Incompatibility of mayor with school board membership under Law 161/2003 and inapplicability of EU criminal proportionality principles

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamantul A. a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x din data de 3.07.2017, întocmit de pârâta Agenţia Naţională de Integritate - Inspecţia de Integritate.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 104 din 22 iunie 2021, judecând cauza în fond după casare, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 şi a pct. 2 articol unic din Legea nr. 128/2017 ca inadmisibilă şi cererea de suspendare pentru acest motiv, a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de B. şi, totodată, a respins cererea de trimitere preliminară adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi cererea de suspendare pentru acest motiv.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A. şi intervenientul B. au declarat recurs.

3.1. Recursul reclamantului A., este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului, se arată că dezbaterile din data de 7 iunie 2021 au avut loc în lipsa părţilor cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, respectiv cu încălcarea dreptului la apărare şi cu nerespectarea principiilor contradictorialităţii şi oralităţii în procesul civil.

Prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, deoarece la termenul de judecată din data de 07.06.2021, avocatul ales a formulat o cerere de amânare a cauzei motivată de faptul că la acea dată era imperios necesar să fie prezent la o şedinţă a Biroului Electoral Judeţean Argeş, acest aspect fiind dovedit cu înscrisuri.

Instanţa de fond a respins această solicitare cu motivarea că "...însă participarea la acest birou este una facultativă ...".

Recurentul invocă excepţia nulităţii absolute a Raportului de evaluare nr. x/03.07.2017 şi a actelor care au stat la baza întocmirii acestuia pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, sancţiune prevăzută în mod expres de prevederile alin. (2) ale aceluiaşi articol

În concret, recurentul arată că singura informare cu privire la existenţa unei proceduri de evaluare a avut loc la data de 01.02.2016, iar dacă pârâta susţine că ar fi fost informat anterior, solicită ca aceasta să depună la dosarul cauzei scrisoarea recomandată şi confirmarea de primire prin care acesta a fost informat anterior datei de 01.02.2016.

Recurentul, solicită să se constate şi nulitatea absolută a adresei nr. x din 15.01.2016 şi a documentelor înaintate împreună cu aceasta de către Primăria Comunei Bogdăneşti, către Agenţia Naţională de Integritate.

Demersul Agenţiei de a intra în posesia şi de a folosi date cu caracter personal în absenţa informării şi fără a avea acordul persoanei cercetate atrag nulitatea absolută a Raportului de evaluare.

De asemenea, recurentul solicită să se constate şi că, prin cererea de completare/precizare formulată, a solicitat instanţei de fond să constate că Raportul de evaluare este emis cu încălcarea prevederilor art. 6 alin. (6) din C. civ. privind aplicarea legii civile.

Însă, instanţa de fond mod greşit nu a adat eficienţă acestor prevederi şi a menţinut ca legal raportul de evaluare, deşi din succesiunea cronologică a legislaţiei în materie se poare observa că fapta generatoare de incompatibilitate a fost sancţionată de lege numai până în luna iunie 2014.

Cu toate acestea, deşi legiuitorul a considerat că fapta respectivă nu prezintă gradul de pericol social aferent unei abateri disciplinare, starea de incompatibilitate aferentă perioadei 27.09.2012-30.06.2014 continuă să producă efecte şi după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 49/2014.

Fiind vorba de efecte viitoare relative la capacitatea persoanelor generate de situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a art. 96 alin. (2) din O.U.G. nr. 49/2014 este evident că, în cauză, este operabilă situaţia de retroactivitate a legii civile reglementată de art. 6 alin. (6) din C. civ., urmând să se constate că fapta primarului de a fi membru în consiliul de administraţie al unei şcoli la momentul emiterii Raportului de evaluare de către Agenţia Naţională de Integritate (03.07.2017) nu mai era sancţionată în nici un fel.

Instanţa de fond a respins această critică, fără a motiva în concret care sunt argumentele pentru care, în cauză, nu este operabilă situaţia de retroactivitate a legii civile reglementată de art. 6 alin. (6) din C. civ., prin adoptarea de către legiuitor a dispoziţiilor art. 96 alin. (2) din O.U.G. nr. 49/2014.

Recurentul mai susţine că a invocat în faţa instanţei de fond şi faptul că Raportul contestat a fost emis cu încălcarea dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 care instituie un caz de decădere de la aplicarea sancţiunii, precum şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 şi a deciziei CCR nr. 449/2015, dar prima instanţă nu a admis aceste solicitări.

