Decizia nr. 2545/2022 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

Şedinţa publică din data de 10 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul B.I.N. A., în contradictoriu cu Consiliul Concurenţei, a formulat contestaţie împotriva Decizia Plenului Consiliului Concurenţei nr. 76/20.12.2017 în ceea ce îl priveşte pe contestator ca fiind nelegală şi netemeinică, cu consecinţa exonerării contestatorului de la plata amenzii, respectiv anularea măsurii de supraveghere şi transmitere a copiilor registrelor notariale generale şi de succesiuni dispuse prin aceeaşi decizie.

În subsidiar, a solicitat înlocuirea sancţiunii pecuniare cu avertisment sau reducerea sancţiunii aplicate la minimul legal, de 0,5% din cifra de afaceri cu înlăturarea măsurilor de supraveghere şi transmitere a copiilor după registrele notariale generale şi de succesiuni.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1143 din 25 martie 2019 Curtea de Apel Bucureşti veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea privind pe reclamantul B.I.N. A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul Birou Individual Notarial A. şi în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe sau, în situaţia reţinerii cauzei spre rejudecare admiterea contestaţiei şi anularea în parte a Deciziei Plenului Consiliului Concurenţei nr. 76/20.12.2017 în ceea ce îl priveşte pe contestator ca fiind nelegală şi netemeinică, cu consecinţa exonerării contestatorului de la plata amenzii, respectiv anularea măsurii de supraveghere şi transmitere a copiilor registrelor notariale generale şi de succesiuni dispuse prin aceeaşi decizie.

În subsidiar, a solicitat înlocuirea sancţiunii pecuniare cu avertisment sau reducerea sancţiunii aplicate la minimul legal, de 0,5% din cifra de afaceri cu înlăturarea măsurilor de supraveghere şi transmitere a copiilor după registrele notariale generale şi de succesiuni.

În motivarea căii de atac, recurentul reclamant a arătat că prima instanţă nu a analizat fondul cauzei reţinând în mod greşit că nu a fost contestat faptul că a practicat onorariile prevăzute în tabelul nr. 17, fila x, din decizia de sancţionare contestată.

Aşadar, s-au încălcat dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., lucru ce are drept consecinţă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror mrespectare atarge sancţiunea nulităţii).

Instanţa de fond a înţeles să se rezume doar la faptul că din cuprinsul copiilor după registrele notariale rezultă că reclamantul s-a raliat la onorariile minimale ale Camerei Notarilor Publici din Suceava şi că argumentele referitoare la aplicarea TVA nu pot fi reţinute, arată recurentul.

Consideră acesta că faţă de plentitudinea de argumente arătate în criticile punctuale aduse pentru fiecare categorie de onorarii, stabilite în urma comparării onorariilor înregistrare cu Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 943/C/2005, respectiv Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 46/C/2011 cu privire la onroariile minimale dar şi cu adresa emisă de Camera Notarilor Publici Suceava, s-a stabilit că onorariile practicate de către contestator erau situate ori la nivelul onoariilor minimale impuse prin ordin al Ministrului Justiţei ori între valoarea onorariilor minimale impuse de Ministrul Justiţiei şi valoararea onorariilor minimale arătate în adresa Camerei Notarilor Publici Suceava.

Apreciază contestatorul că motivarea de o manieră generală, lapidară, faţă de criticile argumentate şi detaliate formulate de contestator, prin care instanţa conchide că argumentele sunt neîntemeiate, echivalează unei lipse a motivării pe fondul cauzei.

Aşadar, o asemenea analiză a fondului cauzei a "răpit" contestatorului un grad de jurisdicţie, pentru că analiza contestaţiei, în maniera în care a fost realizată de instanţa de fond, a avut trăsăturile unei proceduri formale, în care nu au fost atinse deloc criticile exprese şi punctuale ale contestatorului şi practic nu mai permite evocarea fondului în faţa instanţei de recurs.

