Judicial disciplinary complaint: appeal dismissed for lack of passive procedural standing and inadmissible constitutional referral

Şedinţa publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosarele conexate nr. x/2019 şi nr. y/2019, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare in judecata, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat "anulare rezoluţiilor IJ - Rezoluţia nr. C19-3635/07.11.2019 a inspectorului şef şi Rezoluţia nr. 2998/A/09.09.2019 emisă în dosarul nr. x al IJ-DIJ".

Reclamantul solicită anularea rezolutiilor emise si pe cale de consecinta continuarea verificarilor in vederea tragerii la raspundere a trei judecători de la Curtea de Apel Bucureşti cu privire la modul de soluţionare a dosarului civil (contencios administrativ) nr. x/2016, pentru pronunţarea deciziei civile nr. 6308/16.11.2018.

Prin încheierea de şedinţă din data de 14 iulie 2020, instanţa a introdus în cauză, în calitate de pârâtă, Inspecţia Judiciară, la solicitarea reclamantului.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1321 din 02 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii, invocată de acest pârât, respingând acţiunea reclamantului în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Deopotrivă, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta INSPECŢIA JUDICIARĂ, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A. şi, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 1,3,4,5,6,8 şi 9 C. proc. civ.. (din 1865), a solicitat admiterea recursului, modificarea şi/sau casarea sentinţei atacate, în tot sau în parte, potrivit art. 312 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., respectiv modificarea pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6,7,8 şi 9 Cod procedură civilă şi/sau casarea cu reţinere sau, după caz, cu trimitere, pentru motivele prevăzute de Art. 304, pct. 1, 3, 4, C. proc. civ., precum şi în toate cazurile, în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul, fără a intra în cercetarea fondului sau când modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi ori atunci când sunt găsite întemeiate atât motive de modificare, cât şi de casare.

În dezoltarea criticilor sale, recurentul susţine în esenţă că, domnul judecător B. nu s-a prezentat, întrucât, toate documentele, pe care le-a primit de la aceasta instanţa de judecată, nu se precizează deloc numele şi prenumele judecătorului cauzei, ceea ce nu i se pare legal, mai ales ca doreşte să ştie, încă de la început, cine este judecătorul, care urmează să judece, pentru a putea ridica obiecţii. Informaţiile care se găsesc despre un dosar, afişate pe portalul justiţiei din România, cuprind numele şi prenumele pârtilor dintr-un dosar, însă, nu se spune niciodată, alcătuirea unui corpplet de judecată, cu nume şi prenume.

Invocă si faptul ca nu a cunoscut numele judecătorului, potrivit legii, şi, nici cariera sa, cariera care nu s-a desfăşurat la Curtea de Apel Bucureşti, în domeniul contenciosului administrativ şi fiscal, ci mai mult pe la Preşedinţia României, Senatul României, Ministerului Afacerilor Externe, Direcţia Penitenciarelor, Proiectul ABC, etc, in calitate de jurist, probabil.

Invocă şi faptul ca nu cunoaşte felul în care s-a decis ca domnul judecător B. să judece în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii şi abia ulterior şi împotriva inspecţiei Judiciare solicitând astfel verificarea modalităţii de atribuire a acestui dosar, în sensul ca vrea să i se confirme faptul ca judecătorul a fost desemnat prin tragere la sorţi, potrivit procedurii. Susţine faptul ca instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legate, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de Art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Deopotrivă, recurentul invocă şi încălcarea, prin hotărârea dată, a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de Art. 105 alin, (2) C. proc. civ. si motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât, nu i s-a comunicat niciodată şi nu a fost informat despre documentul denumit "întâmpinare", transmis instanţei de judecată, de către pârâta inspecţia Judiciară, după ce instanţa a acceptat introducerea in cauza a acestei pârâte, recurentul fiind lipsit de posibilitatea de a se apăra şi de a fi informat, drepturi pe care le are, potrivit Constituţiei României, Art. 24, alin. (1} şi Art. 31, alin. (1) şi alin. (2).

Într-o altă critică recurentul invocă şi faptul că hotărârea recurată s-a dat cu încălcarea competentei altei instanţe de judecată, potrivit Art. 304, pct. 3 C. proc. civ., în sensul că partea a depus la dosar, probe, respectiv înscrisuri, prin care dovedea faptul ca Hotărârea nr. 810/01.07.2010, emisă de către Prefectura Municipiului Bucureşti nu a fost niciodată modificată, pe calea dreptului comun şi nici de către emitentul ei, in favoarea C., iar acestea nu au fost luate în considerare. C. şi cei de la A.N.R.P. au întocmit un mic plan şi C. a apelat la BEJ D., pentru a-i cere o cota de/3, pe baza Hotărârii nr. 810/01.07.2010, care însă, nu prevede asa ceva.

Pentru a se crea aparenţa de legalitate s-a apelat la acest executor judecătoresc, care era faimos pe internet, pentru faptul, ca avea o metodă, prin care anumiţi români, precum C., puteau să obţină cota dorită şi visată, fără să mai cheltuiască bani şi timp, pe la instanţele de drept comun.

Executorul judecătoresc a întocmit dosarul de executare şi a cerut aprobare de la un judecător. Despre acest document s-a tot vorbit în dosarul nr. x/2016, dar, nu s-a prezentat niciodată instanţelor de judecată şi nici aceste instanţe, specializate in contencios administrativ şi fiscal, care au invocat acest act, nu l-au cerut de la A.N.R.P.

Acest document a fost prezentat Inspecţiei Judiciare, atunci când a făcut plângerea iniţială, fiindcă nu-l deţinea si a sperat, faptul ca judecătorii din cadrul acestei instituţii prestigioase vor cerceta faptele din dosar, controlând efectiv şi temeinic dosarul nr. x/2016, în interesul legii.

