Legality of pandemic alert measures requiring vaccination, testing, or recovery proof as grounds for suspected discrimination

Şedinţa publică din data de 10 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 15.12.2021, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu Guvernul României, în termen legal, în temeiul art. 15 din Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătăţii publice în situaţii de risc epidemiologic şi biologic au solicitat anularea Hotărârii de Guvern nr. 1183/2021 cu modificările şi completările ulterioare ca nelegală şi netemeinică.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2033 din 27 decembrie 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele: "Admite în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., cu domiciliul procedural ales la Cabinet de avocat A., în Piatra Neamţ, judeţ Neamţ, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, cu sediul în Bucureşti, C. nr. 1.

Anulează în parte H.G. nr. 1183/2021 si H.G. nr. 1242/2021 în ce priveşte condiţionarea accesului şi a participării destinatarilor acestui act administrativ normativ la serviciile şi activităţile menţionate în cadrul celor două hotărâri contestate şi al anexelor la acestea, indiferent de persoana fizică sau juridică, de drept privat sau de drept public, care le asigură sau care le organizează, de prezentarea dovezii trecerii prin boală sau de prezentarea dovezii realizării schemei complete de vaccinare.

Menţine celelalte dispoziţii ale celor două acte administrativ normative criticate.

Obligă Guvernul României ca în toate măsurile ce se vor institui/menţine odată cu prelungirea stării de alertă să aibe în vedere doar categoriile de persoane care prezintă rezultatul negativ al unui test RT-PCR pentru infecţia cu virusul SARS -CoV-2 nu mai vechi de 72 de ore, categoriile de persoane care prezintă rezultatul negativ certificat al unui test antigen rapid pentru infecţia cu virusul SARS -CoV-2 nu mai vechi de 48 de ore şi categoriile de persoane care nu prezintă dovada efectuării unuia din cele două teste, urmând ca la stabilirea măsurilor la care se face referire anterior să fie respectat principiul nediscriminării pe criterii de vaccinare sau trecere prin boală.

Respinge în rest acţiunea.

Prezenta hotărâre se va publica în Monitorul Oficial în eventualitatea rămânerii sale definitive, faţă de prevederile art. 23 din Legea 554/2004.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare, recursul urmând a se depune la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a CAF.

Pronunţată prin intermediul grefei, azi, 27.12.2021."

3. Calea de atac exercitată

Prin recursul formulat, recurentul - pârât Guvernul României a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, iar în rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prealabil, recurentul pârât arată că sentinţa civilă nr. 2033/27.12.2021 a fost pronunţată de o instanţă necompetentă teritorial.

Totodată, în motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiille art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul arată că instanţa a pronunţat sentinţa recurată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, întrucât nu s-a limitat la a examina legalitatea actului administrativ contestat, ci a făcut aprecieri asupra oportunităţii măsurilor dispuse.

In opinia sa, instanţa de fond nu a dovedit efectiv care sunt motivele de nelegalitate a dispoziţiilor legale din cuprinsul actelor normative contestate care condiţionează accesul sau participarea destinatarilor acestor acte administrative normative la serviciile şi activităţile menţionate în cadrul celor două hotărâri de Guvern şi anexelor la acestea de prezentarea dovezii trecerii prin boală sau de prezentarea dovezii realizării schemei complete de vaccinare, soluţia fundamentându-se exclusiv pe aprecierea acesteia că prin prevederile legale anulate se creează o situaţie de discriminare a persoanelor nevaccinate faţă de persoanele trecute prin boală sau cele vaccinate.

Cu toate aceste, instanţa nu numai că nu s-a limitat la analiza legalităţii actului, ci s-a substituit specialiştilor şi a depăşit chiar cadrul procesual făcând referiri la aspecte care excedează obiectului cauzei, menţionând în considerente informaţii şi date care vizează aspecte medicale legate de imunitatea obţinută prin vaccinare sau prin trecerea prin boală şi de gradul de contagiozitate al bolii prin raportare la categoriile de persoane vaccinate, imunizate natural sau nevaccinate, pronuntându-se asupra politicii de sănătate publică a statului român în ceea ce priveşte aspecte care sunt strict de ordin medical si care excedează competenţelor judecătorului fondului.