Aceste vicii ale hotărârii recurate se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. pentru că instanţa de judecată a reţinut că au fost invocate cu totul alte motive decât cele indicate în scris în cadrul contestaţiei, nu a răspuns la acestea şi nu a examinat deloc problemele care i-au fost deduse spre analiză în ceea ce priveşte fondul cauzei (neparticiparea contestatorului la nicio practică concertată anticoncurenţială, aspect denotat din prisma onorariilor practicate şi a conduitei pe care a adoptat-o).

Totodată, instanţa de fond a realizat o aplicare greşită a normelor de drept material, motiv pentru care este incident art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţine recurentul.

Instanţa de fond a realizat o interpretare şi aplicare greşită a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 21/1996. Din situaţia particulară a contesatatorului rezultă că acesta nu a încălcat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 21/1996 fiindcă nu a participat la înţelegeri între întreprinderi care au avut ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, prin care s-au stabilit, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare.

Totodată s-au aplicat greşit prevederile art. 101 şi art. 267 din TFUE, cât şi prevederile art. 148 alin. (2) din Constituţie, care stabilesc prioritatea dreptului comunitar, inclusiv a hotărârilor CJUE în interpretarea şi aplicarea normelor legale naţionale si europene.

Pe cale de consecinţă, aprecierea instanţei de fond, exprimată în motivarea hotărârii recurate, că în situaţia în care o întreprindere este destinatara unui document referitor la existenţa unui acord anticoncurenţial, în lipsa oricărui indiciu că respectiva întreprindere s-a distanţat de scopul acelui acord anticoncurenţial, dovedeşte participarea acelei întreprindere la înţelegerea şi/sau practica concertată incriminată la momentul în care acel document a fost expediat, contravine prevederilor legale ale art. 267 din TFUE care stabileşte că hotărârile CJUE sunt obligatorii pentru instanţele naţionale şi în baza acestora trebuie interpretate dispoziţiile art. 85 şi 101 din TFUE.

Mai arată recurentul că onorariile minimale în vigoare, aprobate prin Ordinul Ministrului Justiţiei, sunt minimale, lucru ce rezultă din titlul şi conţinutul ordinului, iar onorariile practicate de către recurent se regăsesc între acestea, iar uneori s-au regăsit şi la nivelul onorariilor minimale stabilite prin Ordinul Ministrului Justiţiei, astfel încât, pentru a se reţine participarea la concertarea imputată s-ar fi justificat prezentarea unor probe suplimentare, într-un ansamblu mai vast, bine închegat, neechivoc şi coerent administrat de Consiliul Concurenţei în dovedirea practicii concertate incriminate şi a participării recurentului la aceasta, lucru care nu poate fi reţinut în cauză.

O întreprindere care nu a participat în mod direct decât la o parte dintre comporta comportamentele anticoncurenţiale poate să fie sancţionată în ipoteza în care aceste comportamente se înscriu într-un "plan de ansamblu", în considerarea obiectivului comun al acestora care constă în denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne. Astfel, întreprinderea în cauză este posibil să fi intenţionat să contribuie prin propriul comportament la obiectivele comune urmărite de toţi participanţii şi să fi cunoscut comportamentele ilicite preconizate sau puse în aplicare de alte întreprinderi ori să fi putut să le prevadă în mod rezonabil şi să fi fost pregătită să accepte riscul ce decurge din acestea. într-un asemenea caz, întreprinderea respectivă răspunde pentru totalitatea comportamentelor anticoncurenţiale.

Concepţia arătată se aplică în situaţia în care sunt întrunite următoarele condiţii: existenţa unui plan de ansamblu în considerarea unui obiectiv unic; contribuţia intenţionată a întreprinderii la acel plan; cunoaşterea (probată sau prezumată) a comportamentelor anticoncurenţiale ale celorlalţi participanţi.

In împrejurările menţionate, Comisia şi instanţele europene reţin existenţa unei încălcări unice şi complexe, chiar dacă unul sau mai multe elemente ale unei serii de acte ori ale comportamentului continuu ar putea constitui în sine şi privite izolat o încălcare a prevederilor art. 101 alin. (1) din T.F.U.E.

