FGA exclusion of late payment penalties from insurance claims and application of the insolvency freeze on accessory debts
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant's recourse, thereby upholding the appeal court’s judgment that rejected the claimant's initial lawsuit, resulting in the partial denial of late payment penalties by the Guaranty Fund of Insurers. The dispute arose from a traffic accident where the insured vehicle's insurer entered bankruptcy proceedings; the claimant, relying on a final criminal sentence that ordered the insolvent insurer to pay damages and 0.2% daily late interest until full payment, sued the Guaranty Fund to cover the penalties accruing after the bankruptcy filing date, which the Fund had limited to the period prior to the opening of insolvency. The court held that late payment penalties, which stem from the insurer's culpable failure to meet contractual deadlines rather than the insured risk itself, do not qualify as "insurance claims" under Article 4(1)(a) of Law No. 213/2015 or Article 3(1)(i) of Law No. 503/2004, nor does the Guaranty Fund assume the debtor insurer's contractual obligations or liability for accessory charges generated by its bad faith. Consequently, the court applied Article 80(1) of Law No. 85/2014, which bars the addition of interest, penalties, or other accessories to claims arising before the opening of insolvency proceedings, confirming that the Fund’s obligation is limited to guaranteeing indemnities/damages within statutory caps and excluding interest or penalties associated with the insurer's late performance.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, art. 2214 C. civ; FGA exclusion of late payment penalties from insurance claims and application of the insolvency freeze on accessory debts: The dispute arose from a traffic accident where the insured vehicle's insurer entered bankruptcy proceedings; the claimant, relying on a final criminal sentence that ordered the insolvent insurer to pay damages and 0.2% daily late interest until full payment, sued the Guaranty Fund to cover the penalties accruing after the bankruptcy filing date, which the Fund had limited to the period prior to the opening of insolvency. The court held that late payment penalties, which stem from the insurer's culpable failure to meet contractual deadlines rather than the insured risk itself, do not qualify as "insurance claims" under Article 4(1)(a) of Law No. 213/2015 or Article 3(1)(i) of Law No. 503/2004, nor does the Guaranty Fund assume the debtor insurer's contractual obligations or liability for accessory charges generated by its bad faith. Consequently, the court applied Article 80(1) of Law No. 85/2014, which bars the addition of interest, penalties, or other accessories to claims arising before the opening of insolvency proceedings, confirming that the Fund’s obligation is limited to guaranteeing indemnities/damages within statutory caps and excluding interest or penalties associated with the insurer's late performance.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the dispositive to dismiss the recourse as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 10 mai 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în data de 20.12.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:
1. Anularea în parte a deciziei nr. 22013/06.12.2019 emisă de pârât.
2. Obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere până la achitarea debitului principal, potrivit sentinţei penale nr. 283/11.04.2019 pronunţate de Judecătoria sector 2 Bucureşti, în dosarul nr. x/2018.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 435 din 17 iunie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 435 din 17 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere.
În motivarea recursului arată că prima instanţă a făcut o interpretare greşită a sintagmei "creanţe de asigurare", apreciind că penalităţile de întârziere au fost acceptate la plată, astfel cum au fost menţionate în hotărârea judecătorească definitivă, dar condiţionată de modul de calcul, respectiv de la data de 12.04.2016 şi până la data de 16.02.2017, data deschiderii procedurii insolvenţei faţă de societatea de asigurare.
Astfe, instanţa de fond a omis aplicarea efectelor unei hotărâri judecătoreaşti definitive şi executorii şi faptul că instanţa penală nu a limitat întinderea penalităţilor.
4. Apărările intimatului-pârât
Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate.
În esenţă, susţine că prima instanţă a reţinut în mod corect starea de fapt şi a făcut o corectă aplicare a textelor de lege incidente.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
In data de 28.01.2015 a avut loc un accident rutier din culpa exclusivă a conducătorului autovehiculului înmatriculat cu nr. x (asigurat RCA la B.), prin care a fost avariat autovehiculul înmatriculat cu nr. x condus de reclamantul A..