Aspectele ştiinţifice, de natură medicală, ţin de aprecierea informaţiilor furnizate de INSP şi de analiza factorilor de risc care au sprijinit hotărârea C.N.S.U., ce a stat la baza emiterii hotărârilor de Guvern.

Consideră recurentul că documentele care au stat la baza emiterii actelor administrative, întocmite de specialişti, dovedesc faptul că este necesară menţinerea stării de alertă; din lecturarea analizei factorilor de risc din august rezultă că, deşi sunt puţine cazuri, numărul acestora este în creştere, fiind necesară prudenţă şi menţinerea unor măsuri de protecţie.

Faţă de aceste date, instanţa de judecată şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti când a stabilit fără putinţă de tăgadă că gradul de contagiozitate a persoanelor imunizate natural sau a celor vaccinate poate fi acelaşi cu acela al persoanelor nevaccinate, aspect care relevă caracterul discriminatoriu al măsurilor impuse prin raportare Ia aceste categorii de persoane.

Mai mult decât atât, şi soluţia instanţei de fond de obligare a Guvernului României ca, pe viitor, să reglementeze în sensul dispus este o evidentă ingerinţă în activitatea legislativului, cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiille art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul arată că instanţa de fond nu a analizat excepţiile invocate, motiv pentru care apreciază necesară reiterarea acestora în recurs.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. critică recurentul soluţia instanţei de fond întrucât aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanţa de fond lăsând neanalizate susţinerile părţilor, chestiunile de fapt şi de drept care au determinat soluţia de admitere a cererii de anulare.

În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiille art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că în contextul declarării stării de alertă generată de pandemia de COV1D-19, Parlamentul României a adoptat prin Legea nr. 55/2020 măsuri restrictive, cu caracter esenţialmente temporar şi, după caz, gradual, proporţionale cu nivelul de gravitate prognozat sau manifestat al acesteia, necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa drepturilor convenţionale, unionale şi constituţionale la viaţă, integritate fizică şi sănătate ale persoanelor, în mod nediscriminatoriu, şi iară a aduce atingere existenţei altor drepturi sau libertăţi fundamentale.

Astfel, trebuie avut în vedere articolul 3 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, potrivit căruia "Starea de alertă poate fi prelungită ori de câte ori analiza factorilor de risc indică necesitatea menţinerii răspunsului amplificat pentru o perioadă de timp suplimentară, care nu poate fi mai mare de 30 zile.".

Aşadar, arată recurentul că măsura privind prelungirea stării de alertă propusă în Analiza factorilor de risc este rezultatul analizei de oportunitate pe care îl exercită autorităţile publice în atingerea unui scop legitim, pentru care au fost împuternicite, din Capitolul II. Intensitatea situaţiei de urgenţă, respectiv viteza de evoluţie, înregistrată sau prognozată, a fenomenelor distructive şi gradul de perturbare a stării de normalitate .

Contextul nu este numai naţional, ci analiza factorilor de risc a avut în vedere contextul european/internaţional, considerentele de oportunitate sunt legate şi de aceste riscuri de infectare.

Cu privire la legalitatea emiterii H.G. nr. 1242/2021, arătă recurentul că în art. 6 lit. c) şi d) din Legea nr. 55/2020 este stipulat faptul că "hotărârile prin care se declară ori se prelungeşte starea de alertă, precum şi cele prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă cuprind: măsuri pentru creşterea capacităţii de răspuns, asigurarea rezilienţei comunităţilor şi diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condiţiile concrete de aplicare şi destinatarii acestor măsuri; instituţiile şi autorităţile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor, după caz".

