Administrative liability for delayed compensation decision inadmissible without prior challenge of unjustified refusal; procedural standing of public officials limited by modification deadlines

Şedinţa publică din data de 10 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 06.06.2018, sub numărul x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţilor, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi B. - Vicepreşedinte ANRP, a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 2.131.019 RON, reprezentând prejudiciu suferit în urma neselectării dosarului administrativ nr. x/CC/10.08.2011 şi a neemiterii deciziei de compensare în puncte, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin încheierea din 15 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele: "Califică juridic cererea de introducere în cauză a altor pârâţi drept cerere modificatoare.

Respinge cererea de repunere în termenul de modificare a cererii de chemare în judecată, ca tardiv formulată.

Admite excepţia tardivităţii modificării acţiunii.

Constată decăderea reclamantului din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată.".

Prin sentinţa civilă nr. 1525 din 19 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele: "Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor B. şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ambii cu sediul în sector 1, Bucureşti, Calea x şi, în consecinţă, respinge cererea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge în rest cererea formulată de reclamantul A., cu domiciliul ales la C., cu sediul profesional în Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, cu sediul în sector 1, Bucureşti, Calea x, ca neîntemeiată.".

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 15 februarie 2019 şi a sentinţei civile nr. 1525 din 19 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A. şi în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat casarea încheierii şi sentinţei recurate şi în rejudecare, admiterea cererii de introducere în cauză a altor persoane astfel cum a fost formulată şi obligarea tuturor intimaţilor pârâţi în solidar la acoperirea prejudiciului generat recurentului prin neîndeplinirea obligaţiilor legale de selectare a dosarului administrativ nr. x/CC/10.08.2011 şi emitere cu întârziere a deciziei de compensare în puncte, în cuantum de 2.131.019 RON, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din 15 februarie 2019 recurentul este nemulţumit de calificarea cererii de introducere în cauză a persoanelor care aveau atribuţii în legătură cu selectarea şi soluţionarea dosarului nr. x C. civ. în cerere modificatoare potrivit dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ., de modalitatea în care instanţa de fond a apreciat asupra primului termen de judecată la care recurentul a fost legal citat din perspectiva aceluiaşi articol invocat, precum şi de instituţia repunerii în termen potrivit dispoziţiilor art. 186 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1525 din 19 aprilie 2019 recurentul-reclamant arată că a solicitat intimatilor-parati repararea unui prejudiciu cauzat de încălcarea de către aceastia a care impuneau selectarea si soluţionarea cu prioritate, in temeiul dispoziţiilor art. 34 Legea nr. 165/2013.

Prin sentinţa recurata instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor si a domnului B. - vicepreşedinte al ANRP, în acest fel raportându-se la motive străine de natura cauzei.

In raport de aspectele susţinute de către reclamant în cadrul cererii de chemare în judecată instanţa avea obligaţia, pentru corecta identificare a cadrului procesual pasiv, de a analiza atribuţiile tuturor instituţiilor si/sau persoanelor cărora le rever ea obligaţia de a selecta si soluţiona dosarul administrativ nr. x/C/10.08.2011 si de a verifica in ce rr asura aceste instituţii si/sau persoane si-au îndeplinit obligaţiile legale.

Emiterea deciziei de compensare de către C.N.C.I. reprezintă doar etapa finală a unui proces care priveşte selectarea si stabilirea unei ordini de soluţionare a dosarelor aflate spre analiza la aceasta instituţie.

In ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei calităţii pasive a intimatului-parat persoana fizica B., motivarea instanţei de fond lipseşte cu desăvârşire.

Deşi recurentul arată că a purtat o vastă corespondenţă cu instituţiile pârâte, invocând temeiul de drept al ordinii de prioritate de care beneficiază, prin răspunsurile primite, s-a refuzat permanent selectarea si soluţionarea dosarului. Toate documentele recepţionate din partea instituţiilor pârâte au fost semnate de B. - vicepreşedinte al ANRP, iar instanţa de fond, fără nicio justificare, a apreciat că in calitatea sa de conducător al ANRP, acesta nu ar avea nicio atribuţie de emitere a deciziilor de compensare.

Instanţa de fond s-a raportat la împrejurări străine de natura cauzei si a nesocotit dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 554/2004, precum si dispoziţiile art. 34 alin. (5) din Legea nr. 165/2013.

