Judicial salary cap validity and alleged discriminatory application of surcharges under Law No. 153/2017

Şedinţa publică din data de 17 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16.05.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei:

1. revocarea parţială a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 433/C/07.02.2022, în ceea ce priveşte modul de stabilire a drepturilor sale salariale (nr. crt. 26) şi stabilirea indemnizaţiei de încadrare brute lunare şi a sporurilor (pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare şi periculoase, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, pentru păstrarea confidenţialităţii), având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017;

2. revocarea parţială a ordinului contestat, în ceea ce priveşte modul de stabilire a drepturilor salariale şi stabilirea sporurilor (pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare şi periculoase, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, pentru păstrarea confidenţialităţii) prin raportare la indemnizaţia de încadrare brută lunară aferentă lunii decembrie 2017, având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017;

3. revocarea parţială a ordinului contestat, în ceea ce priveşte modul de stabilire a drepturilor salariale şi stabilirea sporurilor (pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare şi periculoase; pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică; pentru păstrarea confidenţialităţii) cel puţin în cuantum total de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, calculată prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2265 din data de 11 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 2265 din data de 11 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs recurentul-reclamant A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei şi admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului arată, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., că prima instanţă, deşi aparent a respins acţiunea, nu a intrat în cercetarea fondului litigiului într-un mod concret şi efectiv, respectiv nu a analizat în mod real motivele invocate în fundamentarea pretenţiilor.

Astfel, referitor la pretenţiile vizând neplafonarea indemnizaţiei de încadrare brute lunare, rezultate în urma recalculării acesteia prin utilizarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 de RON, la cuantumul corespunzător coeficientului de ierarhizare prevăzut în anexele Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, prima instanţă a omis să analizeze argumentele sale din paragrafele 2-4 din cuprinsul răspunsului la întâmpinare, privitoare la existenţa unei situaţii de inechitate în materie de salarizare între recurent şi un membru personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Ministerului Justiţiei, întrucât acesta din urmă beneficia, potrivit înscrisului anexat răspunsului la întâmpinare, de o indemnizaţie de încadrare într-un cuantum neplafonat la nivelul maxim stabilit potrivit anexelor Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, curtea de apel omiţând să evalueze acest argument.

De asemenea, şi în privinţa pretenţiilor referitoare la acordarea unor sporuri în cotă cumulată de 45% din indemnizaţia de încadrare plafonată sau, după caz, neplafonată, iar, în subsidiar, în cotă cumulată de 30% din indemnizaţia de încadrare plafonată sau, după caz, neplafonată, prima instanţă a omis să analizeze argumentele sale, expuse în paragrafele 5-13 din cuprinsul răspunsului la întâmpinare şi la paragrafele 1-5 din cuprinsul notelor de şedinţă depuse în data de 13.09.2022, privitoare la existenţa unei situaţii de inechitate în raport cu alţi judecători din categoria personalului asimilat, cărora sporurille le-au fost acordate în cotă de 45% (maximul legal) sau de peste 30%, comparativ cu sporurile în cotă cumulată de 26,76% recunoscute recurentului prin ordinul de salarizare atacat, respectiv între recurent şi ceilalţi salariaţi din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie", cărora le-a fost recunoscută administrativ îndreptăţirea la acordarea unor sporuri în cotă de cel puţin 30%, faţă de 26,76%, acordată recurentului.

Arată că, întrucât prin demersul judiciar pendinte a urmărit şi asigurarea sancţiunii juridice a situaţiei de inechitate (discriminare) în materie de salarizare, ca urmare a emiterii de către pârât a actului de salarizare nelegal, instanţa de fond avea obligaţia de a evalua temeinicia pretenţiilor sale şi în raport cu aceste argumente şi să prezinte, într-o manieră coerentă şi inteligibilă, motivele care au fundamentat adoptarea soluţiei.

Susţine că, respingând cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, fără a proceda la o analiză concretă şi efectivă a argumentelor sale, prima instanţă a omis să procedeze la o ascultare în mod real şi efectiv a părţilor, componentă şi garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care impune un răspuns specific şi concret al instanţei la apărările formulate de părţi într-o cauză.