În opinia recurentului, raţionamentul pârâtei este total greşit, fiind construit cu încălcarea flagrantă a principiului general de drept "speciala generalibus derogant" (legea specială derogă de la legea generală).

Având în vedere faptul că pârâta a fost sesizată la data de 11.12.2015, adică la aproape 1 an şi 6 luni de la data încetării stării de incompatibilitate (30.06.2014), recurentul apreciază că poate fi sancţionat doar în cuprinsul termenului de 3 ani de la încetarea cauzei de incompatibilitate, respectiv până la data de 30.06.2017.

Fiind un termen de decădere, termenul de 3 ani va curge neîntrerupt, nicio sancţiune neputându-se aplica după trecerea acestui termen.

Recurentul mai susţine că soluţia pronunţată de către instanţa de fond vine în contradicţie cu Decizia nr. 74 din 16 noiembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi care a devenit obligatorie conform art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. prin publicarea în Monitorul Oficial nr. 183 din 24 februarie 2021.

Prin pronunţarea acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a schimbat optica cu privire la momentul şi instanţa în faţa căreia se poate solicita şi constata încălcarea dispoziţiilor referitoare la prescripţia extinctivă a răspunderii civile, administrative şi disciplinare.

De asemenea, recurentul arată că în mod netemeinic instanţa de fond a respins cererea prin care a solicitat să se constate că Raportul de evaluare încalcă dispoziţiile art. 91 alin. (1)1 din Legea nr. 161/2003, deoarece situaţia în care se găseşte, respectiv aceea în care, de la încetarea mandatului în care a intervenit incompatibilitatea şi până la rămânerea definitivă a raportului prin care s-a constatat starea de incompatibilitate a ocupat o altă funcţie publică, nu este reglementată de nici o ipoteză expresă conţinută în art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010.

Însă, într-o asemenea situaţie, în care situaţia specifică a persoanei nu poate fi încadrată într-o anumită normă de excepţie expresă, se impune aplicarea regulii generale prevăzută de lege. În caz contrar, mai ales pentru că norma în discuţie este una restrictivă de drepturi, s-ar realiza o adăugare la lege. Or, în ipoteza de faţă, când persoana ocupă o altă funcţie publică la momentul rămânerii definitive al raportului de evaluare, singura regulă ce poate fi aplicată, dintre cele prevăzute de normă, este cea prevăzută de teza a II-a alin. (2) al art. 25 din Legea 176/2010 în sensul că, termenul de interdicţie de 3 ani curge de la finalizarea mandatului în care a intervenit incompatibilitatea, adică mandatul de primar între anii 2012-2016.

În susţinerea recursului sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii.

3.2. Intervenientul B., în motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţine că instanţa de fond a omis să motiveze soluţia de respingere a cererii de intervenţie formulată, încheierea din data de 07.06.2021 fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 64 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, instanţa de fond a făcut o confuzie între dispoziţiile art. 64 alin. (3) din C. proc. civ. care precizează expres că: "încheierea de admitere în principiu nu se poate ataca decât odată cu fondul" şi art. 64 alin. (4) din C. proc. civ. care prevede că: "încheierea de respingere ca inadmisibila a cererii de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile, (...) Calea de atac este numai apelul, daca încheierea a fost dată în primă instanţă(...)".

Recurentul-intervenient susţine că cererea de intervenţie este admisibilă, recurentul-reclamant fiind ales în calitatea de Primar al comunei Bogdăneşti la alegerile locale din septembrie 2020 din partea B..

În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de intervenţie, se arată că interesul în formularea cererii este unul legitim, în condiţiile în care B. pierde unul dintre cei mai buni primari din punct de vedere al performanţelor politice, primar care a atras peste 80% din voturile comunităţii la alegerile locale, precum şi un procent important la alegerile parlamentare din luna decembrie 2020 şi care urmează programul electoral elaborat în campanie în acord cu standardele şi viziunea partidului.

În opinia recurentului-intervenient, respingând, în principiu, cererea de intervenţie principală, instanţa nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, nu s-a pronunţat asupra excepţiei de nelegalitate şi a actelor care stat la baza întocmirii acestuia pentru motivele pe larg expuse în cuprinsul cererii de intervenţie.

