Fiscal prescription starting point and deductibility of unsigned contractual expenses under tax law

Şedinţa publică din data de 16 mai 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată de către S.C. A. S.A. în contradictoriu cu ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi DGRFP Braşov şi înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 25 iunie 2020 sub nr. x/2020 s-a solicitat anularea în parte ca neîntemeiată a constatărilor precum şi a obligaţiilor de plată suplimentar stabilite în Decizia de impunere nr. x/16.02.2015 şi în R.I.F. nr. F-MS 6/706 02.2015 cu privire la impozitele, taxele şi accesoriile calculate suplimentar, reglementate de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările ulterioare şi în consecinţă, anularea dispoziţiei de virare, la bugetul statului, a următoarelor sume din actele administrative fiscale menţionate, după cum urmează: - 5.911.974 RON impozit profit; - 9.648.258 RON TVA;- 4.491.164 RON impozit pe dividende;- 14.080.987 RON dobânzi-majorări de întârziere; - 3.722.488 RON penalităţi de întârziere

De asemenea, s-a solicitat anularea Deciziei nr. 420/21.10.2019 privind soluţionarea contestaţiei formulate de A. S.A. - în reorganizare judiciară, înregistrată la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscala sub nr. A-SLP 794/21.04.2015 şi reînregistrată sub nr. A-SLP 669/12.06.2019.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 36 din 2 iunie 2021 Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele: "Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A. (cu sediul în Tg. -Mureş, jud. Mureş şi cu adresa de corespondenţă în Tg. -Mureş) prin administrator special şi administrator judiciar B. (cu sediul în Tg. Mureş, jud. Mureş) în contradictoriu cu pârâtele ANAF- Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor (cu sediul în Bucureşti) şi DGRFP Braşov (cu sediul în Braşov, jud. Braşov).

Anulează în parte Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 420/21.10.2019 emisă de DGSC din cadrul ANAF şi Decizia de impunere nr. x/16.02.2015, dar şi RIF nr. x/06.02.2015 emise de DGRFP Braşov - AJFP Mureş în ceea ce priveşte următoarele obligaţii fiscale suplimentare stabilite în sarcina reclamantei, dar şi a accesoriilor aferente acestor obligaţii:

- impozit pe profi în cuantum de 303.195 RON şi TVA în cuantum de 553.171 RON, în ceea ce priveşte constatările cuprinse la pct. a) din RIF (actele urmând a rămâne valabile până la concurenţa sumei de 3.164.950 RON impozit pe profit şi 4.269.054 RON TVA)

- impozit pe profit în cuantum de 1.056.480 RON şi TVA în cuantum de 1.245.570 RON, în ceea ce priveşte constatările cuprinse la pct. b) din RIF

- impozit pe profit în cuantum de 1.132.144 RON şi TVA în cuantum de 1.314.215 RON, în ceea ce priveşte constatările cuprinse la pct. c) din RIF

- impozit pe profit în cuantum de 5.562 RON, în privinţa constatărilor cuprinse la pct. p) din RIF (rămânând valabile actele fiscale pentru suma de 25.299 RON)

- impozit pe dividende în cuantum de 4.491.164 RON.

Menţine în rest actele fiscale atacate, respingând restul pretenţiilor reclamantei.

Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.".

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţa nr. 36 din 2 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar cabinete asociate de practicieni în insolvenţă B. şi C. şi pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş în nume propriu şi pentru D.R.V. Braşov şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

Reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar cabinete asociate de practicieni în insolvenţă B. şi C. în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, admiterea în totalitate a acţiunii formulate si implicit anularea Deciziei nr. 420/21.10.2019 privind soluţionarea contestaţiei formulate, anularea în parte a Deciziei de impunere x/16.02.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/70602.2015.

În motivarea recursului a susţinut că hotărârea instanţei de fond este nelegală, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. (6) şi pct. (8) din C. proc. civ., respectiv instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, iar hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Mai exact, instanţa de fond a procedat la interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte derularea Contractului de colaborare nr. x/18.05.2010 încheiat cu D., fiind astfel incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că în lipsa semnăturii aplicate pe convenţie, Contractul de colaborare nr. x/18.05.2010 nu a fost asumat de numitul D., deşi acesta a primit prin virament bancar suma de 140.000 Iei stabilită prin contract.

Astfel, consideră că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat greşit normele de drept material reprezentate de dispoziţiile art. 1178 şi art. 1179 din C. civ.

Potrivit art. 1178 din C. civ.: "Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă", iar potrivit art. 1179 alin. (2) din C. civ.: "în măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile".

Din interpretarea coroborată a celor două dispoziţii legale menţionate anterior, rezultă că de fiecare dată când legea nu impune pentru un act juridic anumite condiţii de formă, acesta se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, forma scrisă a actului juridic având doar rolul de a proba existenţa acordului de voinţă.

Astfel, deşi legea nu impunea obligatoriu ca acordul de voinţă dintre recurent şi numitul D. să îmbrace forma scrisă, părţile au încheiat Contractul de colaborare nr. x/18.05.2010.

Lipsa semnăturii nu conduce la "anularea" acordului de voinţă, ci doar la necesitatea coroborării înscrisului doveditor al operaţiunii cu alte mijloace de probă în dovedirea existenţei acestuia. Mai exact, potrivit normelor legale în materie, înscrisul sub semnătură privată, nesemnat de una dintre părţi reprezintă un început de dovadă scrisă, care face dovada celor cuprinse în conţinutul său prin completarea şi cu alte mijloace de probă.

În cazul de faţă, Contractul de colaborare nr. x/18.05.2010 completat prin înscrisul reprezentat de Ordinul de plată nr. x din 23.05.201 1 face deplină dovadă în ceea ce priveşte acordul de voinţă al părţilor.

Prin urmare, înregistrarea de către recurentă a sumei în cuantum de 140.000 RON în baza Contractului de colaborare nr. x/18.05.2010 cu titlu de cheltuieli de reclamă şi publicitate este în concordanţă cu prevederile legale incidente în domeniul fiscal, respectiv cu prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal - art. 21 alin. (1) şi alin. (2) lit. d), cheltuiala în cauză întrunind condiţiile de deductibilitate prevăzute de lege.

Instanţa de fond, prin aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material menţionate anterior, a reţinut în mod greşit că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 alin, (2) lit. d) din Legea nr. 271/2003 privind Codul fiscal referitoare la deductibilitatea sumei în cuantum ele 140.000 RON cu litiu de cheltuieli de reclamă şi publicitate.

De asemenea, instanţa de fond nu a avut în vedere susţinerile recurentei şi nu a motivat în niciun fel înlăturarea acestora cu privire la operaţiunile economice desfăşurate cu societăţile E. S.R.L., F. S.R.L. şi G. S.R.L. Sibiu, cu privire la aceste aspecte fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., respectiv hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Facturile emise de emise de E. S.R.L., conform contractului de prestări servicii dintre parţi, înregistrate în evidenta contabila a S.C. A. S.A., reprezentând lucrări pregătire şantier nivelări, excavări, constituie document justificativ al acestor prestări, operaţiunea având scop economic.

Pentru aceste motive, a arătat instanţei de fond că în opinia recurentei este neîntemeiată stabilirea suplimentară a bazei impozabile în suma de 167.730 RON si a impozitului pe profit suplimentar în suma de 26.837 RON, solicitând anularea acestor sume.

Instanţa de fond nu a analizat si nu a motivat în niciun fel aceste aspecte, nu a oferit nicio explicaţie pentru motivul înlăturării acestor susţineri, preluând răspunsul formulat de expertul judiciar desemnat în cauză prin raportul de expertiză contabilă judiciară, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În mod similar, instanţa de fond nu a avut în vedere aspectele învederate de recurentă prin acţiunea introductivă referitoare la operaţiunile desfăşurate cu societatea F. S.R.L. şi nu a motivat soluţia prin raportare la acestea, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Organele fiscale în mod greşit au stabilit impozite suplimentare prin faptul ca bunurile nu ar fi în patrimoniul societăţii. Din actele fiscale ale societăţii rezulta foarte clar ca o parte din bunuri sunt mobile, si se afla în patrimoniul societăţii, respectiv în construcţia speciala pentru desfăşurarea unei activităţi economice a societăţii, respectiv carmangerie. în mod greşit organul fiscal a menţionat faptul ca în extrasul de carte funciara nu apare S.C. A. S.A., fapt ce ar deduce ca acesta construcţie demontabila nu-i aparţine. Nu aparţine într-adevar terenul pe care a fost edificata construcţia dar acesta nu a făcut obiectul unor investiţii efectuate de care societatea S.C. A. S.A., înscrierea în Cartea Funciara a imobilului pe numele S.C. A. S.A. este la latitudinea societalii care analizează daca acea construcţie demontabila o va menţine pe acel teren, sau o va monta într-o altă locaţie, unde a achiziţionat terenul, respectiv pe strada x, după reglementarea situaţiei juridice a terenului, privind trecerea acestuia din extravilan în intravilanul Municipiului Tg. Mureş.

În mod similar, instanţa ele fond nu a avut în vedere aspectele învederate de recurentă prin acţiunea introductiva referitoare la operaţiunile desfăşurate cu societatea G. S.R.L. Sibiu şi nu a motivat soluţia prin raportare la acestea, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte necesitatea auditului, serviciile de audit sunt cele mai de încredere surse de informare pentru utilizatorii situaţiilor financiare datorita caracterului independent al certificării. De asemenea, obiectivul auditului este acela de a detecta erorile, proces ce implica verificarea detaliata a tuturor operaţiunilor, efectuate de către entitate si a modului de înregistrare a acestora din punct de vedere contabil.

Din analiza dispoziţiilor art. 3 din OMFP nr. 3055/2009 rezultă că recurenta a avut obligaţia de a fi supusă auditului, astfel încât cheltuielile pe care această procedură le indică au fost necesare.

Având în vedere cele mai sus arătate, în opinia sa, contrar celor reţinute de instanţa de fond, nu s-au încălcat prevederile art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare, deoarece serviciile aferente documentelor justificative respectiv a contractului si facturilor cu societatea S.C. G. S.R.L. Sibiu, s-au executat, urmând finalizarea acestora pana la depunerea situaţiilor financiare.

Şi în ceea ce priveşte soluţia cu privire la operaţiunile desfăşurate cu societatea G. S.R.L. SIBIU, instanţa de fond nu a motivat soluţia adoptată, preluând în totalitate explicaţiile din raportul de expertiză de specialitate contabilă rezultat în urma administrării probei cu expertiza, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 clin C. proc. civ.