Noţiunea de obiectiv unic (comun) nu poate să fie determinată printr-o raportare generală la existenţa unei denaturări a concurenţei, ci prin raportare la diferite elemente obiective. Prin raportare la elementele obiective, rezultă că nu a fost urmărit scopul de a stabili onorarii minimale obligatorii, care să fie respectate cu stricteţe, întrucât din analiza detaliată a informaţiilor referitoare la onorariile practicate, rezultă cu certitudine faptul că a acestea se situează între onorariile minimale şi onorariile stabilite prin adresa comunicată prin e-mail din partea Camerei Notarilor Publici din Suceava, susţine recurentul.

Or, în situaţia dedusă judecăţii, nu a existat o raliere la acest obiectiv comun al "planului de ansamblu" fiindcă nu au fost aplicate onorariile conform nivelului reţinut de Consiliul Concurenţei că ar fi fost stabilit prin adresa emisă de Camera Notarilor Publici Suceava.

Mai mult decât atât, în urma controlului efectuat la sediul recurentului nu au fost găsite a fi afişate spre consultarea publicului vreun fel de tabele cu onorariile comunicate de către Camera Notarilor Publici Suceava, ceea ce demonstrează o dată în plus acele onorarii nu au fost aplicate de către recurent.

In ceea ce priveşte onorariile pe care intimata susţine că le-a practicat contestatorul în strictă conformitate cu propunerile CNPSV, arătă recurentul că aceste concluzii nu se justifică pentru că prelucrarea informaţiilor din o rdinul nr. 46/C2011 şi 943/C/2005 a fost eronată fiindcă nu s-a ţinut cont de valoarea taxei pe valoare adăugată, iar pe alocuri datele preluate din Anexa nr. 10 cu privire la onorariile minimale stabilite de CNPSV sunt inexacte.

In realitate, după cum rezultă şi din certificatul emis de Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală, contestatorul este înregistrat în scopuri de TVA, având codul de înregistrare în scopuri de TVA, începând cu data de 01.08.2011. Respectiv, din anul 2011 şi până în prezent recurentul a fost înregistrat în scopuri de TVA în mod neîntrerupt, lucru reţinut greşit de către instanţă, în sensul că acesta nu ar fi plătitor de TVA.

Mai arată recurentul că onorariile percepute de către contestator pentru perfectarea procurilor era diferit de cel stabilit de către Camera Notarilor Publici Suceava. Acestea erau mai mici decât onorariul fixat prin adresa emisă de Camera Notarilor Publici Suceava, însă intimata s-a referit la procurile pentru alte operaţiuni juridice şi procurile pentru vânzare, recurentul prezentând o serie de exemple în acest sens.

Instanţa de fond în mod greşit a reţinut faptul că dispoziţiile legii concurenţei nu se completează cu prevederile O.G. nr. 2/2001, lucru nesusţinut de prevedrile legale, deoarece conform conţinutului art. 61 din Legea nr. 21/1996, prevederile O.G. nr. 2/2001 se aplică într-un mod restrâns (adică cu excepţia art. 5, 8, 28, 29, 32, 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001) cu privire la contravenţiile prevăzute la art. 52 lit. d) şi e). Din interpretarea per a contrario, rezultă că dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 se aplică tuturor celorlalte dispoziţii care prevăd sancţiuni administrative în integralitate, dacă legea nu prevede altfel în mod expres.

4. Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare pârâtul Consiliul Concurenţei, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, criticile recurentului nefiind întemeiate.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Birou Individual Notarial A. este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 5) C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", este neîntemeiat. Acesta vizează neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care defineşte nulitatea ca fiind sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public, şi relativă, în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.

