., din cadrul Tribunalului Comercial Argeş, sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Rezoluţia nr. 2698/A/04 septembrie 2020 menţinută prin Rezoluţia inspectorului şef nr. C20-1729 din data de 11 ianuarie 202a, s-a dispus clasarea sesizării formulate de către petenta A. S.R.L. împotriva doamnei judecător B., sub aspectul săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, reţinându-se în esenţă că aspectele invocate de petentă ce vizează modul de evaluare a probelor din dosar, de soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, precum şi pretinsele nerespectări al prevederilor art. 997 C. proc. civ., au fost supuse controlului judiciar al instanţei superioare prin exercitarea apelului, cale de atac ce a fost însă respinsă, ca nefondată.

Instanţa de fond, prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar, a respins contestaţia formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată, reţinând în esenţă că, criticile invocate prin sesizare şi preluate în contestaţia adresată instanţei, vizând în concret operaţiunile de interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, care se subsumează raţionamentului logico-juridic al magistratului, sunt operaţiuni specifice şi esenţiale ale activităţii de judecată, care nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară.

Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, raportat la actele ce compun dosarul.

Trecând astfel la analizarea criticilor formulate de recurenta- reclamantă A. S.R.L., din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că aceste motiv de nelegalitate nu poate fi reţinut, în contextul în care instanţa de fond a făcut o justă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, raportat la obiectul cauzei cu care a fost învestită, considerentele primei instanţe fiind însuşite de instanţa de control judiciar.

Într-o primă critică, recurenta a susţinut în esenţă că, în mod nelegal, în sentinţa recurată s-a reţinut că există o motivare a actelor contestate, în condiţiile în care Inspecţia Judiciară, deşi a fost sesizată cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 99 indice 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, nu a expus nici o analiză din care să rezulte dacă au fost încălcate norme de drept material sau procesual.

Această critică nu poate fi reţinută de către instanţa de control judiciar care, făcând propria evaluare a celor două rezoluţii ce fac obiectul litigiului, constată, contrar celor eronat susţinute de recurenta - reclamantă, că, din conţinutul acestora rezultă fără putinţă de tăgadă că s-au efectuat verificări privind abaterile disciplinare reclamate de recurentă, că s-a răspuns la fiecare problemă ridicată de parte, fiind prezentate în mod corespunzător motivele de fapt şi de drept avute în vedere la soluţionare, inclusiv motivele pentru care nu pot fi analizate susţinerile petentei în modalitatea propusă de aceasta, limitele de competenţă în cadrul cărora Inspecţia Judiciară îşi desfăşoară activitatea.

Faptul că inspectorii judiciari nu au interpretat argumentele invocate de recurenta - reclamantă în sensul propus de aceasta, nu poate conduce la concluzia că cele două rezoluţii sunt nemotivate, critica recurentei sub acest aspect, neputând fi reţinută.

Nici critica ce vizează reţinerea instanţei de fond, conform căreia Inspecţia Judiciară nu poate analiza dacă există o încălcare a dispoziţiilor de drept material şi/sau procedural, deoarece ar fi afectată independenţa judecătorului sesizat şi ar constitui o cale de atac nepermisă împotriva hotărârilor judecătoreşti, nu poate fi primită de către instanţa de control judiciar.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Rezultă, aşadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţii reclamante într-o anumită cauză excede competenţelor Inspecţiei Judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Prin urmare, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Ori, în condiţiile în care, prin aspectele sesizate de recurenta - reclamantă, aceasta îşi exprimă nemulţumirea cu privire la activitatea doamnei judecător B., privind modalitatea de instrumentare şi soluţionare a dosarului nr. x/2020, în sensul că ar fi existat autoritate de lucru judecat prin prisma considerentelor sentinţei civile nr. 410/12.09.2017 şi a celor din sentinţa civilă nr. 181/24.04.2019, respectiv că admiterea cererii de ordonanţă preşedinţială a avut loc cu încălcarea condiţiilor prevăzute de art. 997 C. proc. civ., în mod corect a reţinut instanţa de primă jurisdicţie că modalitatea de soluţionare a excepţiei autorităţii de judecat, respectiv aprecierea existenţei în cauză a elementelor prevăzute de art. 430 C. proc. civ. pentru incidenţa autorităţii de lucru judecat, se circumscrie activităţii de judecată şi nu poate fi cenzurată în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, eventualele critici privind modalitatea de soluţionare a acestei excepţii putând fi formulate doar în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.