Raportat la aceste aspecte, menţionează că, în opinia sa este necesar ca o hotărâre judecătorească să cuprinsă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze la atât la susţinerile şi apărările părţilor, cât şi Ia dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Prin hotărârea sa, instanţa de fond a procedat la -admiterea în parte a acţiunii formulate, achiesând la concluziile raportului de expertiză, fără însă a prezenta propriile sale argumente de fapt şi de drept în susţinerea soluţiei şi fără a înlătura fiecare dintre criticile aduse de subscrisa actelor administrativ fiscale contestate.

În acest sens, înţelege să invoce şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care în situaţii similare Înalta Curte a concluzionat că sunt nesocotite dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind încălcat dreptul la un proces echitabil.

Pentru toate aceste motive, solicită admiterea recursului formulat, casarea sentinţei nr. 36/2021 pronunţată de Curtea de Apel Tg. Mureş şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond în vederea rejudecării şi pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii formulate şi implicit anularea Deciziei nr. 420/21.10.2019 privind soluţionarea contestaţiei formulate, anularea în parte a Deciziei de impunere x/16.02.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/70602.2015.

În drept, recursul este întemeiat pe dispoziţiile cuprinse în art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. şi art. 1178 şi 1179 din C. civ.

3.2. Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, a solicitat, prin recursul promovat, - admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în parte a sentinţei atacate, iar în urma rejudecării cauzei, respingerea în totalitate a acţiunii promovată de reclamanta - inti­mată

Consideră sentinţa criticabilă în parte prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ca fiind în parte netemeinica şi lipsită de argumente legale suficiente, instanţa de fond nearătând în concret motivele pe care se sprijină în adoptarea soluţiei atacate fiind data cu aplicarea greşita a normelor de drept material.

În legătură cu modalitatea concretă de stabilire a obligaţiilor fiscale suplimentare, reprezentând TVA şi impozit pe profit, expertul contabil în mod corect a statuat prin raportul de expertiză că aceste obligaţii au fost corect calculate şi stabilite.

Cu toate acestea, instanţa de fond în mod nejustificat a reţinut că organele fiscale au stabilit obligaţii fiscale aferente anului 2008 cu încălcarea termenului de prescripţie de 5 ani pentru stabilirea obligaţiilor fiscale, conform prevederilor art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală din care rezultă că dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani cu excepţia cazului în care legea dispune altfel, iar termenul începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, iar în consecinţă, vor fi anulate obligaţiile fiscale aferente anului 2008, în sumă de 303.195 RON impozit pe profit şi 553.171 RON TVA, precum şi accesoriile aferente acestora.

Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, a învederat că taxa pe valoarea adăugata analizata vizează perioada 01.01.2009 - 30.09.2014, iar instanţa de fond greşit a anulat în parte din suma stabilită suplimentar cu titlu de TVA în valoare totala de 3.468.145 RON (aferentă perioadei 01.01.2009 - 30.09.2014), suma de 551.171 RON, reţinând în mod eronat ca acesta este aferenta perioadei 01.10.2008 -31.12.2008, când în fapt aceasta perioada nu a fost avizata aşa cum rezulta şi din Avizul de inspecţie fiscala anexat Raportului de inspecţie fiscala, şi în consecinţa inspecţia fiscala asupra obligaţiei fiscale reprezentând taxa pe valoarea adăugata a vizat perioada fiscala 01.01.2009 - 30.09.2014. iar în totalul diferenţelor de obligaţii fiscale reprezentând taxa pe valoarea adăugata, stabilite cu ocazia inspecţiei fiscale nu sunt incluse sume aferente perioadei 01.10.2008 - 31.12.2008 .

Prin urmare, solicita casarea în parte a hotărârii şi în ceea ce priveşte anularea sumei de 551.171 RON reprezentând taxa pe valoarea adău­gata, întrucât aşa cum am mai precizat instanţa în mod eronat a reţinut ca este aferentă unei perioade prescrise (01.10.2008-31.12.2008), deşi aceasta perioada nu a fost avizată şi implicit nu a făcut obiectul inspecţiei fiscale, iar sumele stabilite cu titlu de TVA sunt aferente perioadei avizate/verifi­cate. respectiv 01.01.2009 - 30.09.2014 şi nu au nici o legătură cu anul 2008.

Relativ la impozitul pe profit, instanţa de fond, pe lângă faptul ca a reţinut greşit că pentru perioada (01.10.2008 -31.12.2008), aferentă trimestrului IV 2008, impozitul pe profit, este prescris dreptul organului fiscal de a mai stabili obligaţii fiscale suplimentare, a dispus eronat anularea unei sume mai mari reprezentând impozit pe profit aferent perioadei indicate, deşi din Anexa nr. 3 la Raportul de inspecţie fiscala, rezulta în mod clar şi fără echivoc că a fost stabilit un impozit pe profit su­plimentar în suma de 134.571 RON (41.080 RON + 42.799 RON + 50.692 RON) si nu de 303.195 RON, astfel cum a reţinut instanţa.

Astfel, raportat la aspectele învederate, rezulta că în mod legal au fost stabilite obligaţiile fiscale suplimentare pentru întreaga perioada verificata, reprezentând impozit pe profit în suma de 3.468.145 RON si TVA în suma de 4.822.225 RON, motiv pentru care solicita casarea în parte a hotărârii criticate şi menţinerea în totalitate a actelor administrativ fiscale contestate.

Relativ la obligaţiile fiscale contestate si care rezultă din relaţia contractuală cu H. S.R.L. Târgu-Mureş, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, potrivit prevederilor art. 145 alin. (2) din Codul fiscal, exercitarea dreptului de deducere a TVA este condiţionată şi de utilizarea bunurilor si serviciilor achiziţionate în folosul operaţiunilor taxabile ale societăţii.

Astfel, faptul ca bunurile "erau necesare activităţii economice" si s-ar afla în dotarea complexului I., nu a putut fi luat în considerare de către organele de inspecţie fiscala având în vedere cele menţionate anterior, respectiv a faptului ca administratorul societăţii H. S.R.L. nu recunoaşte că le-a predat reprezentanţilor societăţii A.."precum şi a faptului ca nu poate fi stabilita provenienţa bunurilor, deoarece A. S.A. nu a efectuat inventarierea patrimoniului pentru anii 2013-2014, astfel ca existenţa faptica, precum şi provenienţa legala a bunurilor redate în facturile în cauza, nu poate fi demonstrata cu documente justificative, emiterea facturilor fiind negata de reprezentantul H. S.R.L. .

Simpla înregistrare în contabilitate a facturilor/bonurilor fiscale nu este suficientă pentru ca aceste cheltuieli să fie deductibile, prevederile art. 21, alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu completările şi modificările ulterioare coroborate cu cele ale pct. 44, Titlul II din H.G.. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, stipulând că pentru înscrisurile care nu îndeplinesc calitatea de document justificativ nu se admite deducerea cheltuielilor care concură direct la calculul impozitului pe profit/diminuarea pierderii fiscale.

În mod legal organele fiscale au stabilit o baza impozabila suplimentara în suma de 6.603.000 RON, aferent căreia au calculat un impozit pe profit suplimentar în suma de 1.056.480 RON (6.603.000 RON x 16%).

În aceleaşi condiţii organele fiscale nu au acordat drept de deducere pentru taxa pe valoarea adăugată aferenta operaţiunilor în cauza în suma 1.254.570 RON, suma stabilită suplimentar în sarcina societăţii, motiv pentru care solicita casarea în parte a hotărârii şi menţinerea actelor contestate şi în ceea ce priveşte impozitul pe profit suplimentar în suma de 1.056.480 RON şi taxa pe valoarea adăugată aferenta operaţiunilor în cauza în suma î.254.570 RON.

În ceea ce priveşte operaţiunile economice desfăşurate cu S.C. J. S.R.L., contrar celor reţinute de către instanţa de fond, potrivit cărora organele de control nu au dovedit ca aceste bunuri şi servicii nu erau necesare, oportune şi reale, învederează că din baza de date a Serviciului de înmatriculări Mureş, în legătura cu achiziţiile de bunuri (mijloacele de transport) efectuate de către reclamanta A. S.A. în baza facturii nr. x/17.09.2010 emisa de S.C. J. S.R.L., rezulta faptul ca acestea nu erau înmatriculate (fiind radiate) si ca urmare nu erau în patrimoniul S.C. J. S.R.L. la data când s-a emis factura în cauza.

Organele de inspecţie fiscala, în mod corect au reţinut că nu au fost îndeplinite condiţiile de fond pentru deducerea TVA aferenta bunurilor şi serviciilor facturate de S.C. J. S.R.L., întrucât aceasta nu au deţinut în perioada supusa verificării în patrimoniu mijloacele de transport, nu se poate identifica în ce au constat concret serviciile facturate de S.C. J. S.R.L. (transport utilaje, servicii închiriere, închiriere spaţiu pentru depozitarea utilajelor, etc), şi drept urmare, societatea supusa verificării nu face nici dovada ca aceste servicii au fost utilizate în operaţiunile sale taxabile, respectiv dacă acestea au fost prestate efectiv.

Mai mult, învederează instanţei de control judiciar că, aferent facturii nr. x/17.09.2010, emisa de S.C. J. S.R.L., nu a fost stabilită taxa pe valoarea adăugată suplimentara şi nici impozit pe profit (aşa cum rezulta clar şi din cuprinsul Anexei nr. 8 la RIF) având în vedere faptul ca A. S.A nu a dedus taxa pe valoarea adăugată prin decontul de TVA. De asemenea, precizează ca nu a fost stabilit impozit pe profit suplimentar deoarece cele opt autotractoare K. si cinci remorci L. achiziţionate cu factura redata, au fost înregistrate în debitul contului 213.01 "Mijloace de transport" şi nu au fost identificate cheltuieli cu amortizarea acestora, în consecinţa presupusele sume cu implicaţii fiscale determinate de înregistrarea în evidenta contabila a facturii în cauza, nici nu pot face obiectul litigiului, nefiind stabilite în urma inspecţiei fiscale obligaţii fiscale suplimentare pe aceasta speţa (aferente facturii nr. x/17.09.2010).