Concret, s-a imputat primei instanţe faptul că a încălcat dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. prin aceea că hotărârea este sumară, "motivarea este de o manieră generală, lapidară faţă de criticile argumentate şi detaliate formulate de contestator", "instanţa de fond reţinând în mod greşit că reclamantul nu ar fi contestat faptul că a practicat onorariile prevăzute în tabelul nr. 17, fila x din decizia de sancţionare".

Raportat la motivele invocate de recurent, Înalta Curte constată că nu există neregularităţi de ordin procedural care să fie sancţionate cu nulitatea.

Înalta Curte apreciază că nu au fost încălcate prevederile art. 22 C. proc. civ., în maniera în care a procedat prima instanţă la soluţionarea fondului cauzei.

În conformitate cu prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., "Cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare,... iar alin. (6) prevede că "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Înalta Curte reţine că judecătorul a exercitat rol activ, conchizând, în urma analizării argumentelor pe care reclamantul le-a adus în susţinerea cererii sale, că din cuprinsul copiilor registrelor notariale comunicate autorităţii de concurenţă, a rezultat faptul că biroul individual notarial în cadrul căruia reclamantul îşi desfăşoară activitatea s-a aliniat la onorariile minimale adoptate la şedinţa din data de 8 iulie 2010 şi, ulterior, celor comunicate la data de 25.02.2011.

Totodată, criticile referitoare la interpretarea informaţiilor despre onorariile practicate de către reclamant, respectiv faptul că nu s-a ţinut cont de valoarea TVA, nu poate fi reţinută, a învederat în mod corect instanţa de fond, întrucât, după cum rezultă din răspunsul transmis de către reclamant autorităţii de concurenţă prin adresa nr. x/31.08.2015, acesta a precizat că "valorile onorariilor nu sunt purtătoare de TVA".

Deopotrivă, s-a reţinut că reclamantul nu a contestat faptul că a practicat onorariile prevăzute în tabelul nr. 17, fila x din decizia de sancţionare, reţinute de autoritatea de concurenţă pe baza copiilor registrelor notariale înaintate de reclamant prin adresa nr. x/10.11.2016, onorarii care depăşesc nivelul minim stabilit prin Ordinule Ministrului Justiţiei nr. 943/C/2005, respectiv nr. 46/C/2011 şi care se află la nivelul stabilit de către notarii publici din judeţele Suceava şi Botoşani în şedinţa din data de 8 iulie 2010, respectiv prin adresa din data de 25.02.2011.

Revenind, textul legal evidenţiat anterior consacră posibilitatea judecătorului, ca în realizarea dezideratului aflării adevărului în cauză şi aplicării corecte a legii, să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere. Însă, acest drept procesual nu poate fi exercitat cu privire la cadrul procesual fixat de reclamant, sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată, prin punerea în discuţie a necesităţii formulării unor cereri sau apărări suplimentare, fără ca prin aceasta să nu intre în conflict cu alte principii fundamentale ale procesului civil, respectiv cel al disponibilităţii prevăzut de art. 9 C. proc. civ., sau al dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 din C.E.D.O., în componenta sa referitoare la egalitatea de arme.

Rolul activ al judecătorului sub aspectul invocat poate fi exercitat numai cu privire la situaţia de fapt sau motivarea în drept pe care părţile le invocă, deci în legătură cu considerentele cererilor adresate instanţei, fără ca instanţa să fie în măsură a sugera reclamantului, cum se pretinde, a modifica cererea de chemare în judecată prin adiţionarea unei cereri suplimentare celor deja solicitate sau de invocarea unui mijloc de apărare de care depinde soluţionarea cauzei.

Aşadar, în mod eronat, susţine recurentul-reclamant că instanţa de fond "a reţinut că am fi susţinut cu totul altceva decât am indicat în mod scriptic, cu prezentarea probelor aferente" sau că "motivarea instanţei nu este proprie acestei cauze".

Deopotrivă, analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată nefondat şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei).