Consideră că, sub acest aspect, se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pe motivul nesocotirii de către instanţă a dispoziţiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 237 alin. (2) pct. 3, art. 397 alin. (1) şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că, în ceea ce priveşte neplafonarea indemnizaţiei de încadrare brute lunare rezultate în urma recalculării în raport cu VRS 605,225 de RON la cuantumul corespunzător coeficientului de ierarhizare prevăzut în anexele Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, prima instanţa a nesocotit principiul de interpretare a actelor juridice, respectiv a speciei acestora, conform adagiului specialia generalibus derogant.

Astfel, în concursul dintre norma generală din art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi cea specială înscrisă la art. 74 alin. (2) teza I din Legea nr. 303/2004, aplicabilă litigiului în raport cu data emiterii actului contestat şi în temeiul regulii de drept tempus regit actum, consacrată la art. 6 alin. (3) din C. civ. şi art. 205 alin. (2) din Legea nr. 303/2022, care a abrogat şi înlocuit, pe data intrării sale în vigoare, Legea nr. 303/2004, a acordat întâietate celei dintâi, deşi, în acord cu principiul anterior evocat de interpretare a normelor juridice, s-ar fi impus a se acorda întâietate acestei din urmă norme speciale, iar nu dispoziţiei generale.

Consideră că incidenţa normei speciale ar fi fost de natură a conduce la admiterea cererii de chemare în judecată în privinţa emiterii unui nou ordin de salarizare fără plafonarea indemnizaţiei de încadrare rezultate cu utilizarea VRS 605,225 de RON la cuantumul maxim prevăzut de Legea nr. 153/2017 pentru anul 2022.

Precizează că o normă specială similară a fost edictată de legiuitor şi în cuprinsul noului act normativ în materie, prin care a fost reglementat statutul judecătorilor şi al procurorilor, anume Legea nr. 303/2022 - art. 205 alin. (2), care a abrogat şi înlocuit, pe data intrării sale în vigoare, Legea nr. 303/2004.

Mai arată că reducerea cuantumului indemnizaţiei de încadrare brute lunare cu peste 30% este eronată şi nefundamentată pe probe, prima instanţă reţinând în mod greşit că prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu s-ar produce, în realitate, o diminuare a indemnizaţiei de încadrare.

Consideră că interpretarea primei instanţe încalcă principiul independenţei financiare a judecătorilor, principiul independenţei justiţiei şi cel al protecţiei jurisdicţionale efective, astfel cum s-a statuat şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Hotărârea pronunţată de Marea Cameră în data de 27.02.2018, în cauza C - 64/16 - Associacao Sindical dos Juizes Portugueses împotriva Tribunal de Cotfta5 - ECLI:EU:C:2018:117).

De asemenea, consideră că este lipsit de fundament legal argumentul primei instanţe în sensul că limitarea indemnizaţiilor de încadrare la nivelul maxim prevăzut de noua lege-cadru în materie pentru anul 2022 ar fi operat încă de la data de 01.07.2017, întrucât aceasta se fondează pe o interpretare contra legem a normei înscrise la art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, prin care se stabileşte în mod neechivoc că o atare limitare se aplică abia cel mai devreme începând cu data de 01.01.2018, iar nu anterior acestei date, prima instanţă neindicând dispoziţia legală prin care, similar art. 38 alin. (6) din Lege, dar pentru perioada începând cu data de 01.07.2017, ar fi fost instituită o asemenea soluţie legislativă de plafonare, printr-un act de reglementare primară al Parlamentului.

Referitor la acordarea unor sporuri în cotă cumulată de 45% din indemnizaţia de încadrare plafonată sau, după caz, neplafonată, iar, în subsidiar, în cotă cumulată de 30% din aceeaşi indemnizaţie, consideră că instanţa de fond nu a analizat susţinerile privitoare la situaţia de inechitate invocată, iar pe de altă parte, a realizat o greşită interpretare a normelor temporare şi speciale în vigoare în perioada 2019, 2021 şi 2022 (omiţând să indice norma temporară aplicabilă în anul 2020), privitoare la menţinerea în plată în fiecare dintre aceşti ani a sporurilor în cuantumul plătit în luna decembrie a anului anterior.