Relativ la contractul de împrumut încheiat cu M., organele de inspecţie fiscala justificat au stabilit în mod legal venituri din dobânzi suplimentare în suma de 192.884 RON, luându-se în considerare rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâri ale Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României, pentru perioada 19.08.2011 - 30.09.2014, precum si de prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, conform căruia "Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale", motiv pentru care solicită casarea în parte a hotărârii şi menţinerea în integralitate a actelor fiscale contestate.

În ceea ce priveşte creanţele fiscale stabilite suplimentar de organele fiscale cu titlu de impozit pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice, instanţa de fond retine că organul fiscal a invocat incidenţa prevederilor art. 7 alin. (1) pct. 12 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora dividende pot fi considerate şi sumele plătite de o persoană juridică pentru bunurile sau serviciile furnizate în favoarea unui participant la persoana juridică, pe de o parte, în folosul personal al participantului la persoana juridică, cu precizarea că toate plăţile reţinute la acest punct din actele fiscale au fost făcute în favoarea lui N., respectiv în folosul personal al acestuia.

Astfel, în legătura cu tranzacţiile pentru care a fost corect stabilit su­plimentar impozit pe veniturile din dividende în suma de 4.491.164 RON, preci­zează, contrar celor reţinute de către instanţa de fond că referitor la facturile inregistrate de A. S.A. care au inscrise ca emitent societatea H. S.R.L., pentru care s-au efectuat plaţi în suma totala de 5.262.180 RON, menţionează ca acestea au inscrise la rubrica "Numele delegatului" N., facturile purtând semnătura acestuia. înregistrarea în evidenţă contabila a A. S.A. a acestor facturi, în lunile septembrie şi noiem­brie 2011, s-a făcut în baza unei Note întocmite de N., Preşedinte al Consiliului de Administraţie, în care se mai menţionează şi faptul ca "se vor înregistra chitanţele cu care au fost achitate facturile mai sus menţiona­te sumele achitate fiind decontate din avansuri spre decontare ridicate".

În cea ce priveşte achiziţionarea unui cort de evenimente de la firma O., pentru care societatea a efectuat plaţi în valoare de 1.117.628 RON, precizează faptul ca factura proforma (Anexa nr. 26 la Raportul de inspecţie fiscala) poarta semnătura d-lui N. si este adresata acestuia. De asemenea, Ordinul de plata din data de 29.08.2011, pentru pla­ta sumei de 100.000 eur către firma O., poarta semnătura d-lui N..

Relativ la investiţiile în suma de 4.039.465 RON, aferente obiectivului "Cabana de vânătoare situata în loc. Sovata, str. x, f.n.", precizam faptul ca Contractul de cesiune de drepturi şi obligaţii din data de 08.04.2013 (Anexa nr. 29 la Raportul de inspecţie fiscala), încheiat intre P. S.R.L., cedent, şi Q. S.R.L., cesionar, prin care au fost cesionate cu titlu gratuit autorizaţiile de construire, avizele şi dreptul de proprietate asupra construcţiei situate în Sovata, str. x f.n., a fost semnat de d-l N.. Aşa cum rezulta din fisa contului 231.8 "Investiţii în curs - SO­VATA", investiţiile în suma de 4.039.465 RON, efectuate pentru realizarea con­strucţiei din Sovata, str. x, f.n. au fost inregistrate de A. S.A., plătite de aceasta societate, fiind cesionate cu titlu gratuit către socie­tatea Q. S.R.L.. al cărei capital social, la data cesiunii, era deţi­nut în proporţie de 95% de asociatul N..

De asemenea, cu privire la sumele evidenţiate în contul 231.10 "Inves­tiţii în curs-spital", din care s-a achitat parţial suma de 64.000 RON, precizează faptul ca Promisiunea de vânzare cumpărare din data de 31.12.2010 (Anexa nr. 30 la Raportul de inspecţie fiscala), incheiata intre R., Promitenta vânzătoare, şi P. S.R.L., Promitenta cumpă­rătoare, a fost semnata de d-l N., care la data semnării promisiunii de vanzare-cumpărare deţinea 95% din capitalul social al P. S.R.L.

În ceea ce priveşte sumele înregistrate în evidenta contabila a A. S.A. în contul 231.9 "Investiţii în curs-BUCURESTI", pentru care s-a achi­tat parţial suma de 905.696 RON, menţiona faptul ca, potrivit explicaţiilor furnizate la data inspecţiei fiscale de reprezentanţii legali ai A. S.A., prezentate în Anexa nr. 9 la Raportul de inspecţie fiscala, înregistrările în ca­uza s-au efectuat în baza unor documente aduse de d-l N., care angaja şi coordona toate investiţiile şi cunoştea locaţiile respective. La data inspecţiei fiscale, s-a constatat din consultarea bazei de date ANAF şi a ex­traselor de carte funciara deţinute, ca A. S.A. nu deţine imobile în loc. Corbeanca, jud. Ilfov, unde s-ar fi efectuat lucrările de investiţii.

Relativ la facturile din data de 01.06.2011, emise de societatea F. S.R.L., pentru achiziţia de către A. S.A. a unei hale de producţie şi utilaje carmangerie, în valoare de 557.191 RON, achitate integral în data de 02.06.2011, au fost efectuate plaţi pentru un bun imobil care a ră­mas în proprietatea F. S.R.L., aşa cum rezulta din documen­tele care fac parte din Anexa nr. 15 la Raportul de inspecţie fiscala (extras de carte funciara din anul 2013, Raport de evaluare nr. x/14.04.2014, în­tocmit de lichidator judiciar S.).

Referitor la suma de 1.018.556 RON, înregistrată în contul 231.2 "Inves­tiţii în curs-Turcio", achitata integral, a menţionat ca Contractul de vanzare-cumpărare în cauza (care constituie Anexa nr. 38 la Raportul de inspecţie fis­cala) poarta semnătura d-lui N., la data inspecţiei fiscale, imobile­le nefiind în proprietatea A. S.A.

În ceea ce priveşte plăţile în suma totala de 100.000 RON, efectuate în data de 16.09.2011, în contul unor persoane fizice (antrenor, respectiv jucă­tor al formaţiei M.), acestea au fost efectuate în perioada în care administrator si preşedinte al Consiliului de Administraţie al A. S.A. a fost d-l N..

Relativ la facturile în valoare totala de 1.109.518 RON, primite de la T. S.R.L., din care s-a achitat suma totala de 613.518 RON, din informaţiile furnizate de reprezentanţii legali ai A. S.A. în timpul inspecţiei fiscale, din Nota explicativa care constituie Anexa nr. 9 la Raportul de inspecţie fiscala, rezulta ca "(...) d-l N. avea calitatea de director general fiind singura persoana care avea abilitatea legala de a reprezenta şi angaja societatea, de a încheia contracte si a face plăţi, prin urmare el iniţia si coordona toate investiţiile, doar el ţinea legătura cu con­structorii, proiectanţii si alţi specialişti. Documentele tot el le aducea si le preda la contabilitate. El era singura persoana care făcea şi plăţile la toţi furnizorii."

Cu privire la suma totala de 1.060.089 RON înregistrată în contul 625, din Anexa nr. 13 la Raportul de inspecţie fiscala reiese faptul ca aceasta re­prezintă sume ridicate de d-l N. si nerestituite, înregistrate iniţial în contul 542 "Avansuri de trezorerie" şi ulterior în contul 625 "Cheltuieli cu deplasări, pentru care s-a constatat, chiar de către angajaţi ai A. S.A., lipsa documentelor justificative.

Referitor la investiţiile în curs în suma de 4.735.499 RON, evidenţiate în contul 231.7 "Investiţii în curs-U.", care au fost efectuate în Tg. Mureş, din explicaţiile furnizate de reprezentanţii A. S.A. la data inspecţiei fiscale (Anexa nr. 9 la Raportul de inspec­ţie fiscala), rezulta ca înregistrările s-au efectuat în baza unor documente aduse de d-l N., care angaja şi coordona toate investiţiile, iar din extrasele de carte funciara cuprinse în Anexa nr. 35 la Raportul de inspecţie fiscala, rezulta ca A. S.A. nu deţine bunuri imobile la adresa în cau­za.

Relativ la facturile în valoare totala de 12.122.112 RON, emise de J. S.R.L., din care A. S.A. a achitat suma de 4.104.788 RON, din informaţiile furnizate de reprezentanţii A. S.A. la data inspecţiei fiscale (Anexa nr. 9 la Raportul de inspecţie fiscala), a rezul­tat faptul ca facturile erau aduse de d-l N., fără a fi identificate contracte pentru operaţiunile înscrise în facturi.

Informaţiile furnizate la data inspecţiei fiscale de reprezentanţii legali ai A. S.A. au fost coroborate cu informaţiile existente în baza de date ANAF, cu cele rezultate din extrasele de carte funciara şi cu datele din evidenta financiar-contabila a A. S.A., potrivit prevederilor art. 49 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicata, cu mo­dificările şi completările ulterioare, în vigoare la data efectuării inspecţiei fiscale: "(2) Pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal, în con­diţiile legii, administrează mijloace de probă, putând proceda la: a) solicita­rea informaţiilor, de orice fel, din partea contribuabililor şi a altor persoa­ne; b) solicitarea de expertize; c) folosirea înscrisurilor; d) efectuarea de cercetări la faţa locului; e) efectuarea, în condiţiile legii, de controale cu­rente, operative şi inopinate sau controale tematice, după caz. (3) Probele administrate vor fi coroborate şi apreciate ţinându-se seama de forţa lor doveditoare recunoscută de lege".

Astfel, având în vedere toate aspectele mai sus prezentate, rezulta fă­ră echivoc faptul ca, A. S.A. a efectuat plaţi către diverse persoane fizice si juridice, fara ca acestea sa aibă o finalitate, respectiv a cesionat cu titlu gratuit imobile/investiţii din patrimoniul societăţii în valoare totala de 23.578.610 RON, toate plăţile având legătura directa sau indirecta cu dl. N., care deţinea părţi sociale sau controla entităţile cărora li s-au efectuat plăţile, prin urmare organele de inspecţie fiscala au stabilit în mod legal un impozit pe dividende suplimentar în cuantum de 4.491.164 RON (23.578.610 RON x 16/84), calculat în baza art. 67 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Având în vedere cele anterior redate solicita casarea în parte a sentinţei atacate, iar în urma rejudecării cauzei, respingerea în totalitate a acţiunii promovată de reclamantă - intimata, raportat atât la considerentele hotărârii criticate cat si la aspectele invocate în prezentul recurs şi la cele reţinute în mod detaliat de către organele fiscale în actele administrativ-fiscale contestate.