3.3. Ulterior, în faţa instanţei de recurs, recurentul-reclamant A. a formulat cerere de efectuare a unei trimiteri preliminare adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu privire la întrebările dacă:

1. Principiul proporţionalităţii pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se aplică şi altor fapte decât cele definite în mod formal de legea naţională ca fiind infracţiuni, dar care pot fi considerate "acuzaţii în materie penală", în sensul articolului 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravităţii sancţiunii, cum este în cauza principală cazul evaluării incompatibilităţilor şi conflictelor de interese, care poate conduce la aplicarea sancţiunii complementare constând în interdicţia de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani?

2. Dacă răspunsul la întrebarea nr. 1 este afirmativ, principiul proporţionalităţii pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unei incompatibilităţi sau a unui conflict de interese al unei persoane ce ocupă o funcţie de demnitate publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

3. Dreptul la muncă, garantat de articolul 15 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi al unei persoane ce ocupă o funcţie publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

În motivarea cererii se arată că prin încheierea din data de 12 noiembrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Timişoara a dispus sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu exact aceste întrebări, aceasta făcând obiectul Cauzei 0-40/21 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Recurentul-reclamant mai arată că întrebările preliminare adresate au înrâurire hotărâtoare asupra soluţionării cauzei şi prin urmare solicită admiterea cererii şi, pe cale de consecinţă, adresarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pe calea procedurii trimiterii preliminare, şi, totodată, suspendarea cauzei până la pronunţarea unei hotărâri preliminare de către CJUE, în temeiul art. 23 din Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

3.4. De asemenea, recurentul-reclamant a solicitat şi suspendarea cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., susţinând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text de lege.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, iar prin punctul de vedere formulat a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a cererilor de suspendare a cauzei.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că atât cererile de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi de suspendare a cauzei, cât şi recursurile sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu întrebările formulate de recurentul-reclamant

Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alineatul 2 din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

Părţile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curţii de Justiţie a Uniunii Europene o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, articolul 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părţilor într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene (UE), pentru ca instanţa naţională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Competenţa Curţii de Justiţie în temeiul articolului 267 TFUE priveşte interpretarea dreptului Uniunii, a prevederilor din Tratatele UE, CJUE fiind considerată "gardianul Tratatelor UE", ceea ce presupune ca litigiul să prezinte obligatoriu un element situat în sfera de aplicare a dreptului Uniunii, adică să nu fie "pur intern".

În conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din Tratatul privind Uniunea Europeană, este de competenţa instanţei naţionale, care este învestită cu soluţionarea cauzei, are cunoştinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a considerat că nu se poate pronunţa cu privire la o întrebare preliminară, când interpretarea dreptului comunitar sau examinarea validităţii unei norme comunitare, cerute de instanţa naţională, nu au nici o legătură cu situaţia de fapt sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea Hotărârea din 16 iunie 1981, Salonia, considerentul 6, 126/80, Rec. p. 1563 şi, nu în ultimul rând, Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 9).

De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a estimat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilităţii unei norme comunitare, solicitată de instanţa naţională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că şi instanţele care soluţionează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenţei şi utilităţii interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecăţii.

Instanţa în faţa căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din TFUE (fost art. 234 TCE) trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre.

Chiar şi instanţele naţionale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanţa unei cereri pentru întrebare preliminară.

Curtea de Justiţie a stabilit că dacă o parte susţine că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanţa să fie obligată să considere că se află într-o situaţie prevăzută de art. 234, iar instanţele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeaşi putere de evaluare cu toate instanţele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionare a întrebării puse (cauza 283/61, Cilfit).

Astfel, concluzia Curţii în această cauză a fost că instanţele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părţile din proces, care solicită sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluţionarea litigiului.

Tot jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Raportat la consideraţiile şi reperele jurisprudenţiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reţine lipsa de pertinenţă, dar şi de utilitate, a întrebărilor propuse, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată în cauză.

Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se face numai în situaţia în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare.

Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

De altfel, Curtea de Justiţie a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, iar instanţei naţionale îi revine obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Conform prevederilor art. 267 TFUE şi ale jurisprudenţei în materie, CJUE are doar obligaţia interpretării normelor indicate de instanţa naţională, prin elaborarea unor premise abstracte, cu luarea în considerare a particularităţilor cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul cauzei şi fără a pronunţa o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident şi exclusiv atributul instanţei naţionale.

Înalta Curte apreciază că soluţionarea cauzei de faţă poate fi realizată de către instanţa naţională, nefiind necesar să se pronunţe Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asupra aspectelor reţinute în întrebările formulate.

