Banking discrimination: Legality of age-based loan eligibility criteria under anti-discrimination law

Şedinţa publică din data de 10 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea Bancară A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul National pentru Combaterea Discriminării şi intervenienta forţată - terţ introdus în proces B., solicitând ca în contradictoriu cu aceştia să se dispună anularea Hotărârii nr. 317/10.06.2019 în sensul exonerării de la plata amenzii contravenţionale în cuantum de 2.000 RON, aplicată potrivit art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 şi al exonerării de la recomandarea făcută către Bancă în sensul eliminării criteriului de vârsta, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 155 din 9 martie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea în anulare, formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi intervenienta-pârâtă B., ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.A. în temeiul dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate iar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Referitor la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta a susţinut că instanţa a analizat în mod greşit dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 448/2006.

Astfel, una din condiţiile de eligibilitate impuse de BNR prin Regulamentul nr. 17/2012 completat de Regulamentul nr. 6/2018 este ca vârsta maximă a clienţilor la data rambursării integrale a creditului să fie de 75 ani, or, dna. B. avea la momentul solicitării creditului în anul 2018 - 75 ani.

Banca nu a refuzat de facto acordarea unui credit intimatei, ci i-a comunicat faptul că vârsta de 75 ani nu este eligibilă şi nu se încadrează în condiţiile de rambursare ale creditului ce se întinde pe 10 ani.

Mai arată recurentul că este greşită reţinerea instanţei de fond în sensul că Regulamentul BNR nr. 17/2012 nu stabileşte nicio limită de vărstă pentru acordarea diferitelor tipuri de credite.

Scopul regulamentelor BNR este acela de a face trimitere către reglementările interne stabilite la nivelul fiecărei bănci în parte.

Or, A. nu a aplicat niciodată criterii discriminatorii, ci a aplicat normele legale ce reglementează prudenţa activităţii de creditare. Banca aplică aceleaşi condiţii de creditare pentru toate persoanele fizice cu/fără handicap.

Mai arată recurentul că nu există niciun act normativ care să impună sau să oblige băncile să acorde credite persoanelor fizice/juridice care nu se încadrează în condiţiile de eligibilitate stabilite de fiecare bancă în parte.

În speţă nu există discriminare, fiind vorba de un client care nu se încadrează în condiţiile de eligibilitate stabilite bancă.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 pentru prevenirea şi sancţionarea faptelor de discriminare, Hotărârea nr. 317 din 10 iunie 2019 prin care Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în urma soluţionării petiţiei nr. 7103/155.11.2018 depusă de petenta B. privind refuzul recurentei de a-i acorda un credit, a stabilit că faptele sesizate constituie fapte de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) şi art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000 şi, în consecinţă, a aplicat recurentei o amendă contravenţională în cuantum de 2000 RON, în baza art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 şi i-a recomandat băncii reclamante să reanalizeze condiţiile de creditare şi să elimine criteriul de vârstă, ca reprezentând singurul motiv pentru care un împrumut nu poate fi obţinut, şi pe viitor să ofere informaţii celor care solicită împrumut în concordaţă cu reglementări reţinute.

Prin actul atacat s-a reţinut refuzul recurentei de a-i acorda intimatei un credit pe motiv că,,... una dintre condiţiile impuse de Bancă este ca vârsta maximă a clienţilor la data rambursării integrale a creditului să fie de 75 de ani", iar, … nicio persoană, cu sau fără handicap, nu poate fi eligibilă pentru a putea beneficia de un credit bancar de 10.000 Euro, dacă la data accesării unui astfel de credit are 75 de ani împliniţi.".

Soluţionând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate toate motivele de nelegalitate invocate de către reclamantă, concluzionând că a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament, criteriul de aplicare a tratamentului diferenţiat concretizat în neacordarea creditului, fiind reprezentat de vârsta persoanei care solicită creditul şi implicit, prin aplicarea faţă de acest criteriu a unui tratament diferit s-a adus "atingere unui drept conferit de lege, fără deosebire în funcţie de vârstă, dreptul fiind recunoscut prin art. 27 alin. (1) din Legea nr. 448/2006.".

Această concluzie este corectă, fiind însuşită şi de către instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident în cauză.

Noţiunea de discriminare, invocată ca temei al cererii, este definită în dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 ca fiind "orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."