Agenţia Naţională de Administrare Fiscala a formulat, de asemenea recurs, apreciind ca instanţa de fond a pronunţat o hotărâre vădit netemeinică şi nelegală, cu încălcarea normelor de drept material.

Din verificările efectuate s-a constatat faptul ca nici la data finalizării inspecţiei fiscale (februarie 2015), M. nu a restituit împrumutul acordat de către intimata reclamanta, astfel ca organele de inspecţie fiscala au stabilit în sarcina societăţii un impozit pe profit suplimentar în suma de 30.861 RON.

Deşi instanţa fondului a reţinut, în baza raportului de expertiza dispusa în cauza, ca în mod corect au fost calculate şi stabilite obligaţiile fiscale, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale aferente anului 2008 a constatat ca dreptul organului fiscal de a mai stabili obligaţii fiscale este prescris, în conformitate cu art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi interpretarea data de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 21/2020 şi a anulat obligaţiile fiscale aferente anului 2008, în suma de 303.195 RON impozit pe profit şi TVÂ în suma de 553.171, precum şi accesoriile aferente acestora.

Menţionează că, în cadrul contestaţiei administrative, intimata reclamanta nu a susţinut ca este prescris dreptul organului fiscal de a mai stabili obligaţii fiscale aferente anului 2008, aceasta excepţie fiind analizata de către instanţa fondului "din oficiu", pe considerentul ca prescripţia a început sa curgă înainte de intrarea în vigoare a C. civ. din 2011.

De asemenea, Decizia nr. 21/2020 pronunţata de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie este ulterioara Deciziei nr. 420/21.10.2019, definitiva în sistemul cailor administrative.

Pentru acest considerente, sub aspect procedural, hotărârea instanţei fondului este data cu încălcarea dispoziţiilor legale speciale reglementate de art. 268 si art. 269 alin. d) lit. c) şi lit. d), art. 273 alin. (1) si art. 276 alin. (1) coroborat cu art. 73 alin. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 514 alin. (4) C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 268 din Codul de procedură fiscală, împotriva actelor administrative fiscale prin care sunt stabilite impozite, taxe sau contribuţii în sarcina contribuabililor, pot fi formulate contestaţii pe cale administrativa.

În materie fiscala, instanţa de contencios administrativ nu se poate pronunţa asupra legalităţii si temeiniciei deciziei de soluţionare a contestaţiei (singurul act administrativ fiscal care poate fi atacat la instanţa de contencios administrative), decât din perspectiva motivelor care au fost analizate prin decizia menţionata anterior.

Astfel, motivele care nu au fost invocate de către reclamanta în cadrul contestaţiei administrative, în termenul prevăzut de art. 270 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, si asupra cărora nu s-a pronunţat organul de soluţionare a contestaţiei, nu pot fi analizate direct de către instanţa de contencios administrative, în caz contrar fiind nesocotite dispoziţiile art. 270 alin. d) si art. 281 alin. (2) din lege.

In spiritul dispoziţiilor legale mai sus menţionate, în ceea ce priveşte Decizia nr. 21/2020, considerentele Înaltei Curţi puteau fi avute în vedere de către instanţa fondului numai în situaţia în care aceasta ar fi fost invocată în legătură cu nelegalitatea actelor administrative emise ca urmare a inspecţiei fiscale, prin contestaţia administrativa, si nu în ceea ce priveşte nelegalitatea Deciziei nr. 420/21.10.2019 emisă de către ANAF.

În subsidiar, în situaţia în care instanţa de recurs va trece peste aspectul de ordin procedural invocat în legătura excepţia ridicată din oficiu de către instanţa fondului, apreciază ca hotărârea instanţei de fond este data cu aplicarea greşită a prevederilor art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, având în vedere ca la data emiterii actelor administrative fiscale, inclusiv a deciziei de soluţionare a contestaţiei, practica instanţelor judecătoreşti referitoare la prescripţia dreptului organelor de inspecţie fiscală de a stabili obligaţii fiscale era în sensul că termenul de prescripţie curge de la data depunerii declaraţiei fiscale pentru obligaţiile fiscale datorate bugetului de stat, şi nu de la data formării bazei impozabile.

Referitor la suma de 8.378.245 RON, reprezentând impozit pe profit (3.468.145 RON) şi TVA (4.822.225 RON), stabilite suplimentar în timpul inspecţiei fiscale, aferente Contractul de închiriere nr. x/02.05.2007 încheiat cu S.C. P. S.R.L., învedera instanţei de recurs următoarele:

- în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugata, perioada avizata este 01.01.2009 - 30.09.2014, iar instanţa de fond a anulat în parte din suma stabilită suplimentar cu titlu de TVA în valoare totala de 3.468.145 RON (aferentă perioadei 01.01.2009 - 30.09.2014), suma de 551.171 RON, reţinând eronat că acesta suma este aferentă perioadei 01.10.2008 - 31.12.2008, care nu a fost avizata, după cum rezultă şi din Avizul de inspecţie fiscala anexat Raportului de inspecţie fiscala.

În concluzie, inspecţia fiscala asupra obligaţiei fiscale reprezentând taxa pe valoarea adăugata a vizat perioada fiscala 01.01.2009 - 30.09.2014, pentru care dreptul organului fiscal de a mai stabili obligaţii fiscale nu era prescris, la data începerii inspecţiei fiscale, iar în totalul diferenţelor de obligaţii fiscale reprezentând taxa pe valoarea adăugata, stabilite cu ocazia inspecţiei fiscale nu sunt incluse sume aferente perioadei 01.10.2008 - 31.12.2008.

Sumele stabilite cu titlu de TVA sunt aferente perioadei avizate/verificate, respectiv 01.01.2009 - 30.09.2014 şi nu au nici o legătura cu anul 2008, astfel ca hotărârea instanţei fondului privind anularea sumei de 551.171 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugata este nelegala, considerentele avute în vedere fiind eronate.

- în ceea ce priveşte impozitul pe profit, referitor la perioada 01.10.2008 -31.12.2008, în speţa sunt incidente prevederile art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia:

"(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.

(2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală (...)".

Aceste prevederi se coroborează cu art. 35 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, potrivit căruia "(1) Contribuabilii au obligaţia să depună o declaraţie anuală de impozit pe profit până la data de 25 martie inclusiv a anului următor(...)".

Prin urmare, în baza prevederilor legale redate anterior, pentru impozitul pe profit aferent trimestrului IV 2008, pentru care termenul de depunere a declaraţiei anuale D 101 este 25 martie 2009, astfel ca la data începerii inspecţiei fiscale -04.11.2014 - nu era prescris dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale aferente octombrie 2008 - decembrie 2008 (impozit pe profit).

Astfel cum rezulta si din Anexa nr. 3 la Raportul de inspecţie fiscala, aferent trimestrului IV 2008 (01.10.2008 -31.12.2008) a fost stabilit un impozit pe profit suplimentar în suma de 134.571 RON (41.080 RON + 42.799 RON + 50.692 RON) şi nu 303.195 RON.

Prin declaraţia fiscala depusă în cursul anului 2009, intimata reclamanta a calculat, stabilit şi individualizat impozit pe profit aferent anului 2008, termenul legal de plata al acestui impozit fiind stabilit de la data depunerii declaraţiei şi nu anterior acesteia.

Anterior datei întocmirii şi înregistrării declaraţiei de către intimata reclamanta, impozitul pe profit datorat de aceasta nu era individualizat prin nici un document declarativ iar organele de inspecţie fiscala se aflau în imposibilitatea de a verifica corectitudinea modului de stabilire şi declarare a impozitului pe profit, de către intimata reclamanta, din punct de vedere al prevederilor legale referitoare la modul de calcul, termenul legal de declarare, precum şi al termenului scadent de plata.

Declaraţia intimatei reclamante privind impozitul pe profit aferent anului 2008, depusa în cursul anului 2009, a fost utilizata de către organele de inspecţie fiscala în verificările specifice dispuse în speţa.

Raportat la termenul de depunere a declaraţiei fiscale privind impozitul pe profit aferent anului 2008, prevăzut de art. 35 din Legea nr. 571/2003, respectiv 25 martie 2019, inclusiv, termenul de prescripţie a început sa curgă de la 1 ianuarie 2010, astfel ca la data începerii inspecţiei fiscale, respectiv la data emiterii avizelor de inspecţie fiscala (4.11.2014) termenul de prescripţie nu era împlinit, obligaţiile fiscale suplimentare, reprezentând impozit pe profit în suma de 3.468.145 RON şi TVA în suma de 4.822.225 RON, fiind legal stabilite pentru întreaga perioada verificata.

În ceea ce priveşte înregistrarea în luna iulie 2014 cu titlu de venituri în avans, urmata de anularea acestei înregistrări în luna octombrie 2014 precizează că, conform prevederilor art. 84 alin (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicata, cu modificările şi completările ulterioare în situaţia în care în timpul inspecţiei fiscale contribuabilul depune sau corectează declaraţiile fiscale aferente perioadelor şi impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor venituri ce fac obiectul inspecţiei fiscale, acestea nu vor fi luate în considerare de organul fiscal, efectul fiscal fiind stabilit în timpul controlului, de către organele de inspecţie fiscala.

Având în vedere cele mai sus precizate, faptul ca actele administrativ fiscale atacate sunt anterioare Deciziei nr. 21/2020, şi ca, anterior acestei decizii, dispoziţiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală erau interpretate de către instanţele judecătoreşti în sensul în care termenul de prescripţie a dreptului organelor de inspecţie fiscală de a stabili obligaţii fiscale începea sa curgă de la data depunerii declaraţiei fiscale pentru obligaţiile fiscale datorate bugetului de stat, şi nu de la data formării bazei impozabile, solicitam instanţei de recurs sa dispună casarea hotărârii şi, în rejudecare, sa menţină ca temeinice şi legale actele administrative fiscale contestate în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale aferente anului 2008.

În legătura cu obligaţiile fiscale ce rezulta din relaţia contractuala cu H. S.R.L., precizează ca intimata reclamanta a înregistrat în evidenta contabila în luna septembrie 2011, (data la care furnizorul era declarat inactiv/radiat), facturile emise în perioada ianuarie- martie 2008 de către H. S.R.L., în valoare de 6.603.000 RON, (din care suma de 1.929.000 de RON a fost înregistrata în conturile 611, 603 si 628, iar diferenţa de 4.674.000 RON a fost înregistrată pe conturile de mijloace fixe, (acestea fiind amortizate integral la data controlului), cu T.V.A. aferenta în suma totala de 1.254.570 RON.