Aşadar, apreciază recurentul faptul că legiuitorul a dat posibilitatea ca, prin hotărâre de Guvern, să fie stabilite măsuri pentru capacitatea de răspuns, inclusiv măsuri de natură a restrânge anumite drepturi, astfel cum rezidă din chiar art. 1 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 care explică în mod clar că toate măsurile luate în perioada stării de alertă pot restrânge drepturi fundamentale.

Restrângerea unor drepturi constituţionale este admisă atunci când răspunde nevoii de a asigura securitatea juridică a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, atât din perspectiva intereselor individuale, cât şi a celor naţionale sau de grup şi a binelui public, fiind şi o modalitate de salvgardare a unor drepturi în situaţiile în care exerciţiul lor are un caracter antisocial.

Restricţionarea accesului persoanelor nevaccinate/netrecute prin boală/netestate în diferite spaţii publice unde există risc de infectare are în vedere totodată şi interesul acestor persoane de a nu se expune pericolului îmbolnăvirii, care în contextul unei libertăţi totale ar genera o răspândire incontrolabilă a bolii, cu efecte devastatoare asupra capacităţii sistemelor de sănătate de a asigura asistenţa medicală, aşa cum de altfel - şi în condiţiile adoptării masurilor preventive, restrictive - au fost suprasolicitate în perioada octombrie- noiembrie 2021.

Restrângerea acestei libertăţi este temporară, proporţională cu pericolul generat de pandemia de Covid-19, nediscriminatorie, în sensul că se aplică tuturor cetăţenilor şi este stabilită prin lege, fiind prevăzută de Legea nr. 55/2020 la art. 5 alin. (3) lit. a).

Este respectată analiza de proporţionalitate care urmăreşte să stabilească dacă se păstrează un just echilibru între interesele generale ale societăţii şi interesului reclamanţilor, respectiv dacă ingerinţa răspunde unei nevoi sociale imperioase.

Legea fundamentală solicită autorităţilor statului să dispună măsuri necesare pentru asigurarea sănătăţii publice şi dă posibilitatea ca aceste măsuri să fie realizate prin restrângerea unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

Referitor la susţinerile reclamanţilor potrivit cărora măsurile de prevenire dispuse prin actele mai sus menţionate creează situaţii discriminatorii între cetăţeni, susţineri preluate şi de instanţa de fond în sentinţa în cauză, precizăm faptul că acestea sunt neîntemeiate, întrucât "evaluarea riscului reprezentat de pandemia cu SARS-CoV-2 este stratificată în continuare pentru următoarele grupuri din populaţia totală: populaţia generală vaccinată şi nevaccinată; populaţia vulnerabilă vaccinată şi nevaccinată.

Evaluarea se bazează pe următoarele elemente: cei vaccinaţi au o probabilitate mai mică de infectare şi un impact mai mic al unei astfel de infecţii decât cei nevaccinaţi, în timp ce populaţia vulnerabilă suferă un impact mai mare dacă are Ioc infecţia, în comparaţie cu populaţia generală.

Cu privire la pretinsa discriminare instituită prin măsurile dispuse (întrucât se recunosc mai multe drepturi celor vaccinaţi sau imunizaţi natural), opinează recurentul că, relaxarea treptată presupune evitarea oricăror riscuri de escaladare a cazurilor, prin redeschiderea anumitor evenimente sociale treptat, fiind necesară luarea unor măsuri de precauţie, cea mai la îndemână fiind aceea ca persoanele să facă dovada că nu sunt purtătoare de virus, şi astfel, că nu vor contribui la răspândirea acestuia în cadrul comunităţii.