Astfel, arată că instanţa de fond a omis faptul că normele speciale şi temporare cuprinse la art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018 - pentru anul 2019, în art. I pct. 12 din O.U.G. nr. 1/2020 - pentru anul 2020, în art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 226/2020 - pentru anul 2021, în art. I alin. (5) din O.U.G. nr. 130/2021 - pentru anul 2022, s-au înscris în procesul de aplicare etapizată a prevederilor Legii nr. 153/2017, stabilit prin art. 38 alin. (3) lit. a), alin. (4) şi alin. (6) din acest act normativ, care a vizat atât salariile de bază sau indemnizaţiile de încadrare, cât şi sporurile prevăzute de acest act normativ-cadru, astfel cum a statuat instanţa supremă prin Decizia în interesul legii nr. 27/2020, derogând de la aceste norme generale tranzitorii, în sensul că, în perioada 2019 - 2022, prin excepţie de la normele generale înscrise la art. 38 alin. (4) din Legea nr. 153/2017 - potrivit cărora ar fi trebuit acordată anual o mărire a salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare şi a sporurilor până la atingerea nivelului prevăzut de acest act normativ pentru anul 2022 -, a fost instituită soluţia legislativă a menţinerii ("îngheţării") cuantumului salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare şi al sporurilor la nivelul acordat în luna decembrie a anului anterior, sub condiţia desfăşurării activităţii în aceleaşi condiţii cu relevanţă din perspectiva salarizării, fiind, astfel, anihilată (temporar) acţiunea normei generale în temeiul căreia ar fi trebuit acordată anual, în aceeaşi perioadă, o majorare atât a salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, cât şi a sporurilor.

Cu toate acestea, prin normele speciale şi tranzitorii antereferite, vizând cuantumul sporurilor, precum şi prin cele corespondente, conţinute în aceleaşi acte normative, vizând cuantumul salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, legiuitorul nu a interzis, pe durata aplicării etapizate a noii legi-cadru în materie de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, majorările de salariu de bază/indemnizaţie de încadrare şi, consecutiv, de sporuri, ca urmare a egalizării acestora la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcţie similară, astfel cum aceasta este definită la art. 7 lit. g) din Legea nr. 153/2017, normele speciale şi temporare antemenţionate derogând, astfel cum rezultă din chiar partea introductivă a acestora, numai de la dispoziţiile art. 38 alin. (4) din Legea nr. 153/2017 (vizând majorările salariale anuale prefigurat a fi acordate în perioada 2019 - 2022), iar nu şi de la cele consacrate la art. 39 alin. (1) şi alin. (4) din acelaşi act normativ, prin care a fost menţinută soluţia legislativă consacrată anterior în art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 a egalizării indemnizaţiei de încadrare şi a sporurilor la nivelul maxim aflat în plată pentru acceeaşi funcţie/pentru o funcţie similară, aceste norme speciale asigurând sancţiunea juridică pentru situaţiile de inechitate în materie de salarizare.

În consecinţă, şi în perioada de aplicare a normelor temporare şi speciale anteevocate, anume anii 2019 - 2022, a fost posibilă egalizarea (creşterea) salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, în baza art. 39 alin. (1) şi alin. (4) din Legea nr. 153/2017, Ia nivelul maxim aflat în plată pentru o funcţie similar. Invocă în acest sens considerentul decizoriu de la paragraful 64 al Deciziei în interesul legii nr. 24/2021, prin care se face trimitere la considerentul decizoriu cu acelaşi conţinut de la paragraful 68 al Deciziei în interesul legii nr. 27/2020.

Arată că prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/C/07.02.2022, contestat în prezenta cauză, pârâtul a realizat tocmai o egalizare a indemnizaţiei de încadrare brute lunare la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcţie similară, rezultat ca urmare a utilizării VRS 605,225 de RON, constatând că, ulterior acestei recalculări cu utilizarea noului nivel al VRS, cuantumul indemnizaţiei de încadrare depăşeşte nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022, motiv pentru care, în baza art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cuantumul astfel recalculat al indemnizaţiei de încadrare a fost plafonat la nivelul maxim prevăzut de actul normativ pentru anul 2022.