Întreaga motivare a instanţei de fond este construită în jurul faptului că recurentul-reclamant nu ar fi învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere având ca obiect cenzurarea refuzului instituţiilor publice de a selecta dosarul administrativ nr. x/CC, si, în considerarea acestei condiţii de admisibilitate instituită de instanţa de fond si nu de către dispoziţiile legale, prin sentinţa recurată nu s-a analizat nici săvârşirea unei fapte ilicite, nici culpa autorităţilor publice şi/sau a funcţionarilor şi nici legătura de cauzalitate dintre aceste fapte, sau mai bine spus inacţiuni, şi prejudiciul cauzat recurentului-reclamant.

Practic, instanţa de fond, analizând aspecte lipsite de relevanţă pentru justa soluţionare a cauzei, nu a analizat niciuna dintre condiţiile impuse de legiuitor pentru atragerea răspunderii intimaţilor-pârâţă, şi in mod evident nici nu a motivat corespunzător soluţia de respingere, modalitatea de soluţionare a cauzei putând fi echivalată unei veritabile denegări de dreptate.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Naţională Pentru Compensarea Imobilelor şi B. au formulat fiecare întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea drept temeinică şi legală a hotărârii atacate.

II. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 15 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal

O primă constatare care se impune este aceea că, deşi reclamantul şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 5 al articolului menţionat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la greşita aplicări sau interpretare a dispoziţiilor legale incidente. Prin urmare, argumentaţia cererii de recurs se subsumează doar cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancţionează pronunţarea hotărârii cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, urmând a fi analizate de instanţa de control judiciar prin raportare la acest text de lege.

Recurentul este nemulţumit de calificarea cererii sale de extindere a cadrului procesual pasiv prin introducerea în cauză a tuturor persoanelor fizice ce au avut atribuţii privind soluţionarea cererii sale ce a făcut obiectul dosarului administrativ nr. x/CC şi întemeiată pe dispoziţiile art. 161 din Legea nr. 554/2004, formulată la data de 07.12.2018, al doilea termen de judecată, ca fiind o cerere modificatoare în sensul dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, decăderea reclamantului din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată.

Mai susţine acesta că,,... raportat la dispoziţiile art. 161 din Legea nr. 554/2004 s-ar fi impus introducerea în cauză chiar din oficiu a funcţionarilor care au avut atribuţii cu privire la selectarea şi soluţionarea dosarului nr. x C. civ..", precum şi că, ... în situaţia în care s-ar fi stabilit, prin absurd, că solicitarea de lărgire a cadrului procesual ar reprezenta o cerere modificarea, sancţiunea decăderii instituită de dispoziţiile art. 204 alin. (1) teza 1 C. proc. civ. nu ar putea fi aplicată câtă vreme legiutorul a condiţionat aplicarea sancţiunii decăderii de momentul la care ... a fost legal citat, noţiunea legal citat cuprizând în mod evident, în raport de obiectul prezentei cauze, inclusiv comunicarea către reclamant a tuturor înscrisurilor depuse de către pârâţi, conform obligaţiilor specifice din această materi.".

Mai face referire recurentul şi la instituţia repunerii în termen prevăzută de dispoziţiile art. 186 C. proc. civ. faţă de, ... imposibilitatea obiectivă de a afla informaţii cu privire la funcţionarii care au avut atribuţii cu privire la selectarea şi soluţionarea dosarului nr. x C. civ. ...".

Înalta Curte reaminteşte dispoziţiile art. 16 şi art. 16 indice 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii - 29.05.2018: "ART. 16

Introducerea în cauză a funcţionarului

(1) Cererile în justiţie prevăzute de prezenta lege pot fi formulate şi personal împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă poate fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică pârâtă.

(2) Persoana acţionată astfel în justiţie îl poate chema în garanţie pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.

ART. 16^1

Introducerea în cauză a altor subiecte de drept

Instanţa de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept."

De asemenea, conform art. 28 din Legea nr. 554/2004: "ART. 28

Completarea cu dreptul comun

(1) Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. şi cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte."

Totodată, art. 204 din C. proc. civ. dispune următoarele: "ART. 204

Modificarea cererii de chemare în judecată

(1) Reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei.

(2) Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când:

1. se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii;

2. reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii;

3. se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului;

4. se înlocuieşte o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă.

(3) Modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părţilor."

Înalta Curte arată că art. 161 din legea nr. 554/2004 conferă instanţei de contencios administrativ posibilitatea, ca din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane atunci când raportul juridic dedus judecăţii o impune, iar cauza nu poate fi soluţionată fară participarea terţului.

Aşadar, o astfel de prevedere legală dă expresie rolului activ al judecătorului, în virtutea căruia acesta poate propune lărgirea cadrului procesual în scopul asigurării unei soluţionări juste şi complete a cauzei.