Dispoziţiile legale greşit aplicate prin hotărârea data sunt art. 21 alin. (4) lit. f) şi r) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pct. 44 din Normele metodologice de aplicare ale Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, art. 6 alin. (1) şi alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la data efectuării operaţiunilor, pct. 156 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi lit. b) din Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în vigoare la data efectuării operaţiunilor, pct. 31 din Anexa 1 la OMEF nr. 3512/23.12.2008 privind documentele financiar-contabile, cu modificările şi completările ulterioare.

Contrar celor reţinute de către instanţa fondului, organele de inspecţie fiscala au efectuat toate demersurile posibile în vederea verificării şi stabilirii situaţiei de fapt fiscale astfel ca situaţia prezentata în cuprinsul actelor administrative fiscale atacate nu poate fi imputata acestora. De asemenea, nici expertul contabil nu se putea pronunţa asupra necesităţii bunurilor şi serviciilor în activitatea intimatei reclamante.

Anterior, organele de control au încercat sa efectueze un control încrucişat la H. S.R.L, în calitate de antreprenor general în ceea ce priveşte operaţiunile de dotare si amenajare a obiectivului "I.", control care nu s-a efectuat, motivat de faptul ca "nu au fost puse la dispoziţia organului de control documentele solicitate ", în fapt aceasta sustrăgându-se de la control.

H. S.R.L. nu a depus la organul fiscal nicio declaraţie 394, acesta fiind declarat inactiv începând cu data de 09.04.2009, conform OPANAF nr. 363/25.03.2009, iar din data de 20.12.2010 societatea H. S.R.L. figurează ca fiind radiata.

Potrivit bazei de date a ANAF, începând cu anul 2008, H. S.R.L. nu a depus declaraţiile 100 şi deconturile de TVA, obligaţiile de plată aferente livrărilor către A. S.A. nefiind declarate.

Respectivele facturi nu au fost înregistrate la acest furnizor şi nici încasate, cum reiese din evidenţele intimatei reclamante, constatarea instanţei fondului referitoare la faptul ca organele fiscale nu au justificat ca bunurile şi serviciile nu erau necesare activităţii societăţii fiind vădit nelegala.

Fata de susţinerea intimatei reclamante potrivit căreia bunurile s-ar afla în dotarea complexului I. si sunt cuprinse în registrul inventar al A. S.A. învedera instanţei de recurs ca, în speţa, nu poate fi stabilita provenienţa bunurilor, precum si faptul ca societatea nu a efectuat inventarierea patrimoniului pentru anii 2013-2014, acesta fiind şi motivul pentru care a fost sancţionată în timpul controlului cu amendă contravenţională în suma de 4.500 RON, fiind întocmit în acest sens Procesul-verbal de constatare si sancţionare a contravenţiilor nr. x/10.02.2015.

În raport de cele mai sus prezentate solicita instanţei de recurs sa constate ca reclamanta nu putea să-şi exercite dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată, în suma 1.254.570 RON, dispoziţiile legale greşit aplicate de către instanţa fondului prin hotărârea data fiind art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, incidente perioadei verificate, coroborate cu pct. 45 alin. (2) şi pct. 46 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, şi prevederile art. 134A1 alin. (1), art. 137 alin. (1) lit. a) şi art. 156 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, art. 156 alin. (1)-(4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare în vigoare până la data de 31.12.2015.

Potrivit prevederilor art. 145 alin. (2) din Codul fiscal, exercitarea dreptului de deducere a TVA este condiţionată şi de utilizarea bunurilor si serviciilor achiziţionate în folosul operaţiunilor taxabile ale societăţii.

De asemenea, faptul ca bunurile "erau necesare activităţii economice" si s-ar afla în dotarea complexului I., nu a putut fi luat în considerare de către organele de inspecţie fiscala având în vedere cele menţionate anterior, respectiv a faptului ca administratorul societăţii H. S.R.L. nu recunoaşte că:

"...le-am predat eu reprezentanţilor societăţii A.", precum şi a faptului ca nu poate fi stabilita provenienţa bunurilor, deoarece A. S.A. nu a efectuat inventarierea patrimoniului pentru anii 2013-2014, astfel ca existenţa faptica, precum şi provenienţa legala a bunurilor redate în facturile în cauza, nu poate fi demonstrata cu documente justificative, emiterea facturilor fiind negata de reprezentantul H. S.R.L.

Simpla înregistrare în contabilitate a facturilor/bonurilor fiscale nu este suficientă pentru ca aceste cheltuieli să fie deductibile, prevederile art. 21, alin. (4), lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu completările şi modificările ulterioare coroborate cu cele ale pct. 44, Titlul II din H.G.. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, stipulând că pentru înscrisurile care nu îndeplinesc calitatea de document justificativ nu se admite deducerea cheltuielilor care concură direct la calculul impozitului pe profit/diminuarea pierderii fiscale.

În mod legal organele fiscale au stabilit o baza impozabila suplimentara în suma de 6.603.000 RON, aferent căreia au calculat un impozit pe profit suplimentar în suma de 1.056.480 RON (6.603.000 RON x 16%).

În aceleaşi condiţii organele fiscale nu au acordat drept de deducere pentru taxa pe valoarea adăugată aferenta operaţiunilor în cauza în suma 1.254.570 RON, suma stabilită suplimentar în sarcina societăţii.

În cazul operaţiunilor economice desfăşurate cu S.C. J. S.R.L., instanţa a reţinut ca sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 19 alin. (1) si art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 dar si cele prevăzute de art. 145 alin. (2) si art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 si a anulat actele fiscale.

Dispoziţiile legale greşit aplicate de către instanţa fondului prin hotărârea data fiind art. 21 alin. (4) lit. f) şi r) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pct. 44 din Normele metodologice de aplicare ale Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, art. 6 alin. (1) şi alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la data efectuării operaţiunilor, pct. 156 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi lit. b) din Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în vigoare la data efectuării operaţiunilor, pct. 31 din Anexa 1 la OMEF nr. 3512/23.12.2008 privind documentele financiar-contabile, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, incidente perioadei verificate, coroborat cu pct. 45 alin. (2) şi pct. 46 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal.

Referitor la impozitul pe profit în suma de 1.132.144 RON şi TVA în suma de 1.314.215 RON, aferente facturilor emise de J. S.R.L., reprezentând prestări servicii şi livrări de bunuri (utilaje) precizează următoarele:

În luna septembrie 2010, intimata reclamanta a înregistrat în evidenta contabilă un număr de cinci facturi emise de J. S.R.L., în valoare de 9.775.897 RON, cu TVA aferentă în sumă de 2.346.215 RON.

Potrivit bazei de date a ANAF, J. S.R.L. nu a depus declaraţia informativă cod 394 aferentă sem. II 2010 şi deconturile de TVA, iar în decontul de TVA aferent lunii septembrie 2010 a declarat o taxă colectată cu mult mai mică faţă de TVA înscrisă în cele cinci facturi emise către A. S.A., în sumă de 79.355 RON.

Prin declaraţia privind obligaţiile de plată la bugetul de stat cod 100, J. S.R.L. a declarat pentru trimestrul III 2010 un impozit minim, în sumă de 2.150 RON.

Din baza de date a Serviciului de înmatriculări Mureş, în legătură cu achiziţiile de bunuri (mijloacele de transport) efectuate de către A. S.A. în baza facturii nr. x/17.09.2010 emisa de J. S.R.L., rezulta faptul că acestea nu erau înmatriculate (fiind radiate) şi ca urmare nu erau în patrimoniul J. S.R.L. la data când s-a emis factura în cauza, data

Rezulta ca înregistrarea de către A. S.A. a contravalorii facturilor în suma totala de 7.075.897 RON şi TVA deductibila în suma de 1.314.215 RON în contul de cheltuieli, a avut un scop exclusiv fiscal, vizând denaturarea rezultatului fiscal aferent trim. III/2010, respectiv diminuarea obligaţiei de plata la bugetul de stat constând în impozit pe profit şi TVA.

Reclamanta putea sa vândă aceste utilaje fără a fi înmatriculate ca mărfuri, înmatricularea pe numele societăţii presupune ca societatea poate utiliza aceste bunuri pentru desfăşurarea activităţii sale.

Achiziţia şi vânzarea de astfel de utilaje este conform obiectului de activitate al societăţii, iar, potrivit bazei de date a ANAF, J. S.R.L. nu a depus Declaraţia informativa privind livrările/prestările şi achiziţiile efectuate pe teritoriul României (formular 394) aferenta semestrului II 2010.

De asemenea, în decontul de TVA (formular 300) aferent lunii septembrie 2010 J. S.R.L. a colectat doar o taxă în sumă de 79.355 RON, aceasta fiind cu mult mai mică faţă de TVA înscrisă în cele cinci facturi emise către A. S.A..

Prin declaraţia privind obligaţiile de plată la bugetul de stat cod 100, J. S.R.L. a declarat pentru trimestrul III 2010 un impozit minim, în sumă de 2.150 RON.

Solicită instanţei de recurs sa constate ca în mod legal organele de inspecţie fiscala au calculat obligaţii fiscale suplimentare pentru aceasta factura, care, deşi a fost înregistrată în contabilitate, intimata reclamanta nu a calculat şi declarat obligaţii fiscale, în conformitate cu prevederile legale mai sus menţionate.

Referitor la contractul de împrumut nr. x/18.05.2011 încheiat de către reclamanta cu M. instanţa fondului a reţinut concluziile expertului potrivit cărora dobânda penalizatoare nu poate depăşi dobânda legala cu mai mult de 50% pe an, în cazul împrumuturilor acordate unei entităţi fără scop lucrativ, si ca în speţa nivelul ratei dobânzii de politica monetara stabilita prin hotărâre a CA a BNR a fost de 4% pe an si nu de 4,25% pe an, aşa cum a reţinut organele fiscale, în perioada 5.11.2013 - 9.01.2014.

În urma ajustărilor efectuate, instanţa a reţinut calculul expertului, în legătura cu cuantumul dobânzilor, respectiv suma de 158.118 RON, la care a stabilit un impozit pe profit în suma de 25.299 RON, cuantum pana la care actele administrative au fost anulate.