Precizează că, dată fiind depăşirea, în urma recalculării, a nivelului prevăzut de lege pentru anul 2022 al indemnizaţiei de încadrare - în considerarea celor statuate prin Deciziile în interesul legii nr. 27/2020 şi nr. 24/2021, pârâtul era ţinut a proceda şi la determinarea sporurilor, cu respectarea celor stabilite în Anexa nr. 5 a Legii nr. 153/2017, nemaiputând fi menţinute în plată, ulterior acestui moment, sporurile determinate potrivit O.U.G. nr. 27/2006 şi normelor temporare şi speciale edictate în perioada 2010 - 2022.

În aceste condiţii, existenţa normelor speciale şi temporare cuprinse la art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018 - pentru anul 2019, în art. I pct. 12 din O.U.G. nr. 1/2020 - pentru anul 2020, în art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 226/2020 - pentru anul 2021, respectiv în art. I alin. (5) din O.U.G. nr. 130/2021 - pentru anul 2022 nu constituia un impediment - astfel cum, fără fundament legal, a reţinut prima instanţă - în stabilirea celor 3 sporuri cuvenite potrivit Legii nr. 153/2017, inclusiv a Anexei nr. 5 la aceasta. De altfel, chiar pârâtul, prin întâmpinare a învederat că a procedat la o astfel de redimensionare a sporurilor cuvenite tuturor judecătorilor, în raport cu prevederile Anexei nr. 5 a Legii nr. 153/2017.

Susţine că sporurile nu ar fi trebuit stabilite, prin actul administrativ contestat în prezenta cauză, în integralitate potrivit prevederilor Legii nr. 153/2017, ci, în continuare, potrivit normelor tranzitorii şi a celor înscrise în O.U.G. nr. 27/2006, cum a reţinut prima instanţă, această interpretare nesocotind inclusiv cele statuate prin cele Două decizii în interesul legii nr. 27/2020 şi nr. 24/2021.

Astfel, arată că faţă de cele de mai sus, instanţa de fond nu a analizat în mod concret şi efectiv, conform dreptului la un proces echitabil, pretenţia vizând cota procentuală cumulată a sporurilor la care reclamantul era îndreptăţit, acest mod de soluţionare a cauzei echivalând cu o necercetare veritabilă a fondului acestei pretenţii.

Consideră că şi în măsura în care s-ar aprecia că statuarea primei instanţe în sensul "îngheţării" cuantumului sporurilor ar fi fost corectă, instanţa de fond era ţinută a evalua pretenţia sa vizând cota procentuală cumulată a sporurilor: de 45%, iar, în subsidiar, de minim 30% din indemnizaţia de încadrare, în raport cu nelegalitatea ordinului de salarizare contestat pe motivul încălcării dreptului său la stabilirea indemnizaţiei brute lunare într-o manieră nediscriminatorie faţă de personalul comparabil din perspectiva salarizării, obligaţie pe care aceasta nu şi-a îndeplinit-o, omiţând şi din această perspectivă, să cerceteze într-un mod concret şi efectiv fondul acestei pretenţii.

Cât timp pârâtul era ţinut a determina, prin ordinul de salarizare litigios, şi cota procentuală a sporurilor, potrivit Anexei nr. 5 la noul act normativ-cadru în materie de salarizare, consideră că a fost încălcat principiul egalităţii (nediscriminării), care se aplică şi salarizării personalului plătit din fonduri publice.

În acest sens, invocă cele statuate de instanţa supremă prin Decizia în interesul legii nr. 10/2016, paragrafele 31, 37 şi 40, apreciind că aceste considerente susţin nelegalitatea ordinului litigios, pe temeiul emiterii sale cu exces de putere, potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) teza a II-a, prima ipoteză din Legea nr. 554/2004, prin încălcarea dreptului său la o remuneraţie egală cu personalul care ocupă o funcţie similară, consacrat la art. 6 lit. b), c) şi f) şi art. 7 lit. g) din Legea nr. 153/2017, respectiv art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) - (4) din O.G. nr. 137/2000, aspect care reiese şi din extrasul vizând drepturile salariale plătite la 31.03.2022 personalului de specialitate asimilat magistraţilor din cadrul Ministerului Justiţiei, de pe site-ul intimatului-pârât, din care se observă că indemnizaţia de încadrare nu este plafonată (în acest sens indică indemnizaţia de încadrare brută lunară a persoanei de la poziţia 199).