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:"(1) Hotărârea va cuprinde:

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Sub acest aspect, Curtea reţine că, într-adevăr, aşa cum s-a statuat într-o jurisprudenţă constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părţilor să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deşi o instanţă internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, aceasta trebuie să-şi justifice activităţile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 şi cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Din această jurisprudenţă, Curtea reţine că noţiunea de proces echitabil, deşi art. 6 alin. (1) obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [ cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanţă internă care şi-a motivat decizia pe scurt - fie prin însuşirea motivelor furnizate de o instanţă de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuşi în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale şi să nu se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanţa europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine).

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanţa de fond şi-a motivat sentinţa în acord cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi cu respectarea garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea mai reţine şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată, considerentele acestea nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind astfel respectate cerinţele unui proces echitabil.

Recurentul formulează o serie de critici cu privire la modalitatea de redactare a sentinţei civile recurate, atât din perspectiva volumului acesteia cât şi a pretinselor argumente sumare pe care instanţa de fond le-ar fi avut în vedere pentru ca ulterior acesta să sublinieze faptul că, instanţa de fond, prin sentinţa civilă pronunţată ar fi reţinut altceva decât cele susţinute de către acesta, respectiv faptul că acesta nu a contestat aplicarea onorariilor prevăzute în tabelul nr. 17 fila x din decizia de sancţionare.

De asemenea, se referă recurentul la aspectul că instanţa de fond nu ar fi reţinut fidel cele precizate, nu a realizat o minimă analiză a celor indicate de acesta, fiindu-i suficient să "se rezume la faptul că din cuprinsul copiilor după registrele notariale rezultă că contestatorul s-a raliat la onorariile minimale ale camerei Notarilor Publici din Suceava şi că criticile referitoare la aplicarea TVA nu pot fi reţinute".

Or, aceste alegaţii ale recurentului reclamant nu pot fi primite, cum, de altfel, nu poate fi validat nici raţionamentul potrivit căruia prin sentinţa civilă pronunţată de către instanţa de fond şi motivată sumar "i-ar fi fost răpit" un grad de jurisdicţie.

În acest sens recurentul înţelege să invoce prevederile art. 6 din CEDO coroborate cu art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie întrucât aceste prevederi consacră dreptul la un dublu grad de jurisdicţie în materie penală iar în cauză, potrivit opiniei recurentului există aceste "afinităţi dintre cauzele de natură contravenţională şi cele de natura penală".

Deşi recurentul înţelege să invoce prevederile art. 6 din CEDO, respectiv art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie, acesta nu dezvoltă în vreun fel aceste alegaţii, nemulţumirea acestuia fiind îndreptată împotriva sentinţei civile recurate sub aspectul pretinsei sumare motivări a acesteia.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale s-a invocat în esenţă şi o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi încadrate de către instanţă în motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi analizate ca atare în cele ce urmează.

Examinând aceste critici prin prisma motivelor cererii de chemare în judecată şi a considerentelor sentinţei atacate, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs reclamantul a invocat motive suplimentare de nelegalitate a deciziei contestate, care nu se regăsesc în cuprinsul acţiunii, respectiv cele privitoare la aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 101 şi 267 din TFUE, art. 148 alin. (2) din Constituţia României, precum şi invocarea Hotărârii CJUE din 21.06.2016 pronunţată în Cauza -74/14 "Eturas".

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot formula pretenţii noi.", iar potrivit art. 494 din acelaşi act normativ:

"Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune.". Înalta Curte va avea în vedere şi dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora prin recurs se examinează conformitatea hotărârii pronunţate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care, coroborate cu textele de lege sus indicate, conduc spre concluzia imposibilităţii formulării unor pretenţii noi în calea de atac, în sensul prezentării unor capete de cerere ori a unor motive de nelegalitate suplimentare.