În ceea ce priveşte întrebarea nr. 1, Înalta Curte reţine că fapta aleşilor locali de a se afla în stare de incompatibilitate sau conflict de interese, nu intră în sfera faptelor care pot fi "acuzaţii în materie penală", în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aspect care rezultă din jurisprudenţa CEDO referitoare la criteriile avute în vedere prin Hotărârea Engel şi alţii împotriva "Ţărilor de Jos, inclusiv cel al gravităţii sancţiunilor, disciplinare/administrative aplicabile, precum şi a sancţiunii complementare, constând în interdicţia de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă de 3ani.

Principiul proporţionalităţii pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că nu se aplică faptelor care constituie incidente de integritate, respectiv procedurilor disciplinare profesionale, acestea nefiind considerate "acuzaţii în materie penală", în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Articolul 6 paragraful 1 CEDO se aplică numai atunci când litigiile privesc existenţa unor "drepturi şi obligaţii civile ori a unor acuzaţii penale".

Reglementările existente în dreptul intern, respectiv în cuprinsul Legii nr. 176/2010, prevăd expres faptul că încălcarea obligaţiilor legale privind conflictul de interese ori starea de incompatibilitate constituie abatere disciplinară şi se sancţionează potrivit reglementării aplicabile demnităţii, funcţiei sau activităţii respective (art. 25 alin. (1) Legea nr. 176/2010).

Prin urmare, sancţiunile aplicabile persoanelor care încalcă regimul juridic al incompatibilităţilor sau conflictelor de interese sunt sancţiuni disciplinare şi, pe cale de consecinţă fapta generatoare nu poate reprezenta o acuzaţie penală.

În ceea ce priveşte întrebarea nr. 2, Înalta Curte reţine că interdicţia prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 este o consecinţă a unui incident de integritate, intervenind după rămânerea definitivă a raportului de evaluare, prin necontestare sau prin respingerea definitivă a contestaţiei judiciare.

Interdicţia impusă prin art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 nu reprezintă o sancţiunea egală cu cea principală, a destituirii din funcţia publică deţinută.

De asemenea, şi în ceea ce priveşte întrebarea nr. 3, Înalta Curte reţine că dreptul unei persoane de a ocupa o funcţie electivă sau de demnitate publică se subsumează dreptului de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale, prevăzut de art. 40 din Cartă, iar nu dreptului la muncă, prevăzut de art. 15.

Instanţa judecătorească este cea care constată existenţa/inexistenţa situaţiei de incompatibilitate, ca urmare a desfăşurării unui proces echitabil, cu respectarea dublului grad de jurisdicţie, în care persoana, care ocupă o funcţie publică aleasă, are posibilitatea de a se apăra cu privire la toate aspectele care privesc existenţa incidentului de integritate. Sancţiunea principală şi cea complementară sunt aplicate ulterior constatării cu caracter definitiv printr-o hotărâre judecătorească a situaţiei de incompatibilitate.

Dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 176/2010 nu încalcă dreptul la muncă sau libertatea de alegere a locului de muncă, astfel că funcţiile elective sau de demnitate publică nu se încadrează în categoria profesiilor sau a ocupaţiilor, iar aplicarea unei interdicţii temporare de ocupare a unei funcţii elective sau de demnitate publică nu încalcă dispoziţiile art. 15 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Funcţiile elective sau de demnitate publică au o componentă politică şi nu una profesională, au criterii specifice de ocupare şi nu se poate pune semnul egalităţii între acestea şi noţiunea de profesie sau ocupaţie.

Prin urmare, ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice nu este un drept absolut ci acestea se exercită în condiţiile legii, astfel încât activitatea primarilor şi a consilierilor locali trebuie să se circumscrie regulilor pe care, în aplicarea normelor constituţionale, legiuitorul le-a edictat, în vederea creării cadrului de funcţionare a acestora.

Articolul 25 din Legea nr. 176/2010 nu aduce atingere dreptului la muncă, ci doar limitează dreptul de a exercita o demnitate publică, pentru o perioadă de timp de trei ani.

Sancţiunea interdicţiei de a ocupa o funcţie sau o demnitate publică pentru o perioadă de 3 ani se aplică persoanei eliberate sau destituite din funcţie, ca urmare a constării de către instanţă a existentei sau a unei inexistenţei conflictului de interese ori stării de incompatibilitate.