Arată că în acord cu prevederile art. 6 lit. b) şi c) din acelaşi act normativ, sistemul de salarizare reglementat prin noua lege are la bază principiile nediscriminării şi egalităţii, sens în care invocă prevederile art. 4 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei al Anexei V - Justiţie la Legea nr. 153/2017, art. 5 şi art. 8 din aceleaşi Reglementări, referitoare la sporurile acordate, precum şi Decizia nr. 683/31.10.2019 a Curţii Constituţionale, paragraful 27.

Cu atât mai mult consideră că se află într-o situaţie de discriminare, cu cât legiuitorul a aplicat egalitatea materială în locul celei strict formale, în sensul salarizării inclusiv a judecătorului care activează la instanţa ierarhic inferioară, dar care deţine gradul profesional superior, în raport cu judecătorul care deţine acelaşi grad profesional, dar care îşi desfăşoară efectiv activitatea la instanţa ierarhic superioară.

Recurentul-reclamant face referire la sentinţa civilă nr. 624/15.03.2022, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021, definitivă prin neapelare, prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii judecători cu grad profesional de curte de apel, ce activează în cadrul unei curţi de apel (Curtea de Apel Piteşti), cărora începând cu 15.11.2018 le-a fost recunoscută îndreptăţirea la recalcularea, începând cu 01.01.2018, a drepturilor salariale prin valorificarea unui spor în cotă de 25% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi a unui spor în cotă de 5% pentru confidenţialitate, dispunându-se plata, începând cu aceeaşi dată, către aceştia a diferenţelor de drepturi salariale astfel rezultate, actualizate cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală penalizatoare.

Cât priveşte solicitarea subsidiară de stabilire a cotei cumulate a celor 3 sporuri la cel puţin 30% din indemnizaţia de încadrare, învederează că din întâmpinarea formulată de pârât în primă instanţă rezultă că judecătorilor cu funcţie de execuţie din cadrul judecătoriilor le-au fost acordate, în medie, în baza Ordinului MJ general de salarizare nr. 6.245/30.12.2021 sporuri în cotă de 32% din indemnizaţia de încadrare, pe când celor din cadrul tribunalelor le-au fost acordate sporuri în cotă de numai 25%, iar celor din cadrul curţilor de apel, de 27%, fără a fi oferită vreo justificare obiectivă şi raţională a acestei diferenţe de tratament în raport cu gradul profesional deţinut.

Consideră că este vorba de un mod arbitrar de stabilire a cotei procentuale a sporurilor de către ordonatorul principal de credite, ce contravine dispoziţiilor art. 6 lit. f) din Legea nr. 153/2017, care instituie principiul ierarhizării pe verticală în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate, prin aceea că ar permite ordonatorului principal de credite, fără nicio justificare obiectivă şi raţională, să stabilească sporurile cuvenite judecătorului cu grad de judecătorie la nivelul maxim prevăzut de lege, iar pe cele ale judecătorului din cadrul curţii de apel (cu grad de curte de apel) la nivelul minim prevăzut de lege.

Susţine că, deşi intimatul-pârât a invocat necesitatea respectării limitei instituite prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, potrivit căreia suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de încadrare, nu a dovedit că prin acordarea către recurent a sporurilor în cuantumul respectiv s-ar depăşi această limită la nivelul bugetului Curţii de Apel Constanţa şi că această măsură ar fi necesară pentru respectarea limitei de 30% a sporurilor pe total buget al ordonatorului secundar de credite. Arată că sub acest aspect, sarcina probei incumbă pârâtului, în raport cu natura litigiului pendinte, de conflict de muncă în sens larg.