Prin sentinţa penală nr. 283/11.04.2019 pronunţată de Judecatoria Sector 2 Bucuresti, în dosarul nr. x/2018, definitivă prin respingerea apelurilor, prin decizia penală nr. 891/A/19.06.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, partea responsabilă civilmente B. S.A. a fost obligată la plata către partea civilă A., a sumei de 35.000 euro cu titlu de daune morale, precum şi la plata penalităţilor de 0,2%/zi de întârziere, calculate la suma de 35.000 euro, de la data de 12.04.2016 pănă la achitarea efectivă a debitului.
Prin cererea de plata nr. x/25.06.2019, reclamantul a solicitat pârâtului FGA plata sumelor anterior menţionate.
Prin decizia nr. 22013/06.12.2019 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) cererea a fost admisă numai în parte, în privinţa daunelor morale de 35.000 euro, a cheltuielilor de judecată şi a penalităţilor de numai 23.800 euro, calculate însă numai până la data de 16.02.2017 (data deschiderii procedurii falimentului împotriva societăţii de asigurare), cu motivarea că potrivit art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 "Nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii" .
Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."
Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".
De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."
Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale dobânzilor legale şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.
Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între persoana vinovată de producerea accidentului şi asigurător):
"Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38:
"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."
Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:
"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod:
"Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."
Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.
Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii (precum cheltuielile de judecată generate de litigiul pornit ca urmare a neplăţii la timp a despăgubirii) şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.
În concluzie, penalităţile datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale. Instanţa de fond a dat o interpretare corectă dispoziţiilor legale incidente cauzei.
Din acest punct de vedere, aserţiunea instanţei de fond în sensul că reclamantul nu avea "de plano" dreptul la despăgubiri din partea FGA pentru penalităţile de întârziere generate de conduita ilicită a societăţii de asigurare, acestea nereprezentând creanţe de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, este corectă.
Cu toate acestea, pârâtul FGA a recunoscut reclamantului, parţial, dreptul la acordarea penalităţilor, deşi atât prin întâmpinarea de la fond, cât şi prin cea formulată în recurs, a neagat de principiu acest drept, afirmând că penalităţile nu reprezintă creanţe de asigurare.
In ceea ce priveste modul de calcul al penalităţilor, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că hotărârea judecătorească penală nu este obligatorie pentru FGA, întrucât FGA nu a fost parte în respectivul proces.
Totodată, dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.
Potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări (în ipoteza în care penalităţile pot constitui creanţe de asigurare) poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2).
Aşadar, reclamantul are posibilitatea aplicării procedurii reglementată de dispoziţiile legale anterior citate în cazul în care pretenţiile sale nu sunt acoperite de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Totodată, Înalta Curte reţine că pârâtul FGA a stabilit în mod corect în cuprinsul deciziei contestate plata parţială a penalităţilor de întârziere, respectiv de la data de 12.04.2016 şi până la data de 16.02.2017, data deschiderii procedurii insolvenţei faţă de societatea de asigurare, în acor cu dispoziţiile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, potrivit carora:
"Nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii".
În acest context, susţinerile reclamantului, reiterate şi în cererea de recurs, în sensul că instanţa penală nu a limitat întinderea penalităţilor, deşi cunostea că asiguratorul era deja în procedura falimentului (presupunând că hotătârea penală ar fi opozabila FGA-ului) nu poate fi reţinută, dat fiind ca instanţa penală nu a analizat incidenţa art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 (nefiind purtată vreo discuţie pe acest aspect), întinderea penalităţilor fiind stabilită numai din perspectiva art. 37 si 38 din Norma ASF nr. 23/2014 care nu limitează în timp penalităţile (ceea ce este firesc, deoarece obiectul de reglementare al Normei ASF nu îl constituie falimentul societăţilor de asigurare).
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 435 din 17 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 435 din 17 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 mai 2022.