Constatările instanţei de fond sunt vădit nelegale, dispoziţiile legale greşit aplicate prin hotărârea data fiind art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legala remuneratorie si penalizatoare pentru obligaţii băneşti precum si pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale.

Prin raportul de expertiza dispusa în cauza nu se aduc argumente sau documente care sa infirme calculele efectuate de organele de inspecţie fiscală.

În ceea ce priveşte Contractul de împrumut nr. x/18.05.2011, încheiat cu M., având ca obiect acordarea de către A. S.A. a unui împrumut în sumă de 700.000 RON, pentru perioada 18.05.2011-18.08.2011, contract care la pct. 2.3 din contract prevedea că " nu se percepe dobândă având în vedere perioada scurtă pentru care s-a acordat împrumutul".

Din verificările efectuate de organele de inspecţie fiscală s-a constatat faptul că la data finalizării inspecţiei fiscale (februarie 2015) M. nu a restituit împrumutul acordat de către A. S.A. în baza contractului sus menţionat, la data prevăzută în contract, respectiv 18.08.2011.

Prin această modalitate, a ieşit din patrimoniul A. S.A. suma de 700.000 RON suma ce nu a mai putut fi utilizată la desfăşurarea activităţii economice a acesteia ori pentru plata unor obligaţii legate de activitatea societăţii, nu s-au rambursat credite bancare pentru care s-au înregistrat cheltuieli financiare constând în dobânzi aferente, nu s-au obţinut venituri financiare reprezentând dobânzi bonificate de unităţile bancare pentru disponibilităţile din conturile contribuabilului.

Organele de inspecţie fiscala au stabilit în mod legal venituri din dobânzi suplimentare în suma de 192.884 RON, luându-se în considerare rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâri ale Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României, pentru perioada 19.08.2011 - 30.09.2014, precum si de prevederile art. 3, alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, conform căruia " Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale".

Consecinţa fiscală constă în diminuarea nejustificată a bazei impozabile la calculul profitului impozabil cu suma de 192.884 RON, reprezentând venituri din dobânzi stabilite la control, aferente împrumutului acordat şi nerestituit la scadenţă, fiind stabilit în sarcina societăţii un impozit pe profit suplimentar în sumă de 30.861 RON.

Referitor la creanţele fiscale suplimentare cu titlu de dividende, învederează ca au fost calculate astfel de obligaţii fiscale şi pentru plaţi efectuate de societatea verificată către diverse persoane fizice, fără ca acestea sa aibă o finalitate sau legătura cu activitatea economica desfăşurată.

Creanţele fiscale stabilite suplimentar de organele fiscale cu titlu de impozit pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice, au fost anulate de către instanţa fondului pe considerentul ca plăţile făcute în favoarea lui N. au fost greşit reîncadrate ca dividende, întrucât lipseşte calitatea de participant a persoanei în cauza, în favoarea căreia se susţine ca plăţile au fost efectuate. Referitor la acest aspect, instanţa fondului a avut în vedere documente furnizate de ONRC din care rezulta ca N. nu a avut calitatea de acţionar la S.C. A. S.A.

Considerentele instanţei de fond sunt vădit nelegale, dispoziţiile legale greşit aplicate de către instanţa fondului prin hotărârea data fiind art. 7 alin. (1) pct. 12, art. 67 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, art. 67 alin. (1A1.1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, pct. 46 din Anexa 1 "Reglementări contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene la O.M.F.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene.

A. S.A. a înregistrat pe cheltuieli (cont 625 - Cheltuieli cu deplasări, detaşări si transportul personalului), suma de 1.060.089 RON.

Constatările organelor de inspecţie fiscala au avut la baza documentele prezentate de intimata reclamanta şi declaraţiile date de reprezentanţii acesteia, din care a rezultat ca nu exista documente justificative pentru aceste înregistrări efectuate pe contul de cheltuieli, iar sumele respective au fost ridicate din casieria societăţii de către fostul administrator, dl. N., nefiind restituite până la data controlului.

Potrivit informaţiilor din baza de date a ONRC, prezentate în istoric, capitalul social al societăţii A. S.A. a fost deţinut, începând cu data de 05.07.2007, în proporţie de 82,07585% de societatea P. S.R.L. Tg. Mureş, d-l N. fiind administrator al A. S.A. în perioada 27.07.2004-11.05.2013;

Capitalul social al societăţii P. S.R.L. Tg. Mureş, a fost deţinut începând cu data de 15.05.2007, în proporţie de 95%, de asociatul N., care a avut si calitatea de administrator al societăţii începând cu aceeaşi data;

Capitalul social al societăţii Q. S.R.L. Sovata, a fost deţinut începând cu data de 15.05.2007, în proporţie de 95% de asociatul N., care a avut şi calitatea de administrator al societăţii începând cu aceeaşi data. Menţionam faptul ca, N. a decedat la data de 29.07.2013, ulterior (în luna noiembrie 2013) fiind inscrise la ONRC menţiuni privind încetarea calităţii de asociat şi administrator al acestuia la societăţile P. S.R.L. şi Q. S.R.L.

- Referitor la facturile înregistrate de A. S.A. care au înscrise ca emitent societatea H. S.R.L., pentru care s-au efectuat plaţi în suma totală de 5.262.180 RON, menţionam ca acestea au înscrise la rubrica " Numele delegatului " N., facturile purtând semnătura acestuia. înregistrarea în evidenta contabilă a A. S.A. a acestor facturi, în lunile septembrie şi noiembrie 2011, s-a făcut în baza unei Note întocmite de N., Preşedinte al Consiliului de Administraţie, în care se mai menţionează şi faptul ca "se vor înregistra chitanţele cu care au fost achitate facturile mai sus menţionate sumele achitate fiind decontate din avansuri spre decontare ridicate" .

În legătură cu aceste facturi, în Nota explicativa ce constituie Anexa nr. 6 la Raportul de inspecţie fiscala, administratorul H. S.R.L. a precizat ca " Facturile respective emise către A. S.A. nu au fost înregistrate la H. S.R.L. în evidenta contabila şi fiscala. Acestea nu au fost nici încasate aşa cum reiese din evidenta A. S.A. (...) Nu aveam cunoştinţa de faptul ca la S.C. A. S.A. sunt înregistrate facturile din anexa emise de S.C. H. S.R.L. şi nici nu le-am predat eu reprezentanţilor societăţii A.".

Referitor la achiziţionarea unui cort de evenimente de la firma O., pentru care societatea a efectuat plaţi în valoare de 1.117.628 RON, precizam faptul ca factura proforma (Anexa nr. 26 la Raportul de inspecţie fiscala) poarta semnătura d-lui N. şi este adresata acestuia. De asemenea, Ordinul de plata din data de 29.08.2011, pentru plata sumei de 100.000 eur către firma O., poarta semnătura d-lui N..

Referitor la investiţiile în suma de 4.039.465 RON, aferente obiectivului "Cabana de vânătoare situata în loc. Sovata, str. x, f.n.", precizam faptul ca Contractul de cesiune de drepturi şi obligaţii din data de 08.04.2013 (Anexa nr. 29 la Raportul de inspecţie fiscala), încheiat intre P. S.R.L., cedent, şi Q. S.R.L., cesionar, prin care au fost cesionate cu titlu gratuit autorizaţiile de construire, avizele şi dreptul de proprietate asupra construcţiei situate în Sovata, str. x f.n., a fost semnat de d-l N.. Aşa cum rezulta din fisa contului 231.8 "Investiţii în curs -SOVATA", investiţiile în suma de 4.039.465 RON, efectuate pentru realizarea construcţiei din Sovata, str. x, f.n. au fost înregistrate de A. S.A., plătite de aceasta societate, fiind cesionate cu titlu gratuit către societatea Q. S.R.L., al cărei capital social, la data cesiunii, era deţinut în proporţie de 95% de asociatul N..

Cu privire la sumele evidenţiate în contul 231.10 "Investiţii în curs-spital", din care s-a achitat parţial suma de 64.000 RON, precizam faptul ca Promisiunea de vânzare cumpărare din data de 31.12.2010 (Anexa nr. 30 la Raportul de inspecţie fiscala), încheiată între R., Promitenta vânzătoare, şi P. S.R.L., Promitenta cumpărătoare, a fost semnata de d-l N., care la data semnării promisiunii de vânzare-cumpărare deţinea 95% din capitalul social al P. S.R.L.

Referitor la sumele înregistrate în evidenta contabilă a A. S.A. în contul 231.9 "Investiţii în curs - BUCUREŞTI", pentru care s-a achitat parţial suma de 905.696 RON, menţiona faptul ca, potrivit explicaţiilor furnizate la data inspecţiei fiscale de reprezentanţii legali ai A. S.A., prezentate în Anexa nr. 9 la Raportul de inspecţie fiscala, înregistrările în cauza s-au efectuat în baza unor documente aduse de d-l N., care angaja şi coordona toate investiţiile şi cunoştea locaţiile respective. La data inspecţiei fiscale, s-a constatat din consultarea bazei de date ANAF şi a extraselor de carte funciara deţinute, ca A. S.A. nu deţine imobile în loc. Corbeanca, jud. Ilfov, unde s-ar fi efectuat lucrările de investiţii.

Cu privire la facturile din data de 01.06.2011, emise de societatea F. S.R.L., pentru achiziţia de către A. S.A. a unei hale de producţie şi utilaje carmangerie, în valoare de 557.191 RON, achitate integral în data de 02.06.2011, au fost efectuate plăţi pentru un bun imobil care a rămas în proprietatea F. S.R.L., aşa cum rezulta din documentele care fac parte din Anexa nr. 15 la Raportul de inspecţie fiscala (extras de carte funciara din anul 2013, Raport de evaluare nr. x/14.04.2014, întocmit de lichidator judiciar S.).

Referitor la suma de 1.018.556 RON, înregistrată în contul 231.2 "Investiţii în curs-Turcia", achitata integral, menţiona că Contractul de vânzare-cumpărare în cauza (care constituie Anexa nr. 38 la Raportul de inspecţie fiscala) poarta semnătura d-lui N., la data inspecţiei fiscale, imobilele nefiind în proprietatea A. S.A.

În ceea ce priveşte plăţile în suma totala de 100.000 RON, efectuate în data de 16.09.2011, în contul unor persoane fizice (antrenor, respectiv jucător al formaţiei M.), acestea au fost efectuate în perioada în care administrator şi preşedinte al Consiliului de Administraţie al A. S.A. a fost d-l N..