Deşi instanţa de fond a reţinut existenţa unei discriminări prin adoptarea măsurilor analizate, aceasta nu arată care este criteriul identificat, dintre cele prevăzute la art. 2 din O.G. nr. 137/2000, susţine recurentul. Atât timp cât legiuitorul a indicat în cuprinsul actului normativ referit criteriul de discriminare boală cronică necontagioasă, per a contrario, în speţa recurentului, Covid-19 fiind o boală contagioasă, care se transmite pe cale respiratorie, este evident că restrângerea activităţilor persoanelor care nu au luat un minim de precauţie pentru prevenirea răspândirii virusului nu poate fi apreciată ca discriminatorie.

Aşadar nu se poate vorbi despre încălcare principiului egalităţii şi, implicit, existenţa unei discriminări, decât atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, susţine recurentul.

Art. 14 din CEDO oferă protecţie împotriva oricăror discriminări, dar orice diferenţă de tratament nu semnifică, în mod automat, încălcarea sa. Pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoanele aflate în situaţii analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferenţial şi că distincţia nu îşi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

Pentru a modera afectarea sectoarelor sociale şi economice, în condiţiile în care a asigurat atât necesarul de vaccin, cât şi locuri de administrare gratuită a acestuia pentru populaţie, autorităţile au prevăzut ca desfăşurarea unor activităţi cu risc epidemiologie ridicat (care implică, prin specificul lor, adunarea împreună într-un spaţiu limitat a unui număr semnificativ de persoane) să aibă Ioc în condiţiile participării persoanelor imunizate prin vaccinare sau care prezintă dovada unui test negativ sau a trecerii prin boală în ultimele 90 de zile. Acest lucru este necesar pentru a limita apariţia infectării unui număr mare de persoane în acelaşi timp.

În ceea ce priveşte măsurile privind prezentarea certificatului digital al Uniunii Europene, reglementat prin O.U.G. nr. 68/2021 privind adoptarea unor măsuri pentru punerea în aplicare a cadrului european pentru eliberarea, verificarea si acceptarea certificatului digital al Uniunii Europene privind COVID pentru a facilita libera circulaţie pe durata pandemiei de COVID-19, România a procedat prin adoptarea hotărârilor de Guvern la armonizarea legislaţiei naţionale cu Regulamentului (UE) 2021/954 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 iunie 2021 privind cadrul pentru eliberarea, verificarea şi acceptarea certificatelor interoperabile de vaccinare, testare şi vindecare de Covid-19, pentru asigurarea liberei circulaţii a persoanelor în cadrul statelor Uniunii Europene, şi nu este limitată aplicabilitatea acestora la utilizarea lor între statele membre, fiind acceptate ca dovezi şi pe teritoriul naţional.

Această recomandare este cuprinsă în Regulamentul sus-menţionat, la pct. 49, mai arată recurentul.

Mai mult decât atât, certificatul european digital reprezintă înscrisul care dovedeşte îndeplinirea condiţiilor necesare pentru participarea la evenimente, care să înlăture riscul infectărilor (vaccinare, testare, trecere prin boală) şi nu neapărat o condiţie pentru participarea le evenimente.

Nu în ultimul rând, precizează recurentul că restrângerea unor drepturi şi libertăţi în contextul pandemiei de COVID- 19 este stabilită în Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COV1D-19, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea şi articolul 53 alin. (2) din Constituţia României solicită autorităţilor statului să dispună măsuri necesare pentru asigurarea sănătăţii publice, şi, dă posibilitatea ca aceste măsuri să fie realizate prin restrângerea unor drepturi şi libertăţi fundamentale. Legiuitorul a permis ca prin hotărâre de guvern să poată fi adoptate măsuri pentru asigurarea rezilienţei comunităţilor, respectiv "măsuri de protecţie a vieţii şi pentru limitarea efectelor tipului de risc produs asupra sănătăţii persoanelor".