De aceea, nu consideră, faptul ca se atinge independenţa judecătorilor, mai ales a celor din domeniul contenciosului administrativ, care sunt obligaţi, de către Constituţia României, să verifice, cu maximă atenţie şi profesionalism, toate actele administrative din dosare şi să ceara prezentarea actelor, atunci când sunt invocate in fata instanţei, fără a se prezenta. Acest act a fost extrem de invocat, in dosarul nr. x/2016, dar, nu exista în dosar.

Dat fiind faptul că, prin toate sentinţele pronunţate ulterior acestei încheieri, din data de 14 mai 2012 şi prin faptul ca Inspecţia Judiciara nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect, precum nu s-a pronunţat nici instanţa de judecată din dosarul nr. x/2019, de la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a C.A.F. şi nici instanţa de judecata din dosarul nr. x/2016, de la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vlll-a C.A.F., recurentul susţine că s-au depăşii atribuţiile judecătoreşti ale acestor specialistiin drept şi i s-a încălcat grav dreptul de proprietate, doar, prin ignorarea acestui document.

Instanţa şi-a depăşit atribuţiile judecătoreşti şi prin faptul că, în mod greşit a constatat aceasta instanţa dreptul Inspecţiei Judiciare de a nu cerceta disciplinar un complet de judecată, pe motiv că judecătorii pot fi independenţi, şi, de aceea, nimeni nu se poate atinge de ei in România, unde, nici măcar nu răspund juridic, nepăstrandu-se egalitatea între cetăţeni, deşi, aceşti judecători au putut încălca Constituţia României,

Statul Român i-a acordat nişte bani, avea o creanţă fata de recurent, certă, sigură şi exigibila, iar, nişte judecători români şi-au permis, să îi confişte averea, numai pentru ca acesta era un plan al C., A.N.R.P. şi BEJ D., plan, prin care s-au plătit mulţi mai mulţi bani de către Statul Român, decât se cuveneau, creându-se aparenţa de legalitate, aceştia s-au acoperit juridic, cu multe sentinţe judecătoreşti, in care nu se respectă adevărul judiciar, şi, ca din greşeala, se trec lucruri neadevarate. Aceste fapte le-a expus pe larg Inspecţiei Judiciare, care nu le-a cercetat şi doar a căutat, să apere nişte judecători, clasând plângerile sale.

Nici instanţa de judecată, de la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vlll-a C.A.F., care a pronunţat decizia civila nr. 6308/16.11.2018, in dosarul nr. x/2016, precum nici instanţa de judecată, care a pronunţat sentinţa civila nr. 1321/02.12.2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secta a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019 nu au dreptul direct sau indirect, să îi confiste o parte substanţială din averea acordată de către Statul Român, prin Hotărârea nr. 810/01.07.2010, potrivit Constituţiei României, Art. 44, alin. (1) şi alin. (8), prin care se spune foarte clar, faptul ca dreptul de proprietate şi creanţele asupra statului, sunt garantate, iar, averea dobândita licit nu poate fi confiscată, prezumandu-se caracterul licit. In căzu! meu nici nu trebuie prezumată dobândirea licita a unei sume din partea Statului Român, fiind menţionat in Hotărârea nr. .810/01.07.2010, la Art. 1, cu nume şi prenume.

Mai susţine recurentul că instanţa de judecată a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, potrivit Art. 304, pct. 6, C. proc. civ., reţinând în motivarea sentinţei civile nr. 1321/02.12.2020, pagina a unsprezecea, paragraful al patrulea: " Curtea constata, de altfel, ca dosarul din 2012 a fost soluţionat in defavoarea A.N.R.P., iar obiectul cauzei ii reprezenta o altă problema juridica - anume contestaţie la executare silită- prin comparaţie cu cea ce a făcut obiectul judecăţii in dosarul pentru care petentul a formulat plângerea disciplinara, anume dosarul civil x/2016" Nu este un alt obiect, ci doar o altă exprimare, in opinia sa.

A.N.R.P. a emis Decizia de actualizare nr. 4273/02.09.2015, pe care recurentul a cerut să fie anulata, in dosarul nr. x/2016, bazându-se pe acest obiect, adică, pe ceea ce îi platise C., din cauza acestei executări silite.

Recurentul s-a plâns Inspecţiei Judiciare, despre faptul ca un judecător din completul de judecată, de la Curtea de Apei Bucureşti, secţia a Vlll-a contencios administrativ şi fiscal, respectiv doamna judecător E. a făcut parte şi din completul de judecata, in calitate de preşedinte, de la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civila, care a pronunţat sentinţa civila nr. 17479/12.12.2012, dosar care privea numai Hotărârea nr. 810/01.07.2010, executarea acestui titlu executoriu, precum se exprimase judecătorul, care a aprobat executarea silită, fără a modifica Hotărârea nr. 810.01.07.2010 în care recurentul era parte, astfel că au fost numai C. vs. A.N.R.P. si deşi, recurentului i se confisca o parte din avere, nu a fost citat sau informat de către A.N.R.P. despre acest dosar.

Judecătorul E. trebuia, potrivit legislaţiei, să ceara recuzarea din oficiu si/sau colegele sale, doamnele judecător F., în calitate de preşedinte ai completului de judecată şi doamna judecător G. trebuia, să îi ceara acest lucru, întrucât, exista un mare conflict de interese şi s-a produs un mare abuz de putere si/sau neglijenţă in serviciu.

Exprimarea eliptică din sentinţa nr. 1321/02.12.2020, cu privire la acest aspect nu modifica faptele.