Astfel, instanţa are posibilitatea, iar nu obligaţia de a sesiza CJUE. Posibilitatea pe care o are judecătorul naţional, de a sesiza instanţa europeană, este o consecinţă a faptului că raporturile dintre CJUE şi instanţele naţionale sunt de cooperare, iar nu de ierarhizare, în adoptarea de decizii vizând aplicarea unitară a dreptului european în toate statele membre.

Jurisprudenţa europeană şi naţională a consacrat principiul potrivit căruia judecătorul naţional este "judecătorul comunitar de drept comun" în limitele competenţei sale teritoriale.

În acest context, judecătorul naţional care judecă o cauză pe fond are posibilitatea de a sesiza instanţa europeană în cazul în care în litigiul dedus judecăţii sale se pune problema aplicării unei norme europene asupra înţelesului căreia are îndoieli, iar necesitatea întrebărilor preliminare şi utilitatea unui răspuns al instanţelor europene în soluţionarea cauzei sunt apreciate tot de către judecător.

Înalta Curte apreciază că soluţionarea cauzei de faţă poate fi realizată de către instanţa naţională, nefiind necesar să se pronunţe Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asupra aspectelor reţinute în întrebările formulate.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a cauzei până la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza 40/2021

Înalta Curte reţine faptul că, pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se află cererea de decizie preliminară formulată în dosarul nr. x/2019, având ca obiect întrebări preliminare formulată de Curtea de Apel Timişoara.

Analizând întrebările formulate în prezenta cauză şi cele formulate de Curtea de Apel Timişoara, Înalta Curte constată că acestea sunt identice, însă obiectul litigiului de faţă îl constituie o acţiune în anularea unui raport de evaluare, prin care Agenţia Naţională de Integritate a constatat că recurentul nu a respectat regimul incompatibilităţilor.

Întrebările preliminare vizează sancţiunea-complementară prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, nicidecum aspecte relevante privind legalitatea raportului de evaluare.

Prin raportul contestat, Agenţia Naţională de Integritate nu a aplicat niciun tip de sancţiune. Sancţiunea complementară prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, care face obiectul întrebărilor preliminare, intervine numai după rămânerea definitivă a raportului de evaluare care constată un incident de integritate.

În raport de considerentele deja expuse, în soluţionarea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte constată că răspunsurile la întrebările preliminare pe care le va pronunţa Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cauza 40/2021, nu au o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei pe care urmează să o pronunţe instanţa din prezenta cauza.

Întrebările preliminare vizează proporţionalitatea sancţiunilor suportate de persoana cu privire la care s-a constatat în mod definitiv existenţa unei incompatibilităţi, iar nu legalitatea raportului de evaluare din perspectiva situaţiei de incompatibilitate prevăzută de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare. Incidenţa art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 intervine ulterior stabilirii legalităţii raportului de evaluare, fiind condiţionată de rămânerea definitivă a acestuia.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că soluţionarea prezentei cauze nu depinde de soluţia ce urmează a fi pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, astfel că nu se justifică măsura suspendării judecăţii.

În consecinţă, având în vedere că nu prezintă relevanţă, în prezenta cauză, modul de soluţionare a întrebărilor preliminare referitoare la aplicarea unor sancţiuni sau interdicţii, ce fac obiectul cauzei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nr. 40/2021, instanţa va respinge cererea de suspendare.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a cauzei, formulată în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata:

"când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi".

Prin urmare, art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. consacră un caz de suspendare legală facultativă, din moment ce instanţa "poate suspenda judecata".

Pentru a suspenda judecata cauzei pentru acest motiv, instanţa este datoare să aibă în vedere nu numai legătura dintre cauze, ci şi oportunitatea suspendării.

Ca să poată dispune suspendarea este necesar ca soluţionarea procesului ce urmează a se suspenda să depindă de soarta altui proces, în sensul că soluţionarea cererii de chemare în judecată să fie influenţată de existenţa sau inexistenţa unui drept ce formează obiectul celui de-al doilea proces.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiilor prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru a se dispune suspendarea judecăţii cauzei, deoarece ambele cerinţe impuse de aceste dispoziţii, respectiv ca dezlegarea procesului să depindă, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept, iar acel drept să formeze "obiect al unei alte judecăţi", respectiv să fie cercetat de o altă instanţă, nu sunt îndeplinite.