Analiza de proporţionalitate urmăreşte să stabilească dacă se păstrează un just echilibru între interesele generale ale societăţii şi interesului reclamantei, respectiv dacă ingerinţa răspunde unei nevoi sociale imperioase. Autorităţile publice sunt primele care exercită puterea de apreciere asupra necesităţii ingerinţei,Ia momentul emiterii actului. Măsurile anulate se circumscriu sferei drepturilor care pot fi restrânse de autorităţile competente, potrivit art. 5 alin. (3) Iit. a) din Legea nr. 55/2020.

Aşadar, concluzionează recurentul toate măsurile au fost luate în limitele legale, având la bază principiul priorităţii interesului public, astfel că nu se poate discuta despre un exces de putere în impunerea restricţiilor, acestea fiind absolut necesare dată fiind situaţia de fapt.

Concluzionând, măsurile conţinute de prevederile legale anulate de instanţa de fond au fost dispuse în contextul combaterii pandemiei de coronavirus, fiind subsumate obligaţiei statului de ocrotire a sănătăţii publice - art. 34 alin. (2) din Constituţia României

Acestea au fost adoptate şi implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just şi proporţional echilibru între drepturile şi libertăţile fundamentale, în ansamblul lor, fiind urmărit un scop legitim, în sensul avut în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu respectarea art. 53 din Constituţia României.

Prin urmare, nu sunt situaţii identîce/analoage/egale şi se poate justifica o diferenţă de tratament juridic, pe criterii obiective şi rezonabile, nefiind încălcate prevederile art, 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 55/2020, care face referire la principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.

Se reţine că, în cauza dedusă judecăţii, s-a solicitat anularea Hotărârii Guvernului nr. 1183/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 9 noiembrie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 şi a Hotărârii Guvernului nr. 1242/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 9 decembrie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19.

Prealabil, Înalta Curte respinge ca neîntemeiată critica recurentului pârât vizând faptul că sentinţa civilă nr. 2033/27.12.2021 a fost pronunţată de o instanţă necompetentă teritorial faţă de împrejurarea că prin decizia nr. 6334 din 14 decembrie 2021, instanţa de control judiciar chemată să se pronunţe asupra regulatorului de competenţă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A. şi B. în favoarea completului de fond de judecător unic din cadrul secţiei a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

În raport de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 4 C. proc. civ. se invocă faptul că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti la pronunţarea soluţiei de admitere a acţiunii şi de anulare în parte a actelor contestate.

În cadrul acestui motiv de casare se invocă faptul că prima instanţă şi-a depăşit atribuţiile deoarece nu s-a limitat a examina legalitatea actului administrativ ci a făcut aprecieri asupra oportunităţii măsurilor dispuse, iar anularea a avut în vedere nu motive precise de nelegalitate ci aprecieri privind oportunitatea în sensul că măsurile dispuse nu sunt justificate şi nu sunt proporţionale fiind de natură a crea o situaţie de discriminare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 4 C. proc. civ. nu este fondat în cauză neputându-se reţine că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti în analiza realizată asupra legalităţii hotărârilor contestate.

În cauză nu se poate reţine faptul că verificarea legalităţii hotărârilor anulare de prima instanţă s-a realizat cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti în sensul analizării oportunităţii emiterii actelor, acte în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 55/2020.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea plecând de la premisa că măsurile dispuse prin H.G. nr. 1183/2021 si nr. 1242/2021 sunt discriminatorii. Dar această constatare a existenţei unei situaţii de discriminare priveşte instituirea unui regim diferit de participare la viaţa publică şi privată între persoanele care beneficiază de certificat de vaccinare cu schema completă, persoanele care au trecut prin boală, persoanele care prezintă rezultatul negativ al unui test RT-PCR pentru infecţia cu virusul SARS -CoV-2 nu mai vechi de 72 de ore, persoanele care prezintă rezultatul negativ certificat al unui test antigen rapid pentru infecţia cu virusul SARS -CoV-2 nu mai vechi de 48 de ore si persoanele care nu prezintă dovada pentru niciuna din împrejurarile de mai sus, urmează a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 5) C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", este nefondat. Acesta vizează neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care defineşte nulitatea ca fiind sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public, şi relativă, în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.