In sentinţa Civila nr. 17479/12.12.2012, pronunţată de către doamna preşedinte E., se spun nişte mari neadevăruri, cu privire la Hotărârea nr. 810/01.07.2010, în sensul ca prin încuviinţarea executării silite, prin încheierea, din 14 mai 2012, din dosarul nr. x/2012, de la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti i s-a acordat C., suma de 406.462,71 RON, incluzandu-se şi cheltuielile de executare, spunându-se, asa, de către doamna judecător E.: "implicit, fiind aprobat şi procesul-verbal din data de 22 mai 2012".

Acesta este un mare neadevăr iar recurentul a demonstrat prin înscrisuri, dovedind faptul ca numai un executor judecătoresc şi-a permis, să treacă o cotă, nu un judecător. Recurentul susţine că nici nu are certitudinea faptului ca la dosarul acestei instanţe de judecată, care a aprobat executarea silită este acelaşi proces-verbal, pe care BEJ D. l-a prezentat ulterior la a A.N.R.P.

Doamna judecător E., tot in acest dosar, mai sus menţionat, a trecut intenţionat faptul ca doua persoane ar fi cerut executarea silită a A.N.R.P.-ului, în pagina a doua, ca şi cum şi recurentul as fi cerut acest lucru, fiindcă, sunt doar două persoane menţionate in Hotărârea nr. 810/01.07.2010, pentru a se păstra o aparentă legalitate. Recurentul susţine că nu a cerut niciodată asa ceva, şi nici a ştiut, de la A.N.R.P., faptul că i se confisca din avere, prin metode neortodoxe, prin existenţa acestor dosare dintre C. şi A.N.R.P.

In acest dosar, din 2012, doamna judecător E. a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv Hotărârea nr. 810/01.07.2010, precum şi aprobarea executării silite, în limitele acestei hotărâri, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, pentru ca mai apoi in 2018, să se procedeze la fel in dosarul nr. x/2016, printr-o exprimare eliptica şi extrem de alambicată.

Cel puţin un judecător din completul de judecată de la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vlll-a contencios administrativ şi fiscal, care a pronunţat decizia civila nr. 6308/16.11.2018. respectiv E. a fost de rea credinţa, având intenţia de a manipula legea în mod conştient, obţinând prin aceasta o vătămare a interesului său, parte in acel dosar, întrucât, pierduse procesul încă din 2012, în fata aceluiaşi judecător, într-un dosar in care nici măcar nu fusese parte.

Într-o altă critică recurentul susţine faptul că instanţa de judecată din dosarul nr. x/2016, de la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vlll-a contencios administrativ şi fiscal a interpretat greşit actul dedus judecăţii, respectiv Decizia de actualizare nr. 4273/02.09.2015, emisă de către A.N.R.P., a cărei anulare recurentul o solicita, schimbând natura sau înţelesul lămurit şi neîndoielnic al acesteia, nici măcar observând, faptul că în dosar, A.N.R.P. a depus acelaşi document, dar, care prezenta un număr de 5 semnături, spre deosebire de documentul, pe care mi-l transmisesera mie şi care prezenţa, doar o singura semnătura. Mai mult decât atât, această instanţă de judecată i-a cerut, să prezint nişte lucruri absurde, cum ar fi calcule matematice, bazate pe aceasta decizie de actualizare, care nu cuprindea decât o sumă şi o persoană, ceea nu conduce spre niciun calcul matematic. Ce se împarte la unu, da acelaşi rezultat, în matematică.

Deopotrivă, mai invocă şi faptul că instanţa de judecată din dosarul nr. x/2019 scrie foarte clar, faptul ca, în ceea ce priveşte competenta de a decide direct cu privire la răspunderea disciplinară a magistraţilor, potrivit Art. 133 alin. ultim din Constituţia României, aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin mecanismul statuat tot de Art. 133 din Constituţia României, anume prin Consiliul Superior al Magistraturii, iar, pe altă parte, aceasta instanţa acceptă şi admite lipsa calităţii procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii, invocată de către acest Consiliu, deşi recurentul, în calitate de reclamant solicită răspunderea disciplinară a cel puţin un judecător român, acesta fiind şi motivul pentru care s-a şi adresat Consiliului Superior al Magistraturii şi nu s-a adresat Inspecţiei Judiciare direct.

Susţine că este foarte posibil ca instanţa de judecată, din dosarul nr. x/2019, să se fi pronunţat cu privire la acest aspect, hotărârea fiind lipsită de temei legal, invocând astfel şi motivul de nelegalitate prevăzut de Art. 304 pct. 8, C. proc. civ.

Are o bănuială cu privire la felul cum s-au desemnat judecătorii, din dosarul nr. x/2016, atât la judecata de fond, unde recurentul a câştigat, cât şi judecata de la Curtea de Apel Bucureşti, unde a pierdut, neavând certitudinea faptului ca judecătorii au fost desemnaţi prin tragere la sorţi, solictând ca acest aspect să fie verificat de către instanţa de judecată, pentru ambele faze ale acestui dosar.

Într-o altă critică recurentul invocă şi faptul că sentinţa Civila nr. 1321/02.12.2020 i-a fost comunicata prin Poşta Română, la domiciliul unei persoane in vârstă de 77 de ani, care nu îi este rudă şi care acum refuză, să mai primească corespondenta sa, întrucât, îi este frică de virusul chinezesc, iar aceasta sentinţa nu este nici semnată şi nici stampilată, de către completul de judecată, care a emis-o, ceea ce nu i se pare legal, nefiind asumată, prin semnătură, de către completul de judecată, care a emis-o.

Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară, fără a invoca excepţii, a solicitat, respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică şi legală.

