Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2609/2023 AI generated

Obligation to issue salary order based on res judicata from prior labor judgment affirming 19.000 multiplication coefficient

Case Number Decizia nr. 2609/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal filed by the Prosecutor's Office, ruling that the lower court's order compelling the issuance of a new salary grade determination in favor of the plaintiff prosecutor is final and binding. The dispute concerned the calculation of the plaintiff's placement allowance (indemnizaţie de încadrare), specifically whether it should be calculated using a multiplication coefficient of 19.000, as applied to prosecutors in specialized anti-corruption bodies, or a lower coefficient. The defendant argued that the claim was statute-barred for periods prior to 2018 and that the specific salary coefficient had no legal basis for the plaintiff's role. The Court held that the statute of limitations began only upon the finalization of a prior, related labor dispute judgment, thus rejecting the prescription defense. Crucially, the Court applied the doctrine of *res judicata* (authority of the thing judged) under Articles 430 and 431 of the Code of Civil Procedure, determining that a previous final judgment in a separate labor case had already substantively recognized the plaintiff's entitlement to the 19.000 coefficient; therefore, the current administrative litigation was limited solely to the procedural obligation to execute that prior recognition by issuing the corresponding salary order, rendering the defendant’s arguments regarding the existence of the substantive right moot.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 2517 C. civ, art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, art. 71 din Legea nr. 500/2002, art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, art. 36 alin. (1) lit. c) C. proc. pen; Obligation to issue salary order based on res judicata from prior labor judgment affirming 19.000 multiplication coefficient: Împotriva sentinţei civile nr. 283 din 18 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în principal, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 06.08.2018 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca prescrisă, iar în subsidiar, rejudecarea pe fond a cauzei şi respingerea acţiunii.

Keywords

AI generated
res judicata calculation of salary Civil Procedure Code procedural orders basis of obligation legal doctrine

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
283 din 18 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin.
art. 2517 C. civ
2513 şi art. 2517 C. civ., neputând fi reţinute argumentele referitoare la întreruperea sau suspendarea prescripţiei în temeiul O.U.G.
art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004
Totodată, invocând dispoziţiile art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, art.
art. 71 din Legea nr. 500/2002
(6) şi art. 71 din Legea nr. 500/2002, art.
art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018
Aşadar, în mod greşit instanţa de fond a obligat ordonatorul principal de credite la emiterea ordinului de salarizare, cu atât mai mult cu cât în acest fel s-a dispus executarea sentinţei civile a Tribunalului Gorj în alte condiţii decât cele stabilite prin art. 39 din O.U.G.
art. 36 alin. (1) lit. c) C. proc. pen
art. 33 alin. (1) din Legea nr. 284/2010
(2) şi art. 33 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 şi art.
art. 1 alin. (3) din Legea nr. 153/2017
284/2010 şi art. 1 alin. (3) din Legea nr. 153/2017.

Cited Case Law

AI generated
decizia civilă nr. 1466/2021
882/2020 şi decizia civilă nr. 1466/2021 a Curţii de Apel Craiova au fost pronunţate într-un litigiu de muncă şi nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a emite un ordin de salarizare.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 17 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 august 2021, pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat obligarea pârâtului să emită noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.11.2016 şi în continuare şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficienţii de multiplicare 19,000-23,000 prevăzuţi în Anexa I lit. A), punctele 6-13 din O.U.G. nr. 27/2006 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT).

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 283 din 18 octombrie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

(ii) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

(iii) a obligat pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită pentru reclamantă un nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.11.2016 şi în continuare, prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,000, în limitele impuse de Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Anexa V - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie";

(iv) a respins în rest acţiunea.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 283 din 18 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în principal, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 06.08.2018 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca prescrisă, iar în subsidiar, rejudecarea pe fond a cauzei şi respingerea acţiunii.

Recurentul-pârât critică soluţia de respingere a prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că reclamanta a solicitat recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi plata drepturilor aferente începând cu data de 01.11.2016, iar acţiunea a fost înregistrată la instanţă la data de 06.08.2021. Astfel, pentru perioada anterioară datei de 06.08.2018, cererea este prescrisă, în raport de art. 171 şi art. 268 alin. (1) lit. c) Codul muncii, art. 2500, 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 şi art. 2517 C. civ., neputând fi reţinute argumentele referitoare la întreruperea sau suspendarea prescripţiei în temeiul O.U.G. nr. 71/2009, câtă vreme acest act normativ şi-a încetat efectele în cursul anului 2016.

Pe fondul recursului, pârâtul susţine că sentinţa Tribunalului Gorj nr. 882/2020 şi decizia civilă nr. 1466/2021 a Curţii de Apel Craiova au fost pronunţate într-un litigiu de muncă şi nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a emite un ordin de salarizare.