Concret, s-a imputat primei instanţe faptul că nu a analizat excepţiile invocate.

Raportat la motivele invocate de recurent, Înalta Curte constată că nu există neregularităţi de ordin procedural care să fie sancţionate cu nulitatea.

Din practicaua sentinţei recurate rezultă în mod explicit că prima instanţă a pus în discuţia părţilor excepţiile invocate de către pârât prin întâmpinare, respectiv excepţia netimbrării, excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii prealabile şi excepţia lipsei de interes. În acest sens, prima instanţă a repins excepţia netimbrării constatând că reclamanţii au achitat taxa de timbru în cuantumul pus în vedere de către instanţă, a respins, de asemenea, excepţia inadmisibilităţii, faţă de împrejurarea că ambele acte administrativ normative atacate se afla in circuitul civil, fata de prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 conform carora odată ce un act administrativ a intrat în circuitul civil nu mai este necesară efectuarea procedurii prealabile în vederea atacării sale în contencios administrativ şi faţă de decizia pronunţată în prezenta cauza de ICCJ in regulator de competenţă, conform căreia, în speţă, se au în vedere prevederile procedurale ale Legii nr. 554/2004 şi a respins excepţia lipsei de interes faţă de faptul că reclamanţii au arătat că sunt afectaţi în mod direct de cele două acte administrativ normative pe care le-au atacat, care li se aplica si lor si care le cauzează un prejudiciu personal inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea credinţei religioase personale, astfel încât aceştia au justificat interesul personal şi direct în formularea prezentei acţiuni.

Aşadar, constată Înalta Curte că nu au fost încălcate norme de ordin procedural în maniera în care a procedat prima instanţă la soluţionarea fondului cauzei.

În ceea ce priveşte, însă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, este fondat, instanţa de fond făcând o greşită interpretare şi aplicare a textelor de lege incidente în cauză.

Înalta Curte apreciază că nu pot fi reţinute elemente de nelegalitate ale hotărârii de guvern, reclamanţii neprezentând motive apte să conducă la anularea acestui act administrativ contestat.

Legalitatea actelor administrative impune respectarea anumitor cerinţe: actele să fie adoptate sau emise de către autorităţile competente din punct de vedere material/teritorial şi în limitele acestor competenţe; conţinutul actului administrativ să fie conform cu conţinutul legii în baza căreia este emis; actele să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pun în executare; actele să fie adoptate sau emise în forma specifică actelor administrative şi a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege.

Toate aceste cerinţe esenţiale au fost respectate în cauză, hotărârile de guvern fiind emise în deplină concordanţă cu prevederile art. 3, 4, 6 şi art. 71 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, pornind de la contextul generat de dinamica evoluţiei situaţiei epidemiologice naţionale, dar şi internaţionale, determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, împrejurare care reclamă adoptarea unor noi măsuri care să permită autorităţilor publice să intervină eficient şi cu mijloace adecvate pentru gestionarea crizei în discuţie.

Hotărârile de Guvern contestate cuprinde măsurile concrete necesar a fi întreprinse pe durata stării de alertă pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, posibilitatea restrângerii unor drepturi şi libertăţi fiind prevăzută de Legea nr. 55/2020 şi nu de actul contestat, în acord cu prevederile legale şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional care a statuat faptul că restrângerea drepturilor şi a libertăţilor nu se poate realiza decât prin lege, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 53 şi ale art. 115 alin. (6) din Constituţie.

Aşadar, actele normative care fac obiectul acţiunii s-au emis pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 şi, în mod evident, nu conţine soluţii legislative care să fie contrare cu concepţia sau finalitatea urmărită de actele de bază.