La rândul său, intimatul -pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând că îşi menţine toate excepţiile şi apărările formulate la instanţa de fond, sens în care solicită a se menţine soluţia de respingere a acţiunii formulate de reclamant în contradictoriu cu această autoritate, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Răspunsul la întâmpinări

Recurentul - reclamant a combătut apărările intimaţilor - pârâţi în cadrul unui Răspuns la întâmpinări, în cuprinsul căruia arată că îşi întemeiază recursul pe baza prevederilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, art. 1, art. 2, art. 6, art. 7, art. 8, art. 10, art. 17, art. 19, art. 29, art. 30, ale Constituţiei României, art. 16, alin. (1) şi (2), art. 17, art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi (2) şi alin. (4), art. 28, art. 31 alin. (1) şi (2), art. 44, alin. (1) şi (8), art. 52 alin. (1) şi (3),art. 57, art. 124 alin. (1), (2) şi 3, art. 125 alin. (2), art. 126 alin. (1) şi (6), art. 133 alin. (1), art. 134 alin. (2) şi (3) şi, în ultimul rând pe dispoziţiile art. 488 alin. (5) şi (6) Cod procedură civilă.

Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit cu soluţionarea dosarulu din data de 07.09.2020, s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 16.11.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la acel moment procesual judecata cauzei fiind amânată pentru data de 17 mai 2023, faţă de neîndeplinirea procedurii de citare cu recurentul -reclamant.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de criticile formulate în cadrul recursului, de apărările din cuprinsul întâmpinărilor şi de prevederile legale incidente în cauza de faţă, constată că recursul promovat de recurentul A. este nefondat, motiv pentru care urmează a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Mai întâi, Înalta Curte analizează dacă cererea formulată de recurentul - reclamant "privind excepţiile de necostituţionalitate" îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Instanţa reţine că art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale are următorul conţinut:

"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare*), care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curţii constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate trebuie îndeplinite următoarele condiţii, în mod cumulativ:

- excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;

- excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Excepţia de neconstituţionalitate este un incident apărut în cursul unui proces, asemănător chestiunilor prejudiciale obişnuite, şi, în principiu, invocarea ei trebuie să reclame justificarea unui interes, motiv pentru care prin dispoziţiile art. 29 (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 s-au stabilit condiţiile de sesizare a Curţii Constituţionale iar verificarea acestor condiţii a fost stabilită în competenţa instanţei în faţa căreia a fost ridicată această excepţie,

Există astfel o structură a oricărei excepţii de neconstituţionalitate şi aceasta cuprinde 3 elemente necesare efectuării controlului de constituţionalitate, respectiv:

a) legea sau ordonanţa/dispoziţia/dispoziţiile dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă a căror neconstituţionalitate se invocă;

b) indicarea dispoziţiei/dispoziţiilor constituţionale pretins încălcate;

c) motivarea pretinsei neconstituţionalităţi.

Înalta Curte constată că, în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este ridicată de părţile din proces, acestea trebuie să-şi motiveze excepţia ridicată, ceea ce implică obligaţia părţii de a menţiona în concret atât articolul/articolele a căror neconstituţionalitate o invocă, dar şi prevederile şi/sau principiile din Constituţie pretins a fi încălcate de dispoziţiile de lege/ordonanţă criticate şi care sunt implicaţiile declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii asupra finalizării cauzei.

De altfel, chiar Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, a statuat că orice excepţie de neconstituţionalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă şi intrinsecă, ce va cuprinde 3 elemente, şi anume: textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat.

Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale "indiscutabil, primul element al excepţiei se circumscrie fie simplei indicări a textului pretins neconstituţional, fie menţionării conţinutului său normativ, iar cel de-al doilea indicării textului sau principiului constituţional pretins încălcat.

Sintagma " punctele de vedere ale părţilor" prevăzută la art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, presupune pentru autorul excepţiei de neconstituţionalitate existenţa celor trei elemente anterior menţionate.

Instanţa are în vedere şi dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, ce prevăd că " (2) Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate", textul legal fiind foarte clar, neechivoc, impunand atât conditia formularii cererii de sesizare în scris, cât si conditia motivarii acesteia.

Or, analizând conţinutul cererii depuse la dosar de recurentul - reclamant, constată Înalta Curte că, în cadrul acesteia partea s-a limitat a susţine că formulează cerere " pentru a se analiza încălcarea Constituţiei României, adică cerere privind excepţii de neconstituţionalitate", fără a menţiona niciunde în conţinutul acesteia norma legală pe care o apreciază a fi neconstituţională.

Astfel, desi invocă dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2), art. 17, art. 20, art. 21, art. 25 alin. (2), art. 31, art. 124, art. 126 alin. (1) din Constituţia României, susţinând că nu i se respectă şi nu i s-a respectat dreptul la un proces echitabil, limitându-i-se accesul liber la justiţie, respectiv că nu i s-a acordat dreptul de a studia dosarul prin modalitatea electronică şi că nu cunoaşte niciodată componenţa nominală a niciunui complet de judecată, partea nu indică norma legală pretins neconstituţională şi nici legătura acesteia cu soluţionarea prezentei cauze.

Din evaluarea conţinutului cererii instanţa nu poate decela, în mod real, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, caracterul inform făcând dificilă o analiză ori o identificare a dispoziţiilor legale pretins neconstituţionale.

Or, neîndeplinirea acestei condiţii de formă a cererii conduce la anularea acesteia, ca informă, chiar daca această sancţiune nu este prevăzută în mod expres, cu aceasta denumire, în cuprinsul Legii nr. 47/1992.