Formularea unei astfel de cereri contravine dreptului la apărare stipulat de art. 13 din C. proc. civ., precum şi principiului contradictorialităţii reglementat de art. 14 din acelaşi cod, partea chemată în judecată, în calitate de pârâtă, neavând posibilitatea de a formula apărări şi a administra probe faţă de pretenţiile reclamantului.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar nu poate proceda la analiza unor motive de nelegalitate noi, neinvocate în faţa instanţei de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de argumentele şi apărările formulate de părţi în faza procesuală a fondului cu respectarea condiţiilor şi termenelor prevăzute de C. proc. civ.

Mergând mai departe şi analizând punctual criticile recurentului, Înalta Curte reţine că acestea sunt nefondate, după cum urmează:

Susţinerile recurentului privind constatările contradictorii ale instanţei de fond referitor la situaţia de fapt reţinută în decizia contestată şi probatoriul administrat sunt nefondate.

În cadrul cererii de recurs, recurentul susţine în mod neîntemeiat faptul că sentinţa atacată ar conţine o serie de considerente contradictorii şi străine de natura cauzei, respectiv: reclamantul nu a contestat că a practicat onorariile prevăzute în tabelul nr. 17. fila x din decizia de sancţionare, reţinute de autoritatea de concurentă pe baza copiilor resistrelor notariale înaintate de reclamant, prin adresa nr. x/10.11.2015, onorarii care depăşesc nivelul minim stabilit prin Ordinul Ministrului Jutitiei nr. 943/C/2005. respectiv Ordinul nr. 46/C/2011 si care se află la nivelul stabilit de către notarii publici din judeţele Suceava si Botoşani în şedinţa din data de 8 iulie 2010, respectiv prin adresa din data de 25.02.2011; recurentul nu ar fi pltătitor TVA.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 483 C. proc. civ.:

"(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

De asemenea, potrivit art. 486 C. proc. civ.:

"Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;"

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...)", iar potrivit art. 489 C. proc. civ.:

"(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3). (2) Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. (3) Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică."

Din textele de lege enunţate reiese că recursul urmăreşte să supună instanţei de recurs doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanţa de fond, şi, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele, întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situaţiei de fapt.

În acest sens, Înalta Curte reţine că dezvoltarea motivelor de recurs este necesară tocmai pentru a se putea verifica dacă cele imputate instanţei a cărei hotărâre este recurată pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege. Dezvoltarea motivelor de recurs implică determinarea de către recurent, în concret, a greşelilor imputate instanţei de fond, însă nu a oricăror greşeli, ci doar a celor care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi aceasta întrucât casarea hotărârii atacate poate fi atrasă doar de acele nelegalităţi care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute expres de acest articol, şi nu de orice nemulţumire a părţii.

În calea de atac a recursului, exercitată în condiţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, instanţa de control judiciar nu are posibilitatea de a analiza cauza sub toate aspectele, ci trebuie să respecte aceleaşi exigenţe impuse recursului prin C. proc. civ., având în vedere norma de trimitere din art. 28 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, criticile recurentului sub aspectele semnalate pot fi analizate numai în limitele motivului de nelegalitate cu care recurentul a învestit instanţa de recurs, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte urmând a verifica în ce măsură considerentele invocate sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.

Din analiza considerentelor sentinţei recurate, Înalta Curte nu poate confirma existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei argumentele ce evidenţiază netemeinicia susţinerilor recurentului referitor la inexistenţa faptei anticoncurenţiale constatate şi sancţionate prin Decizia nr. 76/2017 fiind făcută în mod coerent şi fără contradicţii sau erori de logică juridică, prin raportare la situaţia de fapt expusă în cuprinsul deciziei contestate şi probatoriul administrat în cauză.

De altfel, criticile recurentului în sensul că sentinţa recurată cuprinde constatări contradictorii sunt nu doar neîntemeiate, dar şi nemotivate din perspectiva încadrării lor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul nefăcând altceva decât să menţioneze că sentinţa recurată cuprinde constatări ale instanţei care sunt contradictorii sau străine de natura cauzei, fără a argumenta şi evidenţia aspectele care contrazic susţinerile instanţei de fond sau a arătat de ce motivarea instanţei de fond este străină de natura cauzei.