În acord cu instanţa de fond şi Înalta Curte constată că şi analizarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitatea prev. de art. 997 C. proc. civ., se subsumează raţionamentului logico-juridic al magistratului, fiind operaţiuni specifice şi esenţiale ale activităţii de judecată, care nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, interpretarea normelor de drept şi coroborarea probelor administrate reprezentând elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material ori procesual în procesul interpretării şi aplicării legii nu poate fi considerat o "abatere de la îndatoririle de serviciu" sau o "faptă care afectează prestigiul justiţiei", iar cenzurarea acestuia în cadrul contenciosului disciplinar al funcţiei de magistrat nu poate fi realizată.

Este adevărat că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabili ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificări trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esenţa activităţii de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situaţiile şi condiţiile cumulative mai sus expuse.

Însă, modul în care magistraţii instrumentează, apreciază/califică şi soluţionează cererile, excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

În speţă, Înalta Curte reţine că expunerea motivată a unui raţionament logico-juridic adoptat în modul de apreciere şi interpretare a normelor legale incidente speţei, raportat la actele şi lucrările dosarului, ori activitatea de interpretare şi de analizare a admisibilităţii unor probe nu poate constitui în nici un caz abatere disciplinară, atunci când are loc în limitele legii şi a logicii.

De asemenea, pe calea procedurii de sesizare a jurisdicţiei disciplinare nu se poate stabili dacă cererea de suspendare a dreptului de vot în cadrul adunărilor generale ale unei societăţi, putea fi dispusă pe calea ordonanţei preşedinţiale, întrucât, în această situaţia s-ar fi cenzurat soluţia pronunţată de judecător, ceea ce ar fi contravenit principiilor constituţionale, potrivit cărora judecătorul este independent, iar horărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Şi aprecierea făcută de magistrat cu privire la calitatea de reprezentant a avocatului, semnatar al cererii de chemare în judecată se circumscrie tot activităţii de judecată, neputând fi cenzurată în cadrul verificărilor administrative efectuate de Inspecţia Judiciară.

Deopotrivă, nici modul de aplicare a normelor de drept material ori procesual, contrar interpretării avute în vedere de recurenta - reclamantă, nu poate fi considerat o abatere de la îndatoririle de serviciu, în sensul exercitării cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, ci se subsumează raţionamentului logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză.

Nefondată este şi critica ce vizează nerespectarea considerentelor Deciziilor Curţii Constituţionale a României nr. 2/2012 şi nr. 588/2007.

În primul rând instanţa de control judiciar constată că, prin aceste decizii au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate invocate, iar, pe de altă parte, criticile analizate de instanţa de control constituţional au avut la bază o cu totul altă situaţie de fapt şi de drept.

Mai mult, instanţa de control judiciar are în vedere Decizia nr. 251/2016 din data de 11 iulie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Completul de 5 judecători, a consacrat la nivel de principiu că:

"Analiza legalităţii şi temeiniciei actului decizional (...) presupune exercitarea unor prerogative jurisdicţionale, care includ în mod necesar capacitatea de a decide pe baza unor norme de drept şi în cadrul unei proceduri organizate, asupra unei situaţii de fapt şi de drept care intra în competenţa sa, cu respectarea principiului statului de drept, inerent sistemului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi protocoalelor sale adiţionale.

Nu se pot conferi competenţe altor autorităţi în aceasta materie, respectiv Inspecţiei Judiciare (...) aceste aspecte fiind susceptibile de analiză numai în cadrul controlului ierarhic şi jurisdicţional, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care delimitează cadrul angajării disciplinare a magistraţilor la "abaterile de la îndatoririle de serviciu" şi la "faptele care afectează prestigiul justiţiei".

În raport cu această normă de principiu, modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material ori procesual în procesul interpretării şi aplicării legii nu poate fi considerat o "abatere de la îndatoririle de serviciu" sau o "faptă care afectează prestigiul justiţiei", iar cenzurarea acestuia în cadrul contenciosului disciplinar al funcţiei de magistrat nu poate fi realizată."

Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de reformare, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legală, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 810 din 24 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 mai 2022.