Practic, noul conţinut al art. 161 din legea nr. 554/2004 astfel cum a fost modificat prin legea nr. 212/2018, preia aproape literal prevederea corespunzătoare din C. proc. civ. înglobând dispoziţiile art. 78 din cod.

Faţă de cele anterior antamate, rezultă că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 161 din Legea nr. 554/2004, întrucât raportul juridic dedus judecăţii nu impune cu necesitate introducerea în cauză a tuturor persoanelor fizice ce au avut atribuţii privind selectarea/soluţionarea cererii reclamantului ce a făcut obiectul dosarului administrativ nr. x/CC, cât timp au fost chemate în judecată autorităţile publice care, potrivit susţinerilor reclamantului, aveau obligaţia legală de a-i soluţiona cererea, prin conducătorii şi funcţionarii acestora, iar persoanele fizice a căror introducere în cauză a fost solicitată, sunt chemate pentru a răspunde solidar cu instituţiile pârâte, şi nu pentru a le înlocui.

Mai mult, raport la dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 554/2004, se reţine că acestea conferă calitate procesuală pasivă persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului sau, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru repararea pagubei produse prin actul administrativ tipic sau asimilat, Însă, în ceea ce priveşte condiţiile procedurale pentru formularea unei acţiuni împotriva acestor persoane, sunt aplicabile prevederile C. proc. civ., potrivit dispoziţiilor art. 28 din legea nr. 554/2004 anterior citate.

În acest sens, dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 554/2004 conferă reclamantului posibilitatea de a formula acţiunea atât împotriva autorităţii publice de la care solicită plata despăgubirilor, cât şi împotriva funcţionarului care se face vinovat de producerea prejudiciului. Dacă însă introducerea în cauză a funcţionarului, pentru a răspunde solidar cu autoritatea pârâtă, se solicită ulterior depunerii cererii de chemare în judecată, cererea trebuie formulată cu respectarea dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ.

Or, dispoziţiile legale anterior ale art. 204 C. proc. civ. stabilesc în mod expres că reclamantul are posibilitatea modificării cererii de chemare în judecată până la primul termen de judecată la care este legal citat.

Analizând dosarul de fond, Înalta Curte constată că primul termen de judecată la care reclamantul a fost legal citat este termenul din data de 26 octombrie 2018 (citativ fila x volumul II dosar fond), potrivit dovezii de înmânare a citaţie aflată la fila x volumul II dosar fond. În plus, faţă de aceste aspecte, din cuprinsul încheierii de şedinţă de la termenul de judecată antemenţionat rezultă clar că reclamantul a fost prezent prin avocat şi a solicitat amânarea judecării cauzei pentru a lua cunoştinţă de dosarul administrativ, cererea sa fiind încuviinţată de instanţă.

Faţă de toate aceste considerente, reţinând că cererea reclamantului de introducere în cauză a altor pârâţi, deşi circumscrisă dispoziţiilor speciale ale art. 16 din Legea contenciosului administrativ, reprezintă, din punctul de vedere al dreptului procesual civil, o cerere modificatoare, supusă termenului prevăzut de art. 204 C. proc. civ., întrucât pârâţii nu şi-au dat acordul pentru modificarea acţiunii peste termenul prevăzut la art. 204 alin. (1) C. proc. civ., soluţia decăderii reclamantului din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată este corectă.

Mergând mai departe, Înalta Curte arată că potrivit dispoziţiilor art. 186 C. proc. civ. - Repunerea în termen:, (1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusa in termen numai daca dovedeste ca intarzierea se datoreaza unor motive temeinic justificate.

(2) In acest scop, partea va indeplini actul de procedura in cel mult 15 zile de la incetarea impiedicarii, cerand totodata repunerea sa in termen.".

Or, şi din perspectiva instituţiei repunerii în termen criticile recurentului sunt neîntemeiate.

Aşadar, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte nu poate primi alegaţiile recurentului, reiterate în recurs, în sensul că s-ar fi aflat în imposibilitate de a afla informaţii cu privire la funcţionarii care au avut atribuţii cu privire la soluţionarea dosarului administrativ, până la momentul la care a avut acces la dosarul administrativ.

Din analiza înscrisurilor existente la dosarul cauzei rezultă că documentaţia administrativă a fost depusă la dosar anterior primului termen de judecată, respectiv la data de 05.09.2018, astfel încât, începând din această zi, reclamantul a avut acces la dosarul administrativ.