Relevantă în acest sens este jurisprudenţa CJUE cu privire la noţiunea de practică concertată, definită ca fiind o formă de coordonare între întreprinderi care, fără să fi ajuns la stadiul unei convenţii propriu-zise, substituie în mod conştient riscurile concurenţei cu o cooperare practică între acestea (Hotărârea din 16 decembrie 1975, Suiker Unie şi alţii/Comisia, 40/73-48/73, 50/73, 54/73-56/73, 111/73, 113/73 şi 114/73, Rec., p. 1663, punctul 26, precum şi Hotărârea din 31 martie 1993, Ahlström Osakeyhtiö şi alţii/Comisia, C-89/85, C-104/85, C-114/85, C-116/85, C-117/85 şi C-125/85-C-129/85, Rec., p. I-1307, punctul 63).

În acord cu această jurisprudenţă, chiar şi participarea pasivă la practica concertată intră sub incidenţa art. 5 din Legea concurenţei, aceasta fiind şi situaţia schimbului de informaţii cu privire la onorariile practicate şi stabilirii onor onorarii minime, inclusiv prin intermediul formelor de organizare profesională, în vederea concertării comportamentului pe piaţă.

În acest sens este şi jurisprudenţa CJUE în cauza T-Mobile Netherlands, C-8/08, în care s-a arăta că: "În măsura în care întreprinderea participantă la concertare rămâne activă pe piaţa relevantă, prezumţia legăturii de cauzalitate dintre concertare şi comportamentul acestei întreprinderi pe piaţa respectivă este aplicabil chiar dacă respectiva concertare nu se întemeiază decât pe o singură reuniune a întreprinderilor respective."

Instanţa europeană a arătat că: "(…) dacă respectiva concertare este, precum în speţă, punctuală şi urmăreşte exclusiv armonizarea comportamentului pe piaţă în legătură cu un aspect izolat al concurenţei, o singură intrare în contact ar putea fi suficientă pentru a realiza scopul anticoncurenţial urmărit de întreprinderile respective.

61. În aceste condiţii, trebuie să se considere că nu este atât de important numărul de reuniuni între întreprinderile respective, cât aspectul dacă acest contact sau contactele care au avut loc au oferit acestora din urmă posibilitatea să ţină cont de schimburile de informaţii cu concurenţii pentru a determina comportamentul lor pe piaţa în discuţie şi să înlocuiască în mod conştient riscurile concurenţei cu o cooperare practică."

- Criticile recurentului cu privire la caracterul contradictoriu şi străin de natura cauzei al susţinerilor instanţei de fond cu privire la faptul că în interpretarea informaţiilor despre onorariile practicate de către reclamant nu s-a ţinut cont de valoarea TVA sunt nefondate, de vreme ce în cuprinsul adresei nr. x/31.08.2015, reprezentând răspunsul domnului notar la solicitarea de informaţii adresată de Consiliu (aflată pe suportul optic depus la dosar, în folder - ul intitulat "A."), acesta a arătat:

"... valorile onorariilor nu sunt purtătoare de TVA."

Mai mult decât atât, în cuprinsul cererii de recurs, dosar recurs, reclamantul semnalează faptul că onorariile practicate de recurent nu concordă cu cele menţionate în tarifele pretins comunicate acestuia prin e-mailul din februarie 2011, fiind plasate în mod invariabil sub nivelul acestora.

Mai mult, în cazul stabilirii concertate a unor onorarii minime altele decât cele stabilite prin lege, fiind vorba despre o încălcare prin obiect, cercetarea efectelor concrete ale faptei anticoncurenţiale nu mai este necesară, după cum rezultă din jurisprudenţa constantă a CJUE.