Această soluţie se impune deoarece, neindicându-se norma legală pretins neconstituţională şi legătura cu soluţionarea cauzei, nici intimatul -pârât nu este în măsură să formuleze punct de vedere şi nici instanţa nu-şi poate exprima opinia, astfel cum impun dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Prin urmare, din moment ce recurentul- reclamant nu a indicat legea sau ordonanţa, ori o anumită dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare pretins a fi neconstituţionale şi care sunt implicaţiile declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii asupra finalizării cauzei, instanţa nu poate realiza o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, lipsindu-i elementele cerute de Legea nr. 47/1992, astfel că nu se poate considera că, prin critica adusă s-a ridicat o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate, motiv pentru care ea nu va fi dedusă judecăţii, urmând a fi anulată, ca informă.

Înalta Curte are în vedere Decizia nr. 1.603 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 26 ianuarie 2011, prin care instanţa constituţională a statuat că " neindicarea de către autorul excepţiei a normei constituţionale pentru care consideră că textul legal atacat este neconstituţional constituie un motiv de respingere a excepţiei, întrucât ea nu constituie o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate, în sensul constituţional al termenului. Această consecinţă se impune, întrucât jurisdicţia constituţională nu se poate substitui părţii în privinţa invocării motivului de neconstituţionalitate, pentru că, un control din oficiu este inadmisibil, având în vedere că nu se poate exercita, decât la sesizare, controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate".

Astfel, Curtea Constituţională a arătat că " în absenţa indicării vreunui text constituţional încălcat, instanţa de judecată ar fi trebuit să fie cea care să califice în final cererea părţii ca fiind sau nu o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate în sensul art. 146 lit. d) din Constituţie. În lipsa indicării unui text constituţional încălcat, ca cerinţă minimă, era evident că cererea părţii nu putea fi calificată ca fiind o excepţie de neconstituţionalitate în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar instanţa de judecată nu ar fi trebuit să sesizeze Curtea Constituţională, …... ".

Cum în prezenta cauză autorul excepţiei de neconstituţionalitate s-a limitat a reda doar nişte norme constituţionale (16 alin. (1) şi (2), art. 17, art. 20, art. 21, art. 25 alin. (2), art. 31, art. 124, art. 126 alin. (1) din Constituţia României), fără a menţiona legea sau ordonanţa, ori o anumită dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare pretins a fi neconstituţională/e şi fără a arătă în ce măsură dispoziţiile legale contestate nu corespund cu prevederile constituţionale şi care sunt implicaţiile declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii asupra finalizării cauzei, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate nu a fost motivată şi, nefiind motivată, instanţa nu poate verifica nici legătura cu soluţionarea cauzei, neputând, aşadar, identifica în mod rezonabil nici o critică de neconstituţionalitate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, raportat la structura excepţiei de neconstituţionalitate, redată chiar de instanţa constituţională, dacă lipseşte vreunul din primele două elemente, instanţa de judecată este îndrituită să anuleze, ca informă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, urmând a dispune, ca atare.

Trecând la analizarea cererii de recurs, prealabil analizei concrete a criticilor formulate de recurentul - reclamat în prezenta cale de atac, Înalta Curte constată că eronat recurentul îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 1, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9 din C. proc. civ. din 1865, în condiţiile în care, raportat la data introducerii acţiunii -21.10.2019 - în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Noului C. proc. civ., intrat în vigoare încă din data de 15.02.2013.

Astfel, Înalta Curte subliniază caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, prin intermediul căruia instanţa de control judiciar nu poate fi învestită să analizeze temeinicia hotărârii recurate, ci numai legalitatea acesteia.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile(art. 483 alin3 C. proc. civ.)

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanţa de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, recursul poate fi exercitat doar pentru motivele expres şi limitativ reglementate la art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă.

Remarcă Înalta Curte că recurentul - reclamant nu şi-a prezentat criticile separat pe fiecare motiv de recurs invocat ci, listând generic, motivele de recurs pe care le consideră aplicabile, a prezentat în bloc criticile formulate împotriva sentinţei recurate.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor formulate.

Astfel, într-o primă critică întemeiată de recurent pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 din codul vechi de procedură civilă, ce corespunde articolului 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, arătând că nu are certitudinea că judecătorul fondului a fost desemnat prin tragere la sorţi, potrivit procedurii.

În ceea ce priveşte acest motiv de casare aminteşte instanţa de control judiciar că are în vedere ipoteza în care instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.

Nelegalitatea hotărârii judecătoreşti, decurgând din alcătuirea nelegală a instanţei vizează deficienţele legate de compunerea completului de judecată, în sensul că nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.

Astfel, conform art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un singur judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale. Completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari (art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004). Potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.

Conform aceleiaşi legi, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completele de judecată se compun din trei judecători ai aceleiaşi secţii (art. 31 alin. (1).

Totodată, instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale în situaţia în care completul nu a fost constituit cu toate organele şi persoanele cerute de lege (grefier, procuror). Instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale şi atunci când judecătorii nu aveau dreptul să facă parte din complet pentru că erau incompatibili ori fusese admisă cererea de abţinere sau de recuzare, niciuna din aceste situaţii nefiind incidente în prezenta cauză, neexistând nici o dovadă că judecătorul de fond, titularul completului căruia i-a fost repartizat aleatoriu şi dosarul de faţă s-ar fi aflat în vreuna din situaţiile de incompatibilitate reglementate de art. 41, 42 din C. proc. civ., sau că a formulat cerere de abţinere de la judecata cauzei, ori că împotriva acestuia a fost formulată vreo cerere de recuzare, admise ulterior de o altă instanţă.

Această critică a recurentului se încadrează, mai degrabă la pct. 2 al articolului 488 alin. (1) C. proc. civ., iar instanţa constată netemeinicia acesteia, completul care a pronunţat sentinţa recurată fiind compus dintr-un singur judecător, corespunzător soluţionării cauzei în primă instanţă, desemnat aleatoriu, dosarul fiind repartizat acestui complet tot aleatoriu prin sistemul Ecris, completului de judecată nr. 4F, al cărui titular a fost domnul judecător ce a pronunţat hotărârea recurată.