Înalta Curte reţine că prin dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de Covid 19 s-a reglementat starea de alertă ca fiind acel răspuns la o situaţie de urgenţă de amploarea şi intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporţional cu nivelul de gravitate, manifestat sau prognozat al acesteia şi necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa vieţii, sănătăţii persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale şi culturale importante ori a proprietăţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 55/2020 s-a stabilit că una dintre măsurile pentru diminuarea impactului de risc este limitarea sau suspendarea pe durată determinată a activităţii unor instituţii sau operatori economici.

Prin acelaşi act normativ legiuitorul primar a conferit posibilitatea Guvernului ca prin emiterea unor hotărâri să stabilească măsuri pentru creşterea capacităţii de răspuns la situaţia pandemică constatată inclusiv măsuri de natură a restrânge anumite drepturi fundamentale.

În cazul concret, pentru adoptarea măsurilor criticate de către recurentul-reclamant s-a avut în vedere evaluarea menţinerii unui răspuns adecvat situaţiei de urgenţă determinată de răspândirea noului Coronavirus.

În mod cert măsurile contestate sunt prevăzute de lege, posibilitatea instituirii acestor măsuri prin hotărâre de guvern este prevăzută de art. 6 lit. c) din Legea nr. 55/2020. În acest context, nu se poate aprecia că drepturile fundamentale ar fi fost restrânse prin hotărârile de guvern a căror legalitate este analizată, ele fiind, în realitate, restrânse chiar de Legea nr. 55/2020, faţă de care H.G. contestate reprezintă doar act de aplicare.

Aşadar, Hotărârile de Guvern a căror legalitate este analizată de instanţa de contencios administrativ cuprinde măsurile concrete necesar a fi întreprinse pe durata stării de alertă pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (3) lit. b) şi lit. f) din Legea nr. 55/2020, potrivit cărora unele dintre măsurile pentru diminuarea impactului de risc sunt "restrângerea sau interzicerea circulaţiei persoanelor şi vehiculelor în locurile şi, după caz, în intervalele orare stabilite" şi "limitarea sau suspendarea, pe durată determinată, a activităţii unor instituţii sau operatori economici".

De asemenea, în art. 6 lit. c) şi d) din lege, este stipulat faptul că "hotărârile prin care se declară ori se prelungeşte starea de alertă, precum şi cele prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă cuprind: c) măsuri pentru creşterea capacităţii de răspuns, asigurarea rezilienţei comunităţilor şi diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condiţiile concrete de aplicare şi destinatarii acestor măsuri; d) instituţiile şi autorităţile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor, după caz".

În aceste condiţii, actul normativ atacat este adoptat cu respectarea Legii nr. 55/2020, acesta fiind emis de legiuitor ca urmare directă a situaţiei pandemice din România, situaţie de notorietate publică de altfel, care impune, din partea autorităţilor statului, luarea unor măsuri de protejare a populaţiei din România, fiind ştiut faptul că, la nivel mondial, toate statele afectate de pandemie au luat măsuri restrictive care afectează anumite libertăţi cetăţeneşti.

În ceea ce priveşte încălcarea drepturilor fundamentale garantate de Constituţie, Înalta Curte reţine că toate măsurile dispuse atât în perioada stării de urgenţă, cât şi în prezent, în perioada stării de alertă, au fost instituite în limitele permise de Constituţia României, în măsura art. 53 din Constituţie care prevede că "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată in mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii."

Conform normei juridice referite, trei condiţii cumulative trebuie respectate pentru că, anumite drepturi ale persoanelor, să poată fi restrânse, în condiţii legalmente corecte, în contextul stării de urgenţă:

Ingerinţa trebuie să fie prevăzută de lege

Potrivit C.E.D.O., prin lege se înţelege orice act normativ care este accesibil şi previzibil.

În situaţia de faţă, restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor în stare de urgenţă nu este dispusă de Guvernul României, prin H.G. contestate, ci este prevăzută într-o lege, anume Legea nr. 55/2020.

Astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa constituţională, restrângerea unor drepturi constituţionale este admisă, ea răspunzând nevoii de a asigura securitatea juridică a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, atât din perspectiva intereselor individuale, cât şi a celor naţionale sau de grup şi a binelui public, fiind şi o modalitate de salvgardare a unor drepturi în situaţiile în care exerciţiul lor are un caracter antisocial.

Ingerinţa trebuie să urmărească un scop legitim

În acest caz măsurile care limitează drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie să aibă drept scopuri protejarea sănătăţii şi siguranţa publică. Convenţia europeană enumera scopurile care pot da caracter legitim restrângerii unui drept relativ: securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei, protejarea drepturilor şi libertăţilor altora, împiedicarea divulgării de informaţii confidenţiale sau garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii.

Şi această condiţie este îndeplinită, măsurile fiind dispuse în vederea prevenirii şi împiedicării răspândirii la nivel naţional a virusului SARS-CoV2.

Ingerinţa trebuie să fie necesară şi proporţională într-o societate democratică

Curtea europeană a apreciat că ingerinţa trebuie să răspundă unei nevoi sociale imperioase. Autorităţile statului sunt cele care vor aprecia necesitatea ingerinţei, pentru că ele dispun de o marjă de apreciere, mai mult sau mai puţin vastă în funcţie de dreptul în cauză. Jurisprudenţa Curţii europene cere ca ingerinţa să fie proporţională cu scopul legitim urmărit. Aprecierea, în concret, a proporţionalităţii pe care o face Curtea europeană ţine cont de existenţa nevoii sociale imperioase, or, în speţă, toate măsurile sunt dispuse în scopul îndeplinirii obligaţiei ce-i incumbă Statului Român, potrivit art. 34 alin. (2) din Constituţia României, unde se stipulează faptul că "statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea [...] sănătăţii publice".

Conform art. 3 - "Accesul echitabil la îngrijirile de sănătate" din Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinii, Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, ratificată de România prin Legea nr. 17/2001, "părţile iau, ţinând seama de nevoile de sănătate şi de resursele disponibile, măsurile adecvate în scopul de a asigura, în sfera jurisdicţiei lor, accesul echitabil la îngrijiri de sănătate de calitate adecvată".

Astfel, se poate aprecia că măsurile stabilite de autorităţi în contextul combaterii pandemiei de coronavirus au fost subsumate obligaţiei statului de ocrotire a sănătăţii publice, fiind adoptate şi implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just şi proporţional echilibru între drepturile şi libertăţile fundamentale, în ansamblul lor.

Toate măsurile au fost luate în limitele legale, având la bază principiul priorităţii interesului public şi protejarea sănătăţii publice, acestea fiind absolut necesare dată fiind situaţia de fapt.

Cu privire la încălcarea principiului nediscriminării, Înalta Curte reţine că persoanele care deţin certificatul covid în cele trei forme, în comparaţie cu persoanele care nu sunt vaccinate, nu s-au testat sau nu au trecut prin boală, nu sunt în situaţii comparabile, existând situaţii diferite, adică persoane care sunt în situaţii deosebite, raportat la pericol şi, prin urmare, sunt justificate aplicarea unor măsuri distincte.

Referitor la cerere de intervenţie accesorie formulată de pârâtul Ministerul Afacerilor de Interne în recurs, Înalta Curte o va admite faţă de dispoziţiile art. 61 alin. (1) şi (2) şi art. 64 alin. (2) C. proc. civ., reţinând şi aspectul că Ministerul Afacerilor de Interne are calitatea de iniţiator al actelor normative contestate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 teza I din C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii formulate de reclamanţi A. şi B., urmând a admite cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului împotriva sentinţei civile nr. 2033 din 27 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în tot sentinţa recurată şi, în rejudecare, respinge în tot acţiunea.

Admite cererea de intervenţie accesorie formulată de pârâtul Ministerul Afacerilor de Interne în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 mai 2022.