Astfel fiind, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamantul A.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Raportul de evaluare nr. x/03.07.2017 emis de către pârâta Agenţia Naţională de Integritate s-a constatat că recurentul-reclamant a încălcat regimul juridic al incompatibilităţilor, deoarece în perioada 27.09.2012 (data numirii în Consiliul de administraţie) - 30.06.2014 a deţinut simultan atât funcţia de Primar al Comunei Bogdăneşti, jud. Vaslui cât şi calitatea de membru în Consiliul de administraţie al Scolii Gimnaziale "C." Comuna Bogdăneşti, Jud. Vaslui, încălcând dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei cu modificările şi completările ulterioare.

Presupusa incidenţă a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii")

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se poate obţine când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancţiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă.

Instanţa de fond, prin prisma soluţiei de respingere a cererii de amânare formulată de reprezentantul convenţional al recurentului nu a încălcat nicio regulă de procedură de natură să atragă sancţiunea nulităţii prevăzută de legiuitor la art. 174 din Noul C. proc. civ.

Ca urmare, nu poate fi vorba de o încălcare a dreptului la un proces echitabil al recurentului, apărătorul convenţional al acestuia având posibilitatea de a-şi asigura substituirea în fata instanţei de judecată pentru termenul din data de 07.06.2021, sau la şedinţa Biroului Electoral Judeţean din aceeaşi dată.

Înalta Curte constată că instanţa de faţă, pentru a respecta dreptul la apărare al părţilor, a amânat pronunţarea două săptămâni - până la data de 22.06.2021 - pentru a da posibilitatea acestora de a depune concluzii scrise, conform art. 222 alin. (2) C. proc. civ., civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură, astfel că motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este neîntemeiat.

Presupusa incidenţă a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.

Instanţa de fond a analizat şi s-a pronunţat cu privire la toate aspectele invocate de recurent (cererea de trimitere preliminară către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, excepţia de neconstituţionalitate, cererea de suspendare până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate şi a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cererea de completare) astfel cum a dispus Înalta Curte de Casaţie si Justiţie prin Decizia nr. 6046/17.11.2020.

În raport de prevederile art. 22 alin. (2) din Noul C. proc. civ., judecătorul fondului, în scopul pronunţării unei hotărâri corecte şi legale a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii.

Instanţa de fond a examinat efectiv şi concret, toate apărările formulate de părţile din proces, precum şi înscrisurile depuse în probaţiune de aceştia, astfel că analiza acestora lămureşte pe deplin poziţia instanţei de fond şi răspunde, în mod evident, tuturor argumentelor invocate de recurent.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că nici acest motiv de recurs nu este întemeiat.

Presupusa incidenţa a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii absolute a Raportului de evaluare/nr. x/03.07.2017, ca urmare a nerespectării dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 precum şi a nerespectării procedurii de informare, Înalta Curte reţine faptul că recurentul nu precizează în ce mod instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile legale incidente, criticile sale referindu-se în mod exclusiv la Raportul de evaluare şi nu la sentinţa pronunţată de Curtea de Apel.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond, în mod temeinic şi legal a respins acţiunea recurentului-reclamant, având are în vedere faptul că potrivit art. 87 din Legea nr. 161/2003:

(1) Funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu:

d) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administraţie ori cenzor sau orice funcţie de conducere ori de execuţie la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, la regiile autonome de interes naţional sau local, la companiile şi societăţile naţionale, precum şi la instituţiile publice

De asemenea, conform art. 96 din Legea nr. 1/2011 - forma în vigoare anterior modificării prin O.U.G. nr. 94/2014:

(1) Unităţile de învăţământ preuniversitar cu personalitate juridică sunt conduse de consiliile de administraţie, de directori şi de directori adjuncţi, după caz. în exercitarea atribuţiilor ce le revin, consiliile de administraţie şi directorii conlucrează cu consiliul profesoral, cu comitetul de părinţi şi cu autorităţile administraţiei publice locale.

(2) În unităţile de învăţământ de stat consiliul de administraţie este organ de conducere şi este constituit din 7, 9 sau 13 membri, astfel:

a) în cazul unităţilor de învăţământ de nivel gimnazial cu un singur rând de clase, consiliul de administraţie este format din 7 membri, cu următoarea componenţă: 3 cadre didactice, inclusiv directorul; 2 reprezentanţi ai părinţilor; un reprezentant al primarului; un reprezentant al consiliului local. Prevederile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi pentru învăţământul preşcolar şi primar;

b) în cazul în care consiliul de administraţie este format din 9 membri, dintre aceştia 4 sunt cadre didactice, un reprezentant al primarului, 2 reprezentanţi ai consiliului local şi 2 reprezentanţi ai părinţilor, directorul şi directorul adjunct sunt membri de drept ai consiliului de administraţie din cota aferentă cadrelor didactice din unitatea de învăţământ respectivă;

c) în cazul în care consiliul de administraţie este format din 13 membri, dintre aceştia 6 sunt cadre didactice, un reprezentant al primarului, 3 reprezentanţi ai consiliului local şi 3 reprezentanţi ai părinţilor. Directorul şi directorul adjunct sunt membri de drept ai consiliului de administraţie din cota aferentă cadrelor didactice din unitatea de învăţământ respectivă.

