Transport operator's appeal dismissed; non-adaptation of vehicles to needs of persons with disabilities constitutes discriminatory omission under administrative sanctions

Şedinţa publică din data de 17 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 februarie 2020, pe rolul Tribunalului Argeş, secţia Civilă, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării ("CNCD", "Consiliul"), a solicitat:

(i) anularea Hotărârii nr. 924/11.12.2019 a Colegiului Director al autorităţii pârâte;

(ii) anularea măsurilor dispuse la pct. 2 şi 3 din aceeaşi hotărâre, respectiv constatarea unui tratament diferenţiat, discriminatoriu, potrivit art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 10 lit. g) din O.G. nr. 137/2000 şi sancţionarea reclamantei cu amendă în cuantum de 2000 de RON, potrivit art. 26 din O.G. nr. 137/2000, coroborat cu art. 8 din O.G. nr. 2/2001, iar în subsidiar, reindividualizarea sancţiunii contravenţionale prin aplicarea unei sancţiuni cu avertisment, conform art. 7 şi 21 din O.G. nr. 2/2001;

(iii) suspendarea executării hotărârii atacate, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 618 din 30 octombrie 2020, Tribunalul Argeş, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 5 noiembrie 2020.

1.4. Prin încheierea din 18 mai 2021, curtea de apel a admis cererea de introducere în cauză a pârâţilor B. şi C., în temeiul art. 161 din Legea nr. 554/2004.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 171 din 24 septembrie 2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţia tardivităţii cererii;

(ii) a admis excepţia lipsei de interes a capătului de cerere privind suspendarea executării hotărârii şi a respins acest capăt de cerere ca fiind lipsit de interes;

(iii) a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, B. şi C.;

(iv) a anulat în parte Hotărârea nr. 924/2019 a CNCD, în ceea ce-l priveşte pe petentul C.;

(v) a respins în rest acţiunea ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 171 din 24 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea în tot a acţiunii.

În motivarea recursului, reclamanta susţine greşita aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor a art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, întrucât fapta imputată nu este discriminatorie. În speţă, nu a existat niciun act efectiv de discriminare din partea reclamantei la adresa intimatei-pârâte B., atât CNCD, cât şi prima instanţă făcând o analiză abstractă a faptei, câtă vreme intimata-pârâtă nu a apelat niciodată la serviciile de transport public de persoane prestate de recurenta-reclamantă.

Învederează recurenta că este licenţiată ca operator de transport public de persoane, iar licenţa a fost emisă doar după verificarea condiţiilor legale de către autorităţile competente. Instanţa de fond a invocat dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 448/2006, omiţând a observa că legea obligă la adaptarea mijloacelor de transport în limitele tehnice posibile, ceea ce societatea a şi făcut. La momentul atribuirii contractului de transport, nu au existat condiţii referitoare la adaptarea mijloacelor de transport, altfel decât în limitele posibilităţilor tehnice, pentru a putea participa la licitaţie şi a obţine punctajul necesar calificării în categoria I din clasificarea pe categorii a autobuzelor şi microbuzelor.

Consideră recurenta-reclamantă că, deşi instanţa de fond a invocat dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din legea nr. 448/2009, care se referă la obligaţiile autorităţilor publice de a lua măsurile necesare creării condiţiilor de transport, a omis împrejurarea că societatea reclamantă avea avizele legale necesare, autorităţile considerând că îndeplineşte toate condiţiile legale pentru asigurarea transportului de persoane. Instanţa de fond a apreciat greşit că măsura dotării autobuzelor cu scaune speciale pentru persoane cu dizabilităţi nu este suficientă.

Solicită a se avea în vedere că dispoziţiile legale în materia transportului de persoane nu au fost corelate cu dispoziţiile legale care reglementează drepturile persoanelor cu dizabilităţi.

Mai susţine recurenta-reclamantă că intimata-pârâtă B. nu a făcut solicitări/sesizări către reclamantă, referitoare la acordarea de servicii de transport pentru persoane cu dizabilităţi, anterior sesizării CNCD, iar prima instanţă şi CNCD nu au analizat interesul efectiv urmărit de petentă.

Prin completările aduse cererii de recurs, reclamanta critică şi soluţia de respingere a cererii subsidiare de reindividualizare a sancţiunii şi de aplicare a avertismentului, arătând, în esenţă, că înlocuirea amenzii cu avertismentul poate fi dispusă în raport de cadrul legislativ neadaptat şi de împrejurarea că societatea a creat, atât cât a fost posibil din punct de vedere tehnic, condiţiile necesare asigurării transportului public al persoanelor cu dizabilităţi. În acest sens, solicită a se face aplicarea dispoziţiilor art. 5, 6 şi 7 din O.G. nr. 2/2001.