Totodată, invocând dispoziţiile art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, art. 4 alin. (2) şi (3), art. 14, art. 22 alin. (1), art. 29, art. 47 alin. (6) şi art. 71 din Legea nr. 500/2002, art. 1 din O.G. nr. 22/2002, precum şi considerentele Deciziei nr. 13/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, recurentul-pârât susţine că redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege, iar creditele bugetare pot fi utilizate numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate. Aşadar, în mod greşit instanţa de fond a obligat ordonatorul principal de credite la emiterea ordinului de salarizare, cu atât mai mult cu cât în acest fel s-a dispus executarea sentinţei civile a Tribunalului Gorj în alte condiţii decât cele stabilite prin art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare.

Recurentul-pârât critică şi argumentul primei instanţe, prin care s-a reţinut că salarizarea procurorilor din cadrul DNA şi DIICOT are la bază doar criteriul apartenenţei la un domeniu restrâns în realizarea justiţiei, respectiv specificul infracţiunilor. În realitate, aceşti procurori au o competenţă specială, dată de specificul activităţii, fiind salarizaţi la nivelul procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe când procurorii care funcţionează în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii nu participă la judecarea cauzelor privind infracţiunile la care se referă art. 36 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., astfel că aceştia nu pot fi salarizaţi prin aplicarea coeficientului de multiplicare 19,00. În speţă, reclamanta nu deţine gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că instanţa de fond a dispus în mod greşit recalcularea indemnizaţiei de încadrare a acesteia prin raportare la coeficientul 19,00.

Recurentul-pârât susţine şi că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de fond trebuia să ţină cont de deciziile Curţii Constituţionale nr. 818-821 din 03.07.2008.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susţine că drepturile salariale acordate de prima instanţă nu sunt prevăzute de actele normative în materia salarizării, sens în care invocă prevederile art. 1 alin. (2) şi art. 5 alin. (1) din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, art. 1 alin. (2) şi art. 33 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 şi art. 1 alin. (3) din Legea nr. 153/2017.

Mai solicită a se avea în vedere şi prevederile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, precum şi art. 31 alin. (1)3 din O.U.G. nr. 57/2015 şi împrejurarea că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare aflate în plată nu cuprindea şi dreptul acordat de prima instanţă.

În fine, recurentul-pârât solicită a fi avută în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 289 din 07.06.2005, care a reţinut, în esenţă, dreptul legiuitorului de a stabili, modifica şi înlocui sistemul de salarizare existent cu altul considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. nu a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte reţine că, prin sentinţa civilă nr. 882 din 26.11.2020, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia nr. 1466 din 29.04.2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale, s-a recunoscut, cu autoritate de lucru judecat, îndreptăţirea reclamantei la recalcularea indemnizaţiei de încadrare conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.11.2016 şi în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00, în limitele impuse de Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi la plata contravalorii diferenţei dintre indemnizaţia de încadrare stabilită astfel şi indemnizaţia actuală de încadrare, calculată începând cu 01.11.2016 şi în continuare, până la încetarea condiţiilor de acordare, cu limitarea impusă de Legea nr. 153/2017 şi a prejudiciului reprezentând actualizarea cu indicele de inflaţie a sumelor rezultate şi dobânda legală penalizatoare aferentă acestor sume, începând cu data scadenţei fiecărui drept şi până la data plăţii efective.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, termenul de prescripţie de 3 ani curge de la data rămânerii definitive a acestei sentinţe (29.04.2021), moment la care reclamanta a cunoscut sau putea să cunoască naşterea dreptului său la încadrarea salarială corespunzătoare celor dispuse prin hotărârea judecătorească, conform dispoziţiilor C. civ., iar cererea de chemare în judecată a fost formulată în interiorul acestui termen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentul-pârât, fiind corectă soluţia primei instanţe, de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond a reţinut greşit incidenţa autorităţii de lucru judecat în cauză, întrucât sentinţa civilă nr. 882 din 26.11.2020 a Tribunalului Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale şi decizia nr. 1466 din 29.04.2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale au fost pronunţate în dosarul nr. x/2020, într-un litigiu de muncă şi nu obligă pârâtul la emiterea ordinului de salarizare.

Înalta Curte constată că, pronunţând o soluţie de admitere a acţiunii, prima instanţă nu a analizat fondul dreptului referitor la un anume nivel al salarizării, ci a avut în vedere efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 882 din 26.11.2020, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2020, prin care: a) pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost obligat la recalcularea indemnizaţiei de încadrare a reclamantei conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.11.2016 şi în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 în limitele impuse de Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; b) pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a fost obligat la plata către reclamantă, începând cu 01.11.2016 şi în continuare, a diferenţelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului 19 şi venitul încasat până la punerea în plată a noii indemnizaţii, sume ce vor fi actualizate şi la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă, până la plata efectivă, precum şi la repararea prejudiciului reprezentând actualizarea cu indicele de inflaţie a sumelor rezultate şi acordarea dobânzii legale penalizatoare aferentă acestor sume, începând cu data scadenţei fiecărui drept şi până la data plăţii efective. Această sentinţă a rămas definitivă ca urmare a respingerii apelurilor, prin nr. 1466 din 29.04.2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale.

Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ., din perspectiva efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat. Pentru a fi incident acest efect, nu este necesar să existe o identitate de obiect între cele două pricini, având în vedere că art. 430 alin. (2) C. proc. civ. statuează că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Astfel fiind, trebuie recunoscut ca intră în autoritate de lucru judecat dispozitivul care tranşează litigiul şi motivele care susţin soluţia, precum şi motivele care conţin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de părţi şi supuse dezbaterii acestora.

Prin urmare, nu poate fi reţinut argumentul recurentului-pârât referitor la materia în care s-a pronunţat sentinţa Tribunalului Gorj (litigiu de muncă), câtă vreme această hotărâre a dezlegat aspectul litigios al cauzei, referitor la dreptul reclamantei de a-i fi calculată indemnizaţia de încadrare în raport de coeficientul de multiplicare 19,00.

Cât priveşte criticile recurentului-pârât referitoare la stabilirea prin hotărârea recurată a unor drepturi neprevăzute în favoarea reclamantei prin legile incidente în materia salarizării, Înalta Curte observă că aceste aspecte au fost înlăturate de instanţa de fond, ca urmare a reţinerii autorităţii de lucru judecat, sub aspectul său pozitiv. Prima instanţă a constatat a fi nejustificat refuzul de emitere a ordinului de salarizare pentru reclamant, cuprins în adresa nr. x/2021 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, motivele invocate în cuprinsul acesteia şi reiterate prin actele procesuale formulate în prezenta cauză fiind înlăturate ca efect al autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 882 din 26.11.2020, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, atât în ceea ce priveşte dispozitivul, cât şi în ceea ce priveşte considerentele care conţin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de pârât.

Or, prin recursul de faţă, recurentul-pârât reiterează aceste argumente de fond, care, însă, nu pot face obiectul analizei în prezentul litigiu, câtă vreme li se opune autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive anterioare, prin care s-a recunoscut dreptul reclamantei la încadrarea salarială cu coeficientul 19,00. Faţă de această hotărâre, obligaţia dispusă în prezentul litigiu asigură doar o completă executare efectivă a dreptului recunoscut, respectiv îndeplinirea de către parchet a formalităţilor necesare, constând în emiterea ordinului de salarizare. În consecinţă, apărările recurentului-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la inexistenţa unei norme legale care să confere un astfel de drept reclamantei, care au făcut obiectul analizei în cuprinsul sentinţei civile nr. 882/2020 a Tribunalului Gorj, nu pot fi rediscutate în cadrul procesual obiectiv al cauzei pendinte.

Pentru aceleaşi considerente, nu poate fi examinat nici argumentul referitor la neanalizarea de către instanţa de fond a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818-821 din 03.07.2008 şi nici argumentele referitoare la inexistenţa dreptului reclamantei de a beneficia de încadrarea salariară pretinsă, în raport de prevederile Legii nr. 330/2009, Legii nr. 284/2010 şi Legii nr. 71/2015. Recurentul-pârât putea susţine un astfel de argument, precum şi orice alte apărări ar fi considerat a fi necesare, în litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Gorj, în cadrul căruia instanţa a examinat pretenţiile reclamantei din perspectiva existenţei sau nu a dreptului la stabilirea indemnizaţiei în funcţie de coeficientul de multiplicare 19,00. O astfel de analiză nu poate fi reluată în prezenta cauză, datorită incidenţei autorităţii de lucru judecat, instanţa fiind învestită de reclamantă doar cu acţiunea în obligarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea ordinului de salarizare în conformitate cu soluţia din sentinţa nr. 882/2020.

Nefondate sunt şi criticile recurentului-pârât referitoare la încălcarea dispoziţiilor O.G. nr. 114/2018 şi ale Legii nr. 500/2002, câtă vreme obligaţia stabilită de instanţa de fond în sarcina parchetului se referă la emiterea ordinului de încadrare salarială care să asigure punerea în executare a hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate de Tribunalul Gorj, fără a statua asupra modalităţii de plată a eventualelor diferenţe salariale generate de emiterea acestui act. Efectele produse de O.G. nr. 114/2018 sau orice alt act normativ care stabileşte modalitatea de plată a drepturilor salariale restante nu reprezintă o chestiune cu care este învestită instanţa de contencios administrativ în litigiul de faţă, în care se analizează doar existenţa obligaţiei de emitere a unui ordin de salarizare în coordonatele stabilite prin hotărârea judecătorească definitivă anterioară.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 283 din 18 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.