Într-o altă critică recurentul a mai susţinut că hotărârea recurată s-a dat cu încălcarea competenţei alte instanţe de judecată, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă. În dezvoltarea acestei critici, în esenţă, recurentul s-a arătat nemulţumit de faptul că instanţa nu a analizat şi nu a făcut nici o referire la încheierea din data de 14 mai 2012 pronunţată în dosarul nr. x/2012 de către Judecătoria Sectorului 2 secţia civilă.

Or, raportat la aceste argumente, Înalta Curte constată că această critică se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce reglementează situaţia când " prin hotărârea data instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", recurentul necontestând competenţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ de a analiza şi a se pronunţa cu privire la contestaţia formulată împotriva rezoluţiei inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare şi împotriva rezoluţiei de clasare, în temeiul art. 451 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Analizând, astfel, critica recurentului din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată netemeinicia acesteia, în considerarea faptului că este atributul instanţei de primă juridiscţie de a aprecia asupra admisibilităţii probelor. Sunt avute în vedere dispoziţiile art. 264 Cod procedură civilă, conform cărora " 1. Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor.

2. În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază, în mod liber, potrivit convingerii sale…".

Se constată astfel că instanţa este suverană în a aprecia, din ansamblul înscrisurilor depuse de părţi la dosar, care sunt relevante pentru stabilire situaţiei de fapt, fără a fi obligată să se pronunţe cu privire la fiecare înscris în parte.

Înalta Curte reţine în sarcina instanţei de judecată, obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor şi mijloacelor de probă administrate, fără ca aceasta să implice un răspuns detaliat pentru fiecare argument ori probă administrată în parte, obligaţie pe care instanţa de primă jurisdicţie a îndeplinit-o în cauză, motiv pentru care critica recurentului, în sensul că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la la încheierea din data de 14 mai 2012 pronunţată în dosarul nr. x/2012 de către Judecătoria Sectorului 2 secţia civilă, nu poate fi primită.

În ceea ce priveşte critica referitoare la necomunicarea întâmpinării formulate de Inspecţia Judiciară, care se circumscrie tot ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C .pr.civ, Înalta Curte reţine că, deşi este confirmată de actele dosarului, nu poate atrage casarea sentinţei.

Potrivit textului legal, casarea unor hotărâri se poate cere când instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 pct. 5 C .pr.civ.)

Potrivit art. 174 C .pr.civ: (1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat."

Nulitatea reprezintă principala sancţiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.

Dispoziţiile art. 174 alin. (1) C .pr.civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură. Textul vizează o singură ipoteza de nulitate: încălcarea formelor procedurale.

Nulitatea prevăzută în art. 174 alin. (1) C .pr.civ. este însă condiţionată de producerea unei vătămări.

Întrucât necomunicarea întâmpinării nu este o nulitate de ordine publică, ocrotind un interes privat, nu face parte dintre nulităţile necondiţionate de existenţa unei vătămări, prevăzute de art. 176 Cod procedură civilă, nu este prevăzută expres de lege, fiind o nulitate relativă condiţionată, astfel că, în această situaţie reclamantul putea invoca nulitatea doar în condiţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., respectiv dacă i s-a adus o vătămare şi doar la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a pune concluzii pe fond, termen care a fost la data de 15 septembrie 2020, când niciuna dintre părţi nu s-a prezentat la dezbateri.

Prin urmare, faptul că întâmpinarea nu a fost comunicată recurentului - reclamant, nu atrage sancţiunea nulităţii hotărârii recurate, neexistând o dispoziţie legală care să reglementeze nulitatea absolută sau necondiţionată a hotărârii pentru necomunicarea acesteia.

Înalta Curte areîn vedere şi dispoziţiile art. 10 din C. proc. civ., ce prevăd că " 1. Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia."

Cum reclamantul, legal citat pentru termenul de judecată din data de 15 septembrie 2020 nu a invocat la acel termen o nulitate, primul după presupusa neregularitate privind comunicarea întâmpinării, în raport de normele procedurale anterior indicate nu poate invoca direct în recurs o astfel de nulitate, fiind depăşit termenul prevăzut de art. 178 alin. (3) lit. c) C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere că recurentul-reclamant a ales să nu se prezinte la niciunul din termenele de judecată, solicitând judecarea cauzei în lipsă, invocarea direct în recurs a faptului că nu i s-a comunicat întâmpinarea, nu mai este posibilă.

În plus, dat fiind faptul că, prin întâmpinarea depusă, Inspecţia Judiciară nu a formulat cereri noi, nu a invocat excepţii, desi reală susţinerea recurentului, în sensul că nu i-a fost comunicată această întâmpinare, nu poate atrage casarea sentinţei, în lipsa invocării şi dovedirii vreunei vătămări.

Deopotrivă, nici critica conform căreia hotărârea nu este nici semnată şi nici ştampilată de către completul de judecată care a emis-o, nu poate fi reţinută, în considerarea faptului că, deşi, potrivit dispoziţiilor art. 426 alin. (3) C. proc. civ.. hotărârea judecătorească trebuie semnată, sub sancţiunea nulităţii, de către membrii completului de judecată şi de grefier, potrivit art. 426 alin. (6) Cod procedură civilă, hotărârea judecătorească se întocmeşte în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la mapa de hotărâri al instanţei. Totodată, potrivit art. 427 Cod procedură civilă, hotărârea se comunică părţilor doar în copie. Prin urmare, nu constituie o încălcare a niciunei norme de procedură comunicarea hotărârii nesemnate de către judecător şi de grefier.