4. Apărările formulate în cauză

În dosarul instanţei de recurs s-a depus întâmpinare de către intimata-pârâtă B., prin care a invocat excepţia tardivităţii şi excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Alte aspecte procesuale

Excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului au fost respinse la termenul de judecată din 19.10.2023, pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Printr-un prim rând de critici, recurenta-reclamantă a susţinut că analiza faptei de discriminare de către prima instanţă (precum şi de către intimatul-pârât CNCD) s-a făcut de o manieră abstractă, în cauză nefiind dovedit că intimata-pârâtă B. ar fi apelat la serviciile de transport public prestate de societate.

După cum în mod corect a sesizat instanţa de fond, recurenta-reclamantă consideră că fapta discriminatorie trebuie să îmbrace o formă comisivă, respectiv persoana cu dizabilităţi să facă atât dovada solicitării serviciilor de transport, cât şi a refuzului operatorului de prestare a acestor servicii, ca urmare a neadaptării mijloacelor de transport la nevoile solicitantului.

Însă, potrivit art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională. De asemenea, potrivit art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 22 din Legea nr. 448/2006, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia măsurile specifice enumerate în lege, în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap, obligaţie care incumbă şi deţinătorilor licenţei de transport.

Prin urmare, câtă vreme legea prevede obligaţia expresă de a asigura accesul la transportul public a persoanelor cu dizabilităţi, iar, potrivit art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, fapta de discriminare care atrage răspunderea contravenţională nu îmbracă doar forma comisivă, omisiunea fiind de asemenea de natură a genera o situaţie defavorizată sau un tratament injust ori degradant, Înalta Curte constată că sunt nefondate argumentele recurentei-reclamante. În speţă, nu era necesar a se dovedi împrejurările de fapt invocate de societatea recurentă (fapta comisivă constând în refuzul asigurării transportului solicitat de intimata-pârâtă B.), fiind suficient a se constata că autovehiculele utilizate la efectuarea transportului nu sunt adaptate pentru a permite accesul persoanelor cu handicap locomotor (faptă omisivă).

Este de reţinut că recurenta-reclamantă nu a negat situaţia de neadaptare corespunzătoare a mijloacelor de transport, dar a afirmat în fond şi a reiterat în recurs că acestea dispun de locuri speciale pentru persoanele cu dizabilităţi, iar şoferii au fost instruiţi să acorde sprijin acestor călători. Or, aceste împrejurări nu pot fi interpretate ca o îndeplinire a obligaţiilor instituite de art. 22 din Legea nr. 448/2006, care impune autorităţii/operatorului serviciului "să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulaţie, în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare, pentru a răspunde nevoilor persoanelor cu handicap, inclusiv în ceea ce priveşte dotarea acestora cu sisteme de avertizare audio şi video". Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, o adaptare a mijloacelor de transport implică mecanisme proprii autovehiculului care să permită accesul independent al persoanelor cu handicap locomotor, inclusiv cu scaune rulante. De altfel, prin petiţia adresată CNCD, intimata-pârâtă B. a sesizat tocmai lipsa rampelor de urcare/coborâre la nivelul podelei mijloacelor de transport şi lipsa spaţiilor special amenajate în interiorul acestora pentru cărucioarele persoanelor cu handicap.

Aşadar, critica recurentei-reclamante este nefondată, în aplicarea art. 22 din Legea nr. 448/2006 persoanele cu dizabilităţii locomotorii trebuind să se bucure de mobilitate personală, respectiv să li se asigure accesul prin forţele proprii în mijloacele de transport. Recurgerea la ajutorul şoferilor pentru urcarea şi coborârea în/din mijlocul de transport este suceptibilă de a supune aceste persoane unui tratament degradant şi umilitor, faptă considerată discriminare conform art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000.

Prin cel de-al doilea rând de critici formulate de recurenta-reclamantă, s-a susţinut îndeplinirea de către operatorul de transport a tuturor condiţiilor impuse de autoritatea publică locală la momentul atribuirii contractului de transport, inclusiv a condiţiilor tehnice referitoare la mijloacele de transport. S-a mai susţinut existenţa unei necorelări legislative între legislaţia în materia transportului de persoane şi cea care reglementează drepturile persoanelor cu dizabilităţi.

Înalta Curte constată că aceste argumente de nelegalitate a Hotărârii CNCD nr. 924/2019 au fost invocate pentru prima dată în recurs, nefăcând obiectul cererii de chemare în judecată.