De asemenea, la primul termen de judecată acordat în cauză, 26.10.2018, reclamantul, prin apărător, a solicitat amânarea judecării cauzei pentru a lua cunoştinţă de dosarul administrativ, cererea sa fiind încuviinţată de instanţă.

În aceste condiţii, termenul de 15 zile de la încetarea împiedicării, termen procedural legal imperativ la care face referire art. 186 alin. (2) C. proc. civ., a început să curgă cel mai târziu la data de 26.10.2018 şi s-a împlinit anterior datei de 07.12.2018, dată la care reclamantul a formulat oral cererea de extindere a cadrului procesual pasiv.

În concluzie, cererea de repunere în termenul de modificare a cererii de chemare în judecată este tardivă, nefiind formulată în cele 15 zile de la încetarea motivelor pentru care partea a pierdut termenul procedural.

Dincolo de toate aceste aspecte, Înalta Curte arată că recurentul face un melanj între dispoziţiile procesuale care reglementează în materia citării părţilor în procesul civil, a modificării cererii de chemare în judecată şi a instituţiei repunerii în termen, acordând acestora o interpretare juridică proprie, aspecte care nu pot fi validate de Înalta Curte în sensul agreat de recurent.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1525 din 19 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal

O primă constatare care se impune este aceea că, deşi reclamantul şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse se circumscriu cazurilor de casare reglementate de pct. 6 şi 8 al articolului menţionat.

Astfel, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. întrucât motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă. Recurentul a invocat, subsumat acestui caz de casare, argumente referitoare la încălcarea art. 8 şi 16 din Legea nr. 554/2004, din perspectiva "condiţiei existenţei unui act administrativ ilegal anulat de către instaţa de judecată", critici care se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurentul arată că în mod greşit a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor B. şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Înalta Curte constată că, în mod corect, a apreciat instanţa de fond lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor B. şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor faţă de împrejurarea că instituţia obligată la emiterea deciziei de compensare prin puncte a fost Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor. În privinţa ANRP a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive prin hotărârile pronunţate în cauză .

Totodată, faţă de atribuţiile ce revin ale CNCI în baza Legii nr. 165/2013 şi faţă de inexistenta vreunei dispoziţii legale care să confere atribuţii de emitere a deciziilor de compensare Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor ori conducătorului acesteia, nu se poate reţine calitatea procesuală pasivă a altei persoane în afara Comisiei Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

În ceea ce privesc criticile formulate de recurent şi subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază ca nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Prin urmare, se poate concluziona că hotărârea instanţei de fond este clară, precisă şi inteligibilă, conţine referiri la probele administrate în cauză şi este în concordanţă cu acestea, răspunde în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi conduce în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

De asemene, examinând criticile circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, câtă vreme nu se poate reţine că, din perspectiva chestiunilor evocate de recurentul - reclamant A., hotărârea recurată ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin acţiunea de faţă, reclamantul solicită repararea unui prejudiciu, despre care susţine că reprezintă diferenţa dintre despăgubirea pe care ar fi fost îndreptăţit să o obţină dacă decizia de compensare prin puncte ar fi fost emisă anterior datei de 29.05.2017 şi despăgubirea stabilită prin decizia CNCI nr. 18341/12.01.2018.

Reclamantul afirmă că diferenţa este generată de faptul că, în cazul soluţionării dosarului anterior datei de 29.05.2017, aplicând forma art. 21 alin. (6), grila notarială aplicabilă era de 600 RON/mp (teren curţi construcţii), având în vedere categoria de folosinţă a terenului la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în timp ce în urma soluţionării dosarului ulterior datei de 29.05.2017, la evaluare se ţinea cont de categoria de folosinţă a imobilului la data preluării, conform grilei notariale, valoarea unui mp de teren este de 240 RON (teren intravilan agricol).

Împărtăşind raţionamentul instanţei de fond, Înalta Curte arată că obiectul acţiunii în contencios administrativ este configurat de prevederile exprese ale art. 52 din Constituţia României şi ale art. 1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 554/2004, în sensul că persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin refuzul rezolvării unei cereri adresate unei autorităţi publice poate sesiza instanţa de contencios administrativ pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei cauzate.

Cu alte cuvinte, în contenciosul administrativ cererea privind repararea pagubei cauzate este subsecventă cererii îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat, în sensul definit prin art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Nicăieri în cuprinsul acţiunii cu care a fost învestită instanţa de contencios administrativ nu se face referire la anularea unui act administrativ sau la un refuz de rezolvarea a unei cereri, în sensul pe care Legea contenciosului administrativ îl dă acestor concepte.