Spre exemplu, în hotărârea din 14.03.2013, pronunţată în cauza Allianz Hungária Biztosító şi alţii, C-32/2011, CJUE a arătat că:

"34. Astfel, în cazul în care se stabileşte obiectul anticoncurenţial al unui acord, nu trebuie să se cerceteze efectele sale asupra concurenţei. Cu toate acestea, în cazul în care analiza conţinutului acordului nu ar indica un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă, ar trebui să se analizeze efectele acestuia şi, pentru a fi interzis, să se constate că sunt reunite elementele care probează că, în fapt, concurenţa a fost împiedicată, restrânsă sau denaturată în mod semnificativ (hotărârea din 4 iunie 2009, T-Mobile Netherlands şi alţii, C-8/08, pct. 28 şi 30, hotărârea din 6 octombrie 2009, GlaxoSmithKline Services şi alţii, C-501/06 P, C-513/06 P, C-515/06 P şi C-519/06 P, pct. 55, hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, pct. 135, hotărârea din 13 octombrie 2011, Pierre Fabre Dermo-Cosmétique, C-439/09, pct. 34).

35. Distincţia dintre "încălcarea prin obiect" şi "încălcarea prin efect" rezultă din împrejurarea că anumite forme de coluziune între întreprinderi pot fi considerate, prin însăşi natura lor, ca fiind dăunătoare pentru buna funcţionare a concurenţei (hotărârea din 20 noiembrie 2008, Beef Industry Development Society şi Barry Brothers, C-209/07, pct. 17, hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii, pct. 29, hotărârea din 13 decembrie 2012, Expedia, C-226/11, pct. 36).

36. Pentru a aprecia dacă un acord implică o restrângere a concurenţei "prin obiect", trebuie analizat cuprinsul dispoziţiilor acestuia, obiectivele pe care urmăreşte să le atingă, precum şi contextul economic şi juridic în care acesta se înscrie (hotărârile GlaxoSmithKline Services şi alţii, pct. 58, Football Association Premier League şi alţii, pct. 136, Pierre Fabre Dermo-Cosmétique, pct. 35). În cadrul aprecierii respectivului context, trebuie de asemenea să se ţină seama de natura produselor sau a serviciilor afectate, precum şi de condiţiile reale de funcţionare şi de structura pieţei sau a pieţelor relevante (hotărârea Expedia, pct. 21, şi jurisprudenţa citată acolo).

37. În plus, deşi intenţia părţilor nu constituie un element necesar pentru a determina caracterul restrictiv al unui acord, niciun element nu interzice autorităţilor din domeniul concurenţei ori instanţelor naţionale şi ale Uniunii să ţină cont de aceasta (hotărârea GlaxoSmithKline Services şi alţii, pct. 58, şi jurisprudenţa citată acolo).

38. De altfel, Curtea a constatat deja că, pentru a avea un obiect anticoncurenţial, este suficient ca acordul să poată să producă efecte negative asupra concurenţei, cu alte cuvinte, ca aceasta să fie apt în mod concret să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul pieţei comune. Problema dacă şi în ce măsură un astfel de efect se produce efectiv nu poate avea importanţă decât pentru a calcula cuantumul amenzilor şi pentru a evalua dreptul la acordarea de daune interese (hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii, pct. 31)."

De asemenea, prin hotărârea pronunţată la 11.09.2014 în cauza Gruopement des Cartes Bancaires (CB), C-67/13 P, C.J.U.E. a statuat că:

"51. Este cunoscut că anumite comportamente coluzive, precum cele care conduc la stabilirea orizontală a preţurilor prin înţelegeri, pot fi considerate ca fiind într-o asemenea măsură susceptibile de a avea efecte negative, în special asupra preţului, a cantităţii sau calităţii produselor şi serviciilor, încât se poate considera inutil, în vederea aplicării art. 81 alin. (1), să se demonstreze că acestea au efecte reale asupra pieţei (a se vedea în special hotărârea Clair, 123/83, pct. 22). Experienţa arată că astfel de comportamente atrag scăderi ale producţiei şi creşteri de preţuri, conducând la o alocare necorespunzătoare a resurselor, în special în detrimentul consumatorilor."