Înalta Curte constată că deşi atribuţiile şi prerogativele primarului sunt unele legale, chiar imperative, în ceea ce priveşte organizarea şi supravegherea procesului complex de învăţământ din unitatea administrativ teritorială pe care o conduce, nu trebuie înlăturată de la aplicare prevederea expresă a Legii nr. 161/2003, referitoare la respectarea regimului incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese.

Înainte de modificarea legislativă a Legii nr. 1/2011 cu privire la acest aspect, incompatibilitatea calităţii de viceprimar cu calitatea de membru în consiliul de administraţie al unei instituţii publice, era nu doar prevăzută expres, ci avea şi deplină aplicabilitate.

În perioada supusă evaluării, administraţia locală putea fi reprezentată în cadrul instituţiilor de învăţământ, atât de un reprezentant al primarului cât şi de reprezentanţi ai consiliului local.

Atribuţiile exprese cu privire la acest domeniu nu puteau fi exercitate pe deplin cu privire la calitatea de membru al consiliului de administraţie al şcolilor în perioada anterioară modificării legislative a Legii nr. 1/2011.

Deci, modificarea legislativă survenită şi posibilitatea legală a viceprimarului de a face parte din consiliul de administraţie al şcolilor nu opera la momentul evaluării reclamantei.

Incompatibilitatea presupune interdicţia de a cumula două sau mai multe funcţii şi/sau calităţi care, prin exercitarea lor simultană, ar putea altera obiectivitatea cu care oficialul public are obligaţia să îşi exercite atribuţiile funcţiei publice.

Înalta Curte constată că în perioada de referinţă, intenţia legiuitorului a fost clară, funcţia de primar fiind incompatibilă cu cea de membru în consiliul de administraţie al unei instituţii publice, ceea ce înseamnă că în consiliul de administraţie al şcolii trebuia să fie membru un reprezentant al primarului şi nu primarul însuşi.

De asemenea, legiuitorul nu distinge cu privire la modul în care o persoană exercită sau nu funcţia sau calitatea care îi atrage starea de incompatibilitate, şi nici dacă funcţia care generează incompatibilitatea este sau nu remunerată sau dacă produce sau nu alte avantaje materiale prin exercitarea ei.

Prin urmare, starea de incompatibilitate este generată prin simpla deţinere simultană a două funcţii incompatibile potrivit legii, fără a fi nevoie de îndeplinirea altor condiţii.

Supravegherea bunului mers al activităţii şcolii din calitatea de primar nu era în acel moment, o atribuţie legală, reprezentând chiar un incident de integritate, ceea ce presupune încălcarea statutului funcţiei de autoritate deţinute.

Astfel fiind, sub aspectul reţinerii stării de incompatibilitate generată de deţinerea simultană a calităţii de primar şi aceea de membru în consiliul de administraţie al unităţilor de învăţământ din sistemul public, Înalta Curte constată că raportul de evaluare este legal şi temeinic

Simpla deţinere a celor două calităţi este suficientă pentru a genera un incident de integritate de categoria incompatibilităţilor.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în mod temeinic instanţa de fond a reţinut, prin hotărârea recurată, faptul că există un caz de incompatibilitate de natura celui reglementat de art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003.

Înalta Curte constată că şi motivul de recurs potrivit căruia raportul de evaluare încalcă dispoziţiile art. 91 alin. (1)1 din Legea nr. 161/2003, recurentul susţinând că starea de incompatibilitate nu poate privi decât mandatul de primar din perioada 2012-2016, precum şi susţinerile conform cărora dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 stabilesc interdicţia unei persoane ce a ocupat o funcţie publică deşi era incompatibilă de a mai ocupa orice altă funcţie sau demnitate publică timp de trei ani de la încetarea mandatului, sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.