Înalta Curte reţine şi dispoziţiile art. 131 din Hotărâre nr. 1.375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti potrivit cărora:,,(5) Hotărârile tehnoredactate vor purta, pe ultima pagină, următoarele menţiuni: data tehnoredactării, iniţialele redactorului şi ale tehnoredactorului (judecători, magistraţi-asistenţi sau asistenţi judiciari) şi numărul exemplarelor, iar la instanţele de control judiciar se va trece numele judecătorilor care au pronunţat hotărârile supuse controlului. Hotărârile se vor redacta în numărul de exemplare necesar, spre a se asigura comunicarea acestora tuturor persoanelor pentru care legea prevede că hotărârea se comunică integral. Două exemplare de pe fiecare hotărâre vor fi semnate de membrii completului de judecată şi de grefierul de şedinţă.

(8) Grefierul de şedinţă comunică părţilor sau, după caz, altor persoane prevăzute de lege hotărârea, în copie, în cel mult 3 zile de la data la care a fost redactată şi semnată.".

Se constată, aşadar, că semnăturile judecătorului şi grefierului există numai pe hotărârea din dosarul cauzei şi pe exemplarul ataşat la mapa de hotărâri a instanţei, iar exemplarele comunicate părţilor nu cuprind respectivele semnături, legea neprevăzând obligativitatea existenţei acestora.

Instanţa va comunica părţilor întotdeauna numai copii ale hotărârilor (care nu sunt semnate), copii pe care părţile le pot legaliza, la cerere, cu plata taxei de timbru aferente, în condiţiile stabilite de Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, respectiv:,,(2) La cerere se pot elibera copii verificate pentru conformitate, care vor purta ştampila instanţei pe fiecare filă şi se va percepe taxa judiciară de timbru aferentă copiilor legalizate. În acest caz, copiile de pe hotărârile judecătoreşti sau alte acte emise de instanţă vor purta menţiunea "conform cu originalul", iar copiile de pe alte înscrisuri vor purta menţiunea "conform cu înscrisul aflat la dosar". Pentru hotărârile judecătoreşti nedefinitive sau desfiinţate se menţionează acest aspect pe copia eliberată. Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător.".

Nefondată este şi critica conform căreia instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, greşit încadrată de recurent în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că prima instanţă s-a pronunţat în limitele învestirii, în conformitate cu dispoziţiile art. 451 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. neputând fi reţinut nici sub acest aspect.

În consecinţă, Înalta Curte constată că toate criticile recurentului subsumate motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate.

Nici critica conform căreia instanţa de primă jurisdicţie şi-a depăşit atribuţiile judecătoreşti, încadrabilă în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., nu se confirmă.

Într-o încercare de definire a sintagmei "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti", s-a considerat că aceasta semnifică intruziunea autorităţii judecă­toreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat decât cea judecătorească.

Acest motiv de casare priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Ar putea fi încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 4 C. proc. civ., cu titlu de exemplu, următoarele situaţii, în care s-ar putea considera că instanţa depăşeşte atribuţiile puterii judecătoreşti, respectiv atunci când:

- săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face;

- consfinţeşte cu valoare legală texte abrogate;

- aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare;

- se pronunţă pe cale de dispoziţii generale;

- iese din cadrul atribuţiilor sale, prin imixtiunea în domenii excluse intervenţiei puterii judecătoreşti;

- refuză să judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă (denegare de dreptate);

Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, nu ne aflăm în niciuna din ipotezele prezentate mai sus. Faptul că instanţa a menţinut rezoluţia Inspectorului Şef şi implicit rezoluţia de clasare a sesizării formulate de recurentul - reclamant, nu poate fi interpretat în sensul depăşirii atribuţiilor judecătoreşti.

Este corectă reţinerea primei instanţe, în sensul că, în speţa de faţă nu s-a pus în discuţie răspunderea disciplinară a magistraţilor, ci doar verificările prealabile efectuate de instituţia pârâtă sub aspectul abaterilor disciplinare invocate de reclamant în cauză, limitele judecăţii în prezenta cauză oprindu-se la etapa de evaluare a plângerii, respectiv a rezoluţiilor emise de instituţia pârâtă, fără a se proceda la o examinare judiciară asupra dosarului care face obiectul plângerii reclamantului, întrucât o asemenea operaţiune excedează competenţelor de judecată ale instanţei de judecată de fond.

Deopotrivă, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu se impune a fi reformată nici din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în considerarea faptului că instanţa de fond a prezentat argumentele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată, fără a exista motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Motivul de recurs analizat priveşte situaţiile în care instanţa de control judiciar nu poate desluşi starea de fapt reţinută de prima instanţă sau nu poate stabili motivele care au stat la baza soluţiei, din cauza motivelor contradictorii sau străine de natura pricinii, iar nu situaţiile în care instanţa citează dispoziţii legale, iar ulterior realizează o interpretare a acestora, considerată de partea interesată a fi contradictorie sau insuficient argumentată.

Instanţa de fond a procedat la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, astfel că au fost respectate cerinţele unui proces echitabil. Obligaţia instanţelor naţionale de a îşi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Acestea pot fi analizate grupat, iar răspunsul poate fi şi implicit, rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile aflate în legătură directă.

Instanţa de fond a respectat atât forma, cât şi conţinutul pe fond al unei hotărâri judecătoreşti, în totală concordanţă cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurentul - reclamant fiind nemulţumit de soluţia adoptată.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (din 1865), astfel cum a fost menţionat de recurentul - reclamant, similar cu motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din Noul C. proc. civ., aplicabil în cauză, astfel cum s-a reţinut anterior, Înalta Curte constată că a fost invocat doar formal, recurentul nedezvoltând critici privind încălcarea autorităţii de lucru judecat de către judecătorul fondului.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu privire la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurent, că instanţa de fond a realizat o analiză judicioasă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, fiind prezentate argumentele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, motiv pentru care nici criticile recurentului subsumate acestui motiv de nelegalitate nu pot conduce la reformarea hotărârii.