Aşa cum rezultă din hotărârea CEDO în cauza Thlimmenos c. Greciei (2000), discriminarea presupune, între altele, lipsa unei justificări obiective şi rezonabile; ea se poate reţine atunci când se omite tratarea diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, a unor persoane aflate în situaţii comparabile sau aflate în situaţii diferite, necomparabile.

Dispoziţiile art. 20 alin. (6) din Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare stipulează că persoana interesată va prezenta în faţa CNCD fapte pe baza cărora să poată fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoana împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament.

Principiul nediscriminării este consacrat atât în dreptul intern, cât şi de tratatele internaţionale la care Statul Român este parte - dispoziţiile art. 14 din CEDO, Protocolul 12 al CEDO, Tratatele Uniunii Europene, interpretate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Europene de Justiţie. Dreptul UE şi dispoziţiile CEDO recunosc că discriminarea poate rezulta nu numai din aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situaţii similare, ci şi din aplicarea aceluiaşi tratament unor persoane aflate în situaţii diferite. Ultima dintre cele două este denumită discriminare "indirectă", deoarece nu tratamentul este cel care diferă, ci efectele acestuia, care vor fi resimţite în mod diferit de către oameni având caracteristici diferite.

În conformitate cu jurisprudenţa CEDO, un tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. CEDO a apreciat în jurisprudenţa sa că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate (ex. Fredin împotriva Suediei, 18 februarie 1991; Hoffman împotriva Austriei, 23 iunie 1993, Spadea şi Scalambrino împotriva Italiei, 28 septembrie 1995, Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996).

Astfel, pentru a ne situa în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2, alin. (1) şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menţionat anterior.

Criteriile enumerate de O.G. nr. 137/2000 sunt doar ilustrative, nu exhaustive, precizând "sau oricare alt criteriu", însă aceste criterii, conform cazuisticii CEDO, trebuie să reprezinte caracteristici personale pe baza cărora persoane sau grupuri de persoane pot fi deosebite unele de altele (Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen împotriva Danemarcei, 7 decembrie 1976).

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că pentru a se aprecia că s-a realizat o discriminare în sensul legii, este necesar să se fi realizat o acţiune de deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, asociată unuia dintre criteriile expres menţionate de textul legal, în speţă convingerile politice, iar acţiunea să fi avut ca scop sau ca efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.

Art. 10 lit. d) din acelaşi act normativ, stabileşte că reprezintă contravenţie, conform ordonanţei, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, "discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenţei acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin: (...)d) refuzul de a acorda un credit bancar sau de a încheia orice alt tip de contract".

Din aceaste perspective a fost analizat refuzul recurentei de a acorda intimatei creditul pe care aceasta îl solicitase şi pentru rambursarea căruia aceasta a propus garanţii în vederea rambursării, statuându-se, în mod corect, că refuzul băncii a avut ca efect îngrădirea dreptului intimatei la serviciile bancare.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de fond, a apreciat că Regulamentul nr. 17/2012 al BNR, astfel cum a fost completat prin Regulamentul nr. 6/2018, nu stabileşte nicio limită de vârstă pentru acordarea diferitelor tipuri de credite.

Aşadar, referirile recurentei la prevederile Regulamentului BNR nu au sunt de natură a conferi legitimitate practicii A. potrivit căreia, inclusiv în ipoteza în care solicitantul creditului propune soluţii pentru reducerea riscului asociat vârstei, acesta este respins la creditare pentru simplul motiv al depăşirii vârstei de 75 de ani.

În acelaşi sens nu pot fi validate alegaţiile recurentei în sensul că "Banca nu a refuzat acordarea creditului solicitat de către intimata B., ci a comunicat intimatei faptul că nu se încadrează în condiţiile de creditare stabilite de bancă în conformitatea cu dispoziţiile legale în vigoare.".

Astfel, în aplicarea textelor menţionate şi în virtutea dreptului propriu de a stabili condiţiile de creditare, reclamanta avea obligaţia de a respecta prevederile legale în vigoare, inclusiv O.G. nr. 137/2000, în sensul se a evita inserarea oricărui tip de condiţii de natură a introduce o deosebire de tratament nejustificată, între persoane aflate în situaţii comparabile.

În aceste împrejurări, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că influenţa hotărâtoare asupra refuzului acordării creditului a avut-o situaţia personală a intimatei, situaţie de natură să constituie un factor determinant al atitudinii recurentei, dincolo de situaţia materială a intimatei.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, reţine că hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, care a constatat că fapta sesizată constituie faptă de discriminare conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 10 lit. d), este legală.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 155 din 9 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 mai 2022.