Mai arată că prin Decizia nr. 293/05.12.2022 a Preşedintelui Curţii de Apel Constanţa s-a dispus acordarea, începând cu data de 01.12.2022, către întregul personal de specialitate şi conex din cadrul Curţii de Apel Constanţa şi al instanţelor din circumscripţia teritorială a acesteia, a unei cote cumulate a celor 3 sporuri de 45% din salariul de bază.

Invocă tratamentul discriminator în raport cu cuantumul sporurilor acordate personalului de specialitate asimilat magistraţilor.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Ministerul Justiţie a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei recurate ca temeinică şi legală.

Consideră că prima instanţă a respins în mod corect acţiunea reclamantului, în condiţiile în care dispoziţiile art. 25 şi art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 erau în vigoare, nu au fost declarate neconstituţionale şi nu puteau fi înlăturate de la aplicare de către instanţa de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 9 martie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 3 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, revocarea parţială a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 433/C/07.02.2022, în ceea ce priveşte modul de stabilire a drepturilor sale salariale şi stabilirea indemnizaţiei de încadrare brute lunare şi a sporurilor (pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare şi periculoase, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, pentru păstrarea confidenţialităţii), având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017; revocarea parţială a ordinului contestat, în ceea ce priveşte modul de stabilire a drepturilor salariale şi stabilirea sporurilor (pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare şi periculoase, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, pentru păstrarea confidenţialităţii) prin raportare la indemnizaţia de încadrare brută lunară aferentă lunii decembrie 2017, având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017; revocarea parţială a ordinului contestat, în ceea ce priveşte modul de stabilire a drepturilor salariale şi stabilirea celor trei sporuri cel puţin în cuantum total de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, calculată prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat recurs recurentul-reclamant A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Examinând considerentele hotărârii recurate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de către recurent, Înalta Curte constată că acesta este fondat, având în vedere că instanţa de fond nu a analizat toate aspectele invocate de către reclamant.

Astfel, prima instanţă nu a analizat situaţia de discriminare pe care a invocat-o reclamantul în faţa instanţei de fond, în raport cu drepturile salariale acordate unei categorii profesionale similare, şi anume personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, din cadrul Ministerului Justiţiei, precum şi în raport cu alţi judecători.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în cursul soluţionării cererii de recurs a apărut o situaţie nouă, constând în emiterea Ordinului nr. 105/29.03.2023, prin care s-a constatat că dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON exista în iunie 2017, astfel încât, în conformitate cu cele stabilite prin hotărârile judecătoreşti, acesta se impune a fi menţinut şi în continuare, fără a fi afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, ceea ce exclude incidenţa dispoziţiilor art. 38 alin. (3)-(5) din acelaşi act normativ.

În aceste condiţii, se impune ca instanţa de fond, în rejudecare, să analizeze dacă situaţia reglementată prin ordinul anterior menţionat este aplicabilă şi recurentului-reclamant, având în vedere, sub acest aspect, şi argumentele expuse de către acesta prin cererea de chemare în judecată cu privire la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON.

Motivarea hotărârii judecătoreşti, respectiv a soluţiilor pronunţate, trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, în raport cu toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judecătoresc de către instanţa ierarhic superioară, constituind o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanţă, dar şi că soluţiile adoptate de către instanţele judecătoreşti se întemeiază pe un raţionament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanţa a pronunţat o soluţie justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei şi temeiurile de drept aplicabile.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant în jurisprudenţa sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi propunerilor de dovezi ale părţilor, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanţei de control judiciar să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă şi pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că prin sentinţa atacată nu s-a răspuns tuturor aspectelor antamate prin cererea de chemare în judecată, iar în acest mod a fost încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

Prin urmare, instanţa de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, urmând să analizeze în concret toate aspectele deduse judecăţii în prezenta cauză, inclusiv cu privire la elementele care nu au fost analizate şi cu privire la care prima instanţă nu a arătat argumentele logico-juridice care să fundamenteze soluţia adoptată.

În raport cu această soluţie nu se mai impune analizarea celorlalte critici din cererea de recurs care se circumscriu motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acestea i urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 2265 din data de 11 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal; va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 2265 din data de 11 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 17 mai 2023.