Dispoziţiile art. 1 şi art. 8 conferă instanţei de contencios administrativ atributul analizei legalităţii unui act administrativ în raport de criticile de nelegalitate sesizate de reclamantă. Aceste critici sunt determinate în mod evident de conţinutul actului contestat, astfel că şi analiza instanţei de fond se rezumă la motivele de fapt şi de drept reţinute în cuprinsul actului contestat şi pe care reclamanta le-a atacat prin acţiune.

Mai trebuie amintit şi că, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot formula pretenţii noi.", iar potrivit art. 494 din acelaşi act normativ:

"Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune.". Înalta Curte va avea în vedere şi dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora, prin recurs se examinează conformitatea hotărârii pronunţate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care, coroborate cu textele de lege sus indicate, conduc spre concluzia imposibilităţii formulării unor pretenţii noi în calea de atac, interdicţie care se aplică şi formulării de apărări de fond noi, pe care prima instanţă nu le-a cunoscut şi nu le-a putut analiza.

În speţă, apărările referitoare la îndeplinirea de către mijloacele de transport ale societăţii reclamante a condiţiilor tehnice de calificare la licitaţia desfăşurată pentru atribuirea contractului de transport nu au fost invocate nici în faţa CNCD (a se vedea în acest sens punctul de vedere al societăţii depus la dosarul de fond) şi nici prin cererea de chemare în judecată. În consecinţă, întrucât aceste critici exced conţinutului actului administrativ contestat şi au fost invocate direct în faţa instanţei de control judiciar, fără a fi supuse filtrului instanţei de fond, se impune respingerea lor.

Chiar dacă s-ar trece peste acest fine de neprimire, Înalta Curte constată că nu prezintă nicio relevanţă împrejurările în care recurenta-reclamantă s-a calificat şi a câştigat procedura de atribuire a contractului de transport. Specificaţiile tehnice pretins insuficiente sau eronate solicitate de autoritatea publică a fi îndeplinite de mijloacele de transport aparţinând reclamantei nu pot fi opuse drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, prevăzute de Legea nr. 448/2006 şi obligaţiilor corelative care incumbă autorităţilor publice de a asigura respectarea acestor drepturi, conform art. 22 din acest act normativ.

Nu poate fi avut în vedere nici argumentul întemeiat pe existenţa unei alte hotărâri a CNCD (Hotărârea nr. 69/09.09.2022), care, în opinia recurentei-reclamante, dispune în sens contrar hotărârii analizate în cauză, stabilind că fapta de discriminare nu există. După cum rezultă din conţinutul hotărârii emise în anul 2022, CNCD a constatat că fapta de discriminare nu există întrucât reclamanta a depus la dosar fotografii din care rezultă că a adaptat mijloacele de transport pentru oferirea de servicii şi persoanelor încadrate în grad de handicap. Aşadar, situaţia de fapt constatată la nivelul anului 2022 de CNCD diferă fundamental de cea constatată în anul 2019 de acelaşi Consiliu, astfel că aspectele constatate prin Hotărârea nr. 69/09.09.2022 nu sunt de natură a demonstra nelegalitatea Hotărârii nr. 924/11.12.2019.

Cât priveşte completarea motivelor de recurs, Înalta Curte reţine că aceasta vizează individualizarea sancţiunii, recurenta-reclamantă argumentând cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de O.G. nr. 2/2001 pentru înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a avertismentului. Contrar acestor susţineri, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, apreciază că sancţiunea aplicată (amendă în cuantum de 2000 de RON) corespunde gravităţii faptei şi gradului de pericol social al faptei, nefiind îndeplinite cerinţele legale pentru înlocuirea cu avertismentul. Prin neadaptarea mijloacelor de transport la nevoile persoanelor cu dizabilităţi, reclamanta a îngrădit accesul acestor persoane la serviciile de transport public pe o perioadă îndelungată, fără a dovedi existenţa unei situaţii obiective, de natură a conduce la imposibilitatea respectării obligaţiilor legale.

Totodată, cuantumul amenzii este orientat spre minimul amenzii prevăzute de teza I a art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (care stabileşte amendă între 1000 RON şi 30.000 RON), respectiv este stabilit la minimul prevăzut de teza a II-a a art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (care stabileşte amendă între 2000 RON şi 100.000 RON). Aşadar, Înalta Curte apreciază că amenda a fost stabilită într-un cuantum proporţional în raport de fapta de discriminare reţinută în sarcina reclamantei.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 171 din 24 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.