Înalta Curte apreciază că acestea privesc, de fapt, o etapă ulterioară rămânerii definitive a raportului de evaluare (care intervine fie prin necontestarea acestuia fie prin respingerea definitivă în instanţă a contestaţiei) respectiv cea a efectelor pe care le produce starea de incompatibilitate.

Or, obiectul cauzei de faţă îl reprezintă legalitatea raportului de evaluare, astfel încât în mod temeinic şi legal s-a reţinut că susţinerile recurentului depăşesc cadrul procesual în care se desfăşoară prezentul litigiu.

Instanţa de control judiciar apreciază că şi motivul de recurs referitor la inaplicabilitatea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 418/2004, raportat la prevederile art. 2 din Tratatul privind UE şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale ale UE, are în vedere tot sancţiunile care intervin ulterior rămânerii definitive a raportului de evaluare, având ca temei prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, astfel încât se constată că şi acesta este nefondat.

De asemenea, şi motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 priveşte etapa aplicării sancţiunii, deci ulterioară rămânerii definitive a raportului de evaluare, astfel încât instanţa reţine că şi acesta este nefondat şi nu poate fi primit.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte presupusa încălcare a prevederilor art. 6 alin. (6) din C. civ., a prevederilor art. 26 alin. (3) şi art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 precum şi a prevederilor art. 91 alin. (11) din Legea nr. 161/2003, aceste aspecte au fost invocate de recurent printr-o cerere de completare a acţiunii depusă la data de 29.03.2021, cerere respinsă de instanţa de fond ca tardiv formulată, aceasta în mod corect reţinând faptul că au fost depăşite atât termenul de modificare a cererii de chemare în judecată prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., cât şi termenul de 15 zile de formulare a contestaţiei prevăzut de prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.

De altfel, recurentul nu aduce nici o critică sentinţei recurate cu privire la acest aspect şi, ignorând soluţia instanţei de fond, reia aceleaşi argumente formulate prin cererea completatoare, argumente respinse ca tardiv formulate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate, recursul este nefondat.

În ceea ce priveşte recursul formulat de intervenientul B.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control judiciar precizează că acesta a fost deja analizat când a examinat motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant, astfel că nu se mai impune analiza acestuia.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod temeinic şi legal a reţinut faptul că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 67 alin. (2) C. proc. civ., obiectul cauzei fiind reprezentat de anularea unui act administrativ (Raportul de evaluare nr. x/63.07.2017) care îl priveşte strict pe recurent, nefiind stabilită încălcarea vreunei obligaţii din partea B., astfel că cererea de intervenţie principală a fost respinsă ca neîntemeiată.

De asemenea, în ceea ce priveşte cererea de intervenţie accesorie, Înalta Curte reţine că, instanţa de fond, în mod corect a apreciat că argumentele invocate de intervenient sunt identice cu cele invocate de recurentul-reclamant, acestea din urmă fiind analizate în mod punctual şi pe larg, de instanţă.

Referitor la susţinerile recurentului-intervenient potrivit cărora încheierea din data de 07.06.2021 ar fi fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 64 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că legiuitorul nu mai face distincţie între soluţia de admitere şi cea de respingere a unei cereri de intervenţie, în ambele situaţii hotărârea instanţei putând fi atacată doar odată cu fondul, prin recurs.

Cererea de intervenţie principală este cererea prin care terţul care intervine din proprie iniţiativă într-un litigiu ce se poartă între alte părţi, pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.

Ca natură juridică, intervenţia principală este o veritabilă cerere de chemare în judecată formulată împotriva părţilor iniţiale, deci atât a reclamantului, cât şi a pârâtului.

În cauza dedusă judecăţii, intervenientul nu a pretins pentru sine un drept astfel încât cererea de intervenţie a fost respinsă în mod corect ca inadmisibilă.

În baza dispoziţiilor art. 61 alin. (3) C. proc. civ., respingerea cererii de chemare în judecată implică respingerea cererii de intervenţie accesorie în favoarea reclamantului.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului-intervenient sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, recursul fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

În consecinţă, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge atât cererile formulate de recurentul-reclamant cât şi recursurile formulate în cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Respinge cererea de suspendare a cauzei, formulată de recurentul - reclamant A., până la pronunţarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Respinge cererea de suspendare a judecăţii formulate în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 7 iunie 2021, a încheierilor de şedinţă din dosar, precum şi împotriva sentinţei nr. 104/2021 din 22 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurentul - intervenient B. împotriva încheierii din 7 iunie 2021 şi a sentinţei nr. 104/2021 din 22 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2023.