Reţine instanţa de control judiciar că, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

În ceea ce priveşte soluţia data excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii, în acord cu instanţa de fond şi Înalta Curte constată că acesta nu a emis niciunul dintre actele administrative atacate, iar potrivit art. 65 din Legea nr. 317/2004 modificată şi republicată, Inspecţia Judiciară are personalitate juridică şi stă în judecată în nume propriu, motiv pentru care pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) nu are calitate procesuală pasivă, în sensul art. 36 C. proc. civ.,

Deopotrivă, şi soluţia pronunţată pe fondul contestaţiei este legală, fiind dată cu corecta interpretare a dispoziţiilor art. 97 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 şi art. 133 alineatul ultim din Constituţia României.

În mod judicios a subliniat instanţa de fond că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecţia Judiciară în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, exercitarea acestui drept nu poate însă pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse doar căilor legale de atac, astfel că principiul independenţei justiţiei protejează autoritatea de lucru judecat şi, direct prin normele constituţionale care consacră independenţa judecătorilor şi a puterii judecătoreşti, împiedică orice altă autoritate publică să cenzureze puterea judecătorească.

Cu alte cuvinte, verificările administrative efectuate de Inspecţia Judiciară trebuie să respecte principiile independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi cel al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor rămase definitive şi irevocabile, astfel cum sunt prevăzute în art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Rezultă astfel, că punerea în discuţie, pe calea verificărilor administrative efectuate de Inspecţia Judiciară, a aspectelor sesizate de recurentul-reclamant, care vizează de fapt chestiuni de judecată, respectiv aprecierea şi evaluarea de către completul de judecată a incidenţei unor norme legale, precum şi raţionamentul logico-juridic care a stat la baza interpretării textelor de lege aplicabile, ar fi de natură să creeze o îndoială legitimă cu privire la respectarea principiilor enunţate, prin care este interzisă orice imixtiune în înfăptuirea actului de justiţie.

Aşadar, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie valabilitatea actelor întocmite de judecători şi pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare.

Este corectă reţinerea instanţei de fond, în sensul că, în acest cadru procesual, reclamantul nu poate solicita instanţei să oblige Inspecţia Judiciară la declanşarea cercetării disciplinare prealabile şi sancţionării disciplinare a unor magistraţi, deoarece această interpretare a Legii nr. 317/2004 în forma sa actuală excedează atât faţă de dispoziţiile Legii nr. 303/2004, cât şi faţă de prevederile constituţionale din art. 134 ce reglementează regimul constituţional al răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor.

Prin urmare, dreptul de petiţionare reglementat de art. 51 d Constituţie, respectiv art. 52 din legea fundamentală referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, nu determină în mod automat angajarea, în mod direct, a răspunderii disciplinare a unui magistrat împotriva căruia se formulează o plângere pentru modul de instrumentare şi soluţionare a unui litigiu/dosar.

În acord cu instanţa de fond şi Înalta Curte reţine că reaua-credinţă presupune intenţia frauduloasă a magistraţilor reclamaţi, care se manifestă prin încălcarea cu bună ştiinţă de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi şi/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puţin magistratul, deşi nu urmăreşte expres, acceptă în mod conştient vătămarea unei persoane.

Judicios a constatat instanţa de fond că aceste ipoteze nu s-au regăsit în prezenta speţă, neeexistând indicii în acest sens în privinţa magistraţilot împotriva cărora recurentul a formulat plângerea disciplinară, fiind vorba despre aprecieri ale completului de judecată asupra stării de fapt şi a încadrării juridice aferente pentru starea de fapt identificată în cadrul cercetării judecătoreşti.

Grava neglijenţă presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijenţă se apreciază, între altele şî în raport de claritatea unor norm juridice care, în mod vădit, nu mai necesită absolut nici o interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanţe.

Împrejurarea că decizia civilă nr. 6308 din 16.11.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, l-a nemulţuimit pe recurentul - reclamant, nu poate constitui un indiciu care l-ar îndreptăţi să pună la îndoială modalitatea în care judecătorii şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu, întrucât, o verificare şi cenzurare a motivelor care au stat la baza soluţiei adoptate, precum şi a modului în care instanţa a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente nu este atributul Inspecţiei Judiciare, raportat la competenţele stabilite acesteia prin lege, Inspecţia Judiciară neîndeplinind rolul unei " suprainstanţe de control judiciar" care să intervină în activitatea instanţelor de judecată, sau în activitatea parchetelor, în ipoteza în care justiţiabilii nu sunt mulţumiţi de modalitatea în care s-au interpretat şi aplicat normele legale materiale sau procedurale.

Se constată, aşadar, că nemulţumirile exprimate de recurent în cuprinsul sesizării, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în recurs în dosarul nr. x/2016, respectiv considerentele deciziei civile nr. 6308 pronunţată la data de 16.11.2018 de către completul format din cele trei doamne judecător din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecţiei Judiciare, neputând fi analizate pe calea prezentului demers judiciar din perspectiva propusă de recurentul - reclamant.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, interpretând în mod corect dispoziţiile art. 97 şi art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, argumentele invocate de recurentul- reclamant A. în cadrul motivelor de recurs nefiind apte să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, urmează a anula cererea formulată de recurentul - reclamant A., de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate, ca informă şi, pe fondul recursului, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1,2,3,4,5,6,7 şi 8 actualul C. proc. civ., în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legală, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează cererea formulată de recurentul - reclamant A., de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate, ca informă.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1321 din 2 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 mai 2022.