Este foarte clară solicitarea recurentului din cererea cu care a învestit instanţa de contencios în sensul că "Să obligaţi pârâţii, în solidar, la plata sumei de 2.131.019 RON reprezentând prejudiciu suferit de reclmant în urma neselectării dosarului administrativ x şi a neemiterii deciziei de compensare în punte.".

Or, în speţă, deşi se invocă nerespectarea obligaţiei legale de selectare si soluţionare a dosarelor conform noii ordini de priorităţi statuate de dispoziţiile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, instanţa de contencios administrativ nu a fost învestită cu o cerere vizând cenzurarea refuzului autorităţii de a selecta şi soluţiona cu prioritate dosarul administrativ, anterior emiterii deciziei de compensare nr. 18341/12.01.2018.

Este adevărat că instanţa nu este legată de sensul literal al termenilor folosiţi de reclamant, dar rolul activ nu poate fi exercitat astfel încât să creeze un dezechilibru între părţi în folosirea drepturilor procedurale. Judecătorul nu se poate substitui părţii în stabilirea cadrului procesual, cu atât mai mult cu cât acesta a beneficiat de asistenţă juridică.

În cauza de faţă, după soluţionarea dosarului de despăgubiri, reclamantul a solicitat în mod direct daune, fără a se afla în situaţia anulării unui act administrativ tipic sau a unui act administrativ asimilat, deşi, potrivit înscrisurilor aflate la dosar, acesta a depus la ANRP (ce asigură secretariatul CNCI) petiţia înregistrată sub nr. x/26.05.2017, la care a primit răspuns prin adresa nr. x/02.08.2017, prin care i s-a comunicat faptul că dosarele se soluţionează în ordinea înregistrării la CCSD, dosarul său nefiind încă repartizat în vederea analizării, întrucât, potrivit ordinii menţionate, la data respectivă se analizau dosarele până la 17000/CC, în condiţiile în care dosarul său avea nr. x

După primirea acestui răspuns, reclamantul nu s-a adresat instanţei de contencios administrativ, în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, cu o acţiune prin care să invoce un eventual refuz nejustificat de soluţionare a dosarului administrativ şi nici nu a contestat neîncadrarea dosarului său în categoria excepţiilor prevăzute la art. 34 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, prin care sunt stabilite dosarele care se soluţionează cu prioritate.

De asemenea, reclamantul a formulat şi petiţia nr. x/08.08.2017, căreia i s-a răspuns de către autoritate prin adresa nr. x/17.10.2017, având un conţinut similar adresei nr. x/02.08.2017.

Totodată, petiţia nr. x/21.08.2017, prin care s-a invocat pentru prima dată că situaţia reclamantului s-ar încadra în excepţiile prevăzute la art. 34 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, a primit răspuns prin adresa nr. x/18.10.2017, în care s-au reluat considerentele din răspunsurile anterioare şi s-a arătat în plus faptul că dosarul de despăgubire va fi soluţionat după pronunţarea ICCJ în recursul împotriva deciziei civile nr. 851/2006.

Reclamantul nu a contestat niciunul dintre aceste răspunsuri emise de ANRP, prin care i s-a comunicat în mod clar că dosarul său administrativ nu se încadrează în categoria excepţiilor prevăzute de art. 34 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, pentru a fi soluţionat cu prioritate, ci se va respecta ordinea înregistrării la CCSD, singurul termen în care autoritatea este ţinută să emită decizia de compensare fiind cel de 60 de luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Astfel, atât timp cât, anterior emiterii deciziei de compensare nr. 18341/12.01.2018, prin care s-a soluţionat dosarul de despăgubiri, reclamantul nu a învestit instanţa cu o acţiune având ca obiect refuzul nejustificat de soluţionare "de îndată" ori cu prioritate a dosarului său, necontestând în termenul legal răspunsurile primite de la ANRP, respectiv refuzul de încadrare a dosarului în categoria excepţiilor prevăzute de art. 34 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, nu se poate considera că reclamantul are calitatea de persoană vătămată printr-un refuz nejustificat, în sensul definit prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Or, nefiind îndeplinită condiţia existenţa unui act administrativ nelegal anulat de către instanţă sau a refuzului rezolvării unei cereri adresate unei autorităţi publice, analizarea cererii de plată a unor despăgubiri, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a pârâte referitoare la existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite a autorităţii, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciul suferit de persoana vătămată şi a culpei autorităţii, nu se mai impune.

Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs.

Pentru argumentele expuse, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 15 februarie 2019 şi a sentinţei civile nr. 1525 din 19 aprilie 2019 ale Curţii de Apel Bucureşti veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 mai 2022.