Referitor la facturile în valoare totala de 1.109.518 RON, primite de la T. S.R.L., din care s-a achitat suma totala de 613.518 RON, din informaţiile furnizate de reprezentanţii legali ai A. S.A. în timpul inspecţiei fiscale, din Nota explicativa care constituie Anexa nr. 9 la Raportul de inspecţie fiscala, rezulta ca "(...) dl. N. avea calitatea de director general fiind singura persoana care avea abilitatea legala de a reprezenta şi angaja societatea, de a încheia contracte şi a face plăţi, prin urmare el iniţia şi coordona toate investiţiile, doar el ţinea legătura cu constructorii, proiectanţii şi alţi specialişti. Documentele tot el le aducea şi le preda la contabilitate. El era singura persoana care făcea şi plăţile la toţi furnizorii."

În ceea ce priveşte suma totala de 1.060.089 RON înregistrată în contul 625, din Anexa nr. 13 la Raportul de inspecţie fiscala reiese faptul ca aceasta reprezintă sume ridicate de d-l N. şi nerestituite, înregistrate iniţial în contul 542 "Avansuri de trezorerie" şi ulterior în contul 625 " Cheltuieli cu deplasări, pentru care s-a constatat, chiar de către angajaţi ai A. S.A., lipsa documentelor justificative.

Referitor la investiţiile în curs în suma de 4.735.499 RON, evidenţiate în contul 231.7 "Investiţii în curs-U.", care au fost efectuate în Tg. Mureş, din explicaţiile furnizate de reprezentanţii A. S.A. la data inspecţiei fiscale (Anexa nr. 9 la Raportul de inspecţie fiscala), rezulta ca înregistrările s-au efectuat în baza unor documente aduse de d-l N., care angaja şi coordona toate investiţiile, iar din extrasele de carte funciara cuprinse în Anexa nr. 35 la Raportul de inspecţie fiscala, rezulta ca A. S.A. nu deţine bunuri imobile la adresa în cauza.

Referitor la facturile în valoare totala de 12.122.112 RON, emise de J. S.R.L., din care A. S.A. a achitat suma de 4.104.788 RON, din informaţiile furnizate de reprezentanţii A. S.A. la data inspecţiei fiscale (Anexa nr. 9 la Raportul de inspecţie fiscala), a rezultat faptul ca facturile erau aduse de d-l N., fără a fi identificate contracte pentru operaţiunile înscrise în facturi.

Informaţiile furnizate la data inspecţiei fiscale de reprezentanţii legali ai A. S.A. au fost coroborate cu informaţiile existente în baza de date ANAF, cu cele rezultate din extrasele de carte funciara şi cu datele din evidenta financiar-contabila a A. S.A., potrivit prevederilor art. 49 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicata, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la data efectuării inspecţiei fiscale.

Astfel, A. S.A. a efectuat plăţi către diverse persoane fizice si juridice, fără ca acestea sa aibă o finalitate, respectiv a cesionat cu titlu gratuit imobile/investiţii din patrimoniul societăţii în valoare totala de 23.578.610 RON, toate plăţile având legătura directa sau indirecta cu dl. N., care deţinea părţi sociale sau controla entităţile cărora li s-au efectuat plăţile, prin urmare organele de inspecţie fiscala au stabilit în mod legal un impozit pe dividende suplimentar în cuantum de 4.491.164 RON (23.578.610 RON x 16/84), în conformitate cu art. 67 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Solicita instanţei de recurs sa constate ca sumele achitate pentru contravaloarea bunurilor/serviciilor prezentate anterior reprezintă plăţi efectuate pentru bunuri şi servicii furnizate în favoarea asociaţilor, în folosul personal al acestora, iar aceste plăţi sunt tratate ca dividende, din punct de vedere fiscal, în sensul celor prevăzute de art. 7 pct. 12 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Intimata-reclamanta avea obligaţia să calculeze, să declare şi să înregistreze impozit pe veniturile din dividende aferent plăţilor efectuate către diverse persoane fizice şi juridice fără ca acestea să aibă o finalitate şi cesiunilor efectuate cu titlu gratuit din patrimoniul propriu, în sumă totală de 23.578.610 RON.

Faţă de motivele de fapt si de drept mai sus menţionate solicită admiterea recursului, casarea hotărârii şi, în rejudecare, respingerea acţiunii în totalitate ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză

Direcţia Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş a depus întâmpinare la recursul promovat de recurenta-reclamantă, solicitând respingerea recursului şi menţinerea în parte a sentinţei atacate, astfel cum a arătat în memoriul de recurs promovat.

Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a formulat întâmpinare la recursul promovat de de recurenta-reclamantă.

Şi recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare la recursurile formulate de Direcţía Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş şi Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, solicitând respingerea acestora.

II. Soluţia instanţei de recurs

Cu titlu preliminar, Înalta Curte evidenţiază faptul că recursurile celor două pârâte sunt cvasi identice, motiv pentru care, vor primi răspuns comun motivelor identice.

În ceea ce priveşte recursul promovat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., acesta aduce critici sentinţei pronunţate de prima instanţă, din perspectiva nemotivării acesteia, precum şi greşitei aplicări a normelor de drept material, motive prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva nemotivării hotărârii atacate, recurenta susţine că instanţa de fond nu a analizat şi nu a motivat în nici un fel de ce a înlăturat susţinerile sale cu privire operaţiunile economice desfăşurate cu societăţile E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L. Sibiu.

Conform art. 488 alin. (1), punctul 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere…" când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprind motive contradictorii, ori numai străine de natura cauzei."

În cauza supusă recursului de faţă, Înalta Curte nu poate să dea eficienţă criticilor recurentei-reclamante privind neanalizarea de către primul judecător a unor aspecte, câtă vreme motivul de recurs invocat nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt şi de drept expuse de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii şi să le răspundă prin considerente comune. Exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul afirmaţiilor recurentei, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului."

Se reţin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Analizând maniera în care instanţa de fond şi-a îndeplinit obligaţia de a motiva hotărârea pronunţată, Înalta Curte reţine că, în raport de circumstanţele cauzei pendinte, hotărârea primei instanţe cuprinde argumentele pe care judecătorul fondului şi-a fundamentat soluţia pronunţată, din succesiunea acestora rezultând că au fost analizate relaţiile cu societăţile mai sus enumerate, (paginile 43-46) din sentinţa recurată.

Într-un astfel de context, instanţa de control judiciar apreciază că lipsa unei referiri exprese la toate argumentele invocate nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii atacate din perspectiva unei astfel de chestiuni de drept. Rezultă cu claritate din argumentele expuse de judecătorul fondului, faptul că au fost analizate toate aspectele invocate, neputându-se aprecia că instanţa nu a trecut prin propriu filtru totalitatea argumentelor evocate.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1), punctul 8 C. proc. civ., Înalta Curte reaminteşte că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmăreşte, aşa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară şi devolutivă, întrucât dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conţin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Aşa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanţa de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod şi nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

Reţine Înalta Curte că prin prezentul demers judiciar recurenta-reclamantă a solicitat anularea în parte a constatărilor, precum şi a obligaţiilor de plată stabilite suplimentar prin decizia de impunere nr. x/16.02.2015 şi în RIF nr. x/06.02.2015 cu privire la impozitele, taxele şi accesoriile calculate suplimentar şi, în consecinţă, anularea dispoziţiei de virare la bugetul statului a următoarelor sume:5911974 RON impozit profit, 9648258 RON TVA, 4491164 RON impozit pe dividende, 14080987 RON -dobânzi-majorări de întârziere, 3722488 RON,penalităţi de întârziere. S-a solicitat, de asemenea, anularea deciziei nr. 420/21.10.2019 privind soluţionarea contestaţiei formulate.

În mod corect, în urma administrării probatoriului şi analizei legalităţii actelor administrative contestate, prima instanţă a admis în parte cererea astfel formulată.

Prima critică vizează faptul că instanţa de fond nu a validat înregistrarea în contul cheltuieli a sumei de 140000 RON aferentă unui contract de colaborare care însă nu poartă semnătura colaboratorului D..

Contractul dă dreptul recurentei-reclamante să se folosească de numele şi imaginea colaboratorului pentru a promova produsele şi activitatea desfăşurate de societate.

În mod corect instanţa de fond a apreciat că suma aferentă contractului nu îndeplineşte condiţiile de deductibilitate fiscală deoarece contractul nu este semnat de colaborator şi nu există documente justificative care să ateste realizare acelor stipulate în contract.

Nu pot fi primite argumentele recurentei, în sensul încălcării dispoziţiilor art. 1178 şi 1179 din C. civ.

Aceste dispoziţii se referă la existenţa acordului de voinţă necesar şi suficient în dreptul civil pentru a exista un contract.

Pe tărâmul dreptului fiscal, care este drept public, există norme speciale care atestă modalitatea în care se probează operaţiunile fiscale.

Potrivit art. 21 alin. (2), lit. d), din Lg 571/2003, aplicabilă raporturilor deduse judecăţii, sunt deductibile cheltuielile de reclamă şi publicitate efectuate în scopul popularizării firmei, produselor sau serviciilor, în baza unui contract scris.

Aşadar, este necesară spre deosebire de C. civ., forma scrisă a contractului pentru a avea relevanţă din punct de vedere fiscal.

Or, contractul invocat de recurenta -reclamantă nu îndeplineşte nici condiţiile de formă, în concret, nu este semnat de beneficiar, iar recurenta nu a probat prin documente justificative cele stipulate în contract.

Aşadar, acest motiv nu poate fi reţinut de către Înalta Curte ca fiind pertinent în susţinerea recursului promovat.

În consecinţă, recursul promovat va fi respins.

În ceea ce priveşte cele două recursuri formulate de intimatele-pârâte, Înalta Curte le va respinge, de asemenea, ca nefondate.

În ceea ce priveşte sumele prescrise, respectiv prescripţia dreptului de a mai stabili obligaţii fiscale pentru anul 2008, respectiv în ceea ce priveşte operaţiunile derulate cu P. S.R.L., instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală şi temeinică.

Recurenta-intimată ANAF critică soluţia primei instanţe atât din punct de vedere procedural, în sensul că a invocat excepţia din oficiu, cât şi pe fond, în sensul la data emiterii deciziei de soluţionare a contestaţiei practica instanţelor era concordantă cu soluţia organelor fiscale, iar decizia Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie încă nu fusese pronunţată în Recursul în Interesul Legii.

Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a invocat din oficiu excepţia prescripţiei, motivat de împrejurarea că în înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ. aceasta era o excepţie de ordine publică, aşadar, putea fi invocată de instanţă din oficiu.

Pe fondul raporturilor juridice, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) şi (2), respectiv art. 91, alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală aplicabil în perioada de referinţă, dreptul de creanţă fiscală, precum şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.

Astfel, potrivit art. 91 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003, dreptul organului fiscal de a stabili obligaţiile fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.

Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1), începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscal, potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.

Potrivit art. 23 din Codul de procedură fiscală, dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.

Potrivit art. 23 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, naşterea dreptului organului fiscal de a stabili şi determina obligaţia fiscală este naşterea dreptului la acţiune, respectiv dreptul organului fiscal la acţiunea de stabilire a obligaţiei fiscal.

Înalta Curte apreciază că naşterea creanţei fiscal are loc în momentul constituirii bazei de impunere, iar termenul de prescripţie curge de la 1 ianuarie a anului următor.

Baza de impunere a obligaţiei de plată a impozitului pe profit se constituie în chiar cursul anului fiscal pentru care se datorează, acesta fiind doar calculat cu titlu final şi declarat cu titlu recapitulativ prin declaraţia anuală depusă în cursul anului următor celui în cauză, aşadar termenul de prescripţie curge de la data de 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se datorează obligaţia fiscală.

Rezultă din aceste dispoziţii legale că dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, termenul de prescripţie a acestui drept începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, iar dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc, dacă legea nu prevede altfel, în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.

Altfel spus, există o distincţie între noţiunea de naştere a creanţei fiscale şi noţiunea de stabilire a creanţei fiscale. S-a arătat că, odată născută creanţa fiscală, organul fiscal este în drept să procedeze la stabilirea sa; cu toate acestea, exercitarea, de către organul fiscal, a dreptului de a stabili creanţa fiscală din chiar momentul naşterii dreptului de creanţă fiscală are o relevanţă mai degrabă teoretică, raportat la caracterul sistemului fiscal românesc de a fi un sistem declarativ, bazat pe declaraţia de impunere a contribuabilului, întrucât legiuitorul a prevăzut că stabilirea este o acţiune pe care o îndeplineşte mai întâi contribuabilul până la un anumit termen.

Ca urmare, creanţa fiscală nu ia naştere prin declaraţia de impunere, aceasta din urmă este doar un act care constată existenţa şi întinderea bazei de impunere, precum şi a dreptului de creanţă fiscală generat de aceasta, potrivit dispoziţiilor de drept fiscal material. Altfel spus, declaraţia de impunere este un act declarativ al unei creanţe care exista deja, în puterea legii.

Constituirea bazei de impunere nu are loc la data la care contribuabilul este obligat să depună declaraţiile fiscale prevăzute de lege, în concret, momentul în care contribuabilul o determină şi o declară prin declaraţia anuală de impozit pe profit sau data la care a expirat termenul legal de depunere a declaraţiei fiscale.

Conform art. 34 din Codul fiscal, declararea şi plata impozitului pe profit, cu anumite excepţii, se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare încheierii trimestrelor I-III, iar definitivarea şi plata impozitului pe profit aferent anului fiscal respectiv se efectuează până la termenul de depunere a declaraţiei privind impozitul pe profit prevăzut la art. 35 din acelaşi cod, care prevede obligaţia contribuabilului să depună o declaraţie anuală de impozit pe profit până la data de 25 martie inclusiv a anului următor, cu anumite excepţii expres prevăzute.

Dispoziţiile art. 16, 19 din Codul fiscal şi art. 23, 91 din Codul de procedură fiscală, care, coroborate, trimit la constituirea bazei de impunere care generează creanţa fiscală, nu fac referire la momentul depunerii declaraţiei fiscale de impunere şi nu conduc la concluzia că baza de impunere se constituie în momentul în care contribuabilul o declară prin declaraţie anuală de impozit pe profit. De asemenea, efectuarea inspecţiei fiscale, reglementată de art. 94 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, numai ulterior termenului prevăzut de lege pentru declararea bazelor impozabile şi a impozitelor aferente nu conduce la această concluzie.

Inspecţia fiscală are ca obiect, potrivit art. 94 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a accesoriilor aferente acestora, iar art. 98 alin. (1) din acelaşi cod prevede că "Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale". Or, termenul de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale, reglementat de dispoziţiile art. 91 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele ale art. 23 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală, este de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, care are loc la momentul constituirii bazei de impunere care generează dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă.

Declaraţia fiscală nu constituie baza de impunere, ci aceasta trebuie depusă tocmai ca urmare a faptului că a fost deja constituită o bază de impunere în anul fiscal anterior, care a dat naştere dreptului de creanţă fiscală şi obligaţiei fiscale corelative.

Depunerea declaraţiei anuale de impozit pe profit este o obligaţie care revine contribuabilului în temeiul dispoziţiilor art. 35 din Codul fiscal şi se circumscrie unui raport de drept procedural fiscal ce cuprinde, potrivit art. 16 din Codul de procedură fiscală, drepturile şi obligaţiile care revin părţilor pentru îndeplinirea modalităţilor prevăzute pentru stabilirea, exercitarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor din raportul de drept material fiscal, reprezentat de dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă generate de profitul impozabil constituit potrivit art. 16 din Codul fiscal.

În plus, dacă legiuitorul ar fi vrut ca dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale să curgă de la data expirării termenului de depunere a declaraţiei anuale de impozit pe profit, ar fi prevăzut expres aceasta, astfel cum, de altfel, era reglementat de Ordonanţa Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 64/1999, cu modificările şi completările ulterioare, abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003.

Alegaţia recurentei în sensul că termenul de depunere pentru declaraţia fiscală era martie 2009, astfel că în anul 2014 nu erau prescrise obligaţiile fiscale nu poate fi primit, având în vedere cele mai sus expuse, precum şi Decizia nr. 21/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În consecinţă, apreciind că instanţa de fond a aplicat în mod corect normele materiale, va respinge recursurile în ceea ce priveşte această critică.

Referitor la motivul de recurs privind pretinsa aplicare greşită a normelor de drept material, respectiv art. 21 alin. (4), lit. f) şi r) din Lg. 571/2003, art. 44 din Normele Metodologice, art. 6 din Lg contabilităţii Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 3055/2009 raportat la obligaţiile fiscale care rezultă din relaţia contractuală cu H. S.R.L., Înalta Curte apreciază că este neîntemeiat.

Astfel, recurenta- reclamanta a înregistrat în evidenţa contabilă facturile emise în perioada ianuarie- martie 2008 de către H..

În acord cu raţionamentul instanţei de fond, chiar dacă acestea au fost înregistrate în anul 2011, când firma era inactivă, la momentul emiterii facturilor, respectiv anul 2008, emitentul era activ din punct de vedere fiscal.

În mod corect a stabilit instanţa de fond că, atât timp cât în mod formal facturile emise conţin elementele prevăzute de dispoziţiile art. 155 Codul fiscal, iar cheltuielile sunt destinate obţinerii de venituri impozabile, respectiv achiziţiile sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, acestea sunt deductibile fiscal.

Faptul că ulterior emiterii acestor facturi, emitentul a fost declarat inactiv şi radiat, nu reprezintă un argument în sine pentru declararea ca nedeductibile a cheltuielilor şi a TVA aferentă.

În ceea ce priveşte operaţiunile economice desfăşurate cu S.C. J. S.R.L., au fost înregistrate 5 facturi fiscale, patru dintre acestea prezentând relevanţă în cauza dedusă judecăţii. Acestea vizează achiziţionarea a 8 autotractoare şi 5 remorci L..

Deşi se recunoaşte de către recurenta-intimată că aceste bunuri sunt necesare domeniul de activitate al recurentei-reclamante, motivul pentru care cheltuielile au fost declarate nedeductibile îl constituie faptul că respectivele maşini erau radiate, astfel că nu se aflau în patrimoniul S.C. J. S.R.L..

În acord cu cele reţinute de instanţa de fond, în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 19, alin. (1) şi 21 alin. (1) din Codul fiscal privind impozitul pe venit, respectiv ale art. 145 alin. (2) şi 146 alin. (1), lit. a) din Lg. 571/2003 privind TVA, în sensul că achiziţiile au fost efectuate în legătură cu obiectul de activitate al recurentei-reclamante care, de asemenea, nu poate fi ţinută pentru comportamentul fiscal altei persoane juridice.

În ceea ce priveşte contractul de împrumut nr. x/18.05.2011, recurenta-intimată aduce critici care ţin strict de modul în care a fost valorificată expertiza tehnică efectuată în cauză, cu alte cuvinte, de modul de apreciere a probelor care nu pot face obiectul instanţei de control în calea de atac a recursului.

A arătat în mod corect prima instanţă că împrumutul a fost acordat unei persoane fără scop lucrativ, aşadar, dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an. De asemenea, expertul a avut în vedere că în perioada de referinţă 05.11-2013-09.01.2014, nivelul ratei dobânzii de politică monetară stabilită de BNR a fost de 4% şi nu 4,25 % pe an, aşa cum au reţinut organele fiscale.

În sfârşit, în ceea ce priveşte impozitul reţinut pentru dividende, în mod corect instanţa de fond a anulat aceste operaţiuni fiscale suplimentare, motivat de împrejurarea obiectivă că persoana în cauză, respectiv domnul N., nu a avut calitatea de acţionar la societatea S.C. A. S.A., iar plăţile efectuate către acesta nu pot fi reîncadrate ca dividende.

În ceea ce priveşte argumentul în sensul că TVA contestat vizează perioada 01.01.2009-30.09.2014, deoarece perioada 01.10.2008-31.12.2008 nu a fost avizată, Înalta Curte apreciază că nu este întemeiat.

Recurenta a solicitat casarea hotărârii pentru acest motiv, fără a indica argumentele pentru care a considerat că întreg raţionamentul instanţei de fond a vizat o perioadă greşită.

În concluzie, constatând că instanţa de fond a dat o interpretare legală şi temeinică normelor materiale aplicabile în speţă şi a arătat în mod clar argumentele care au condus la pronunţarea sentinţei atacate, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin 8 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar cabinete asociate de practicieni în insolvenţă B. şi C. şi de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş în nume propriu şi pentru D.R.V. Braşov şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor împotriva sentinţei nr. 36 din 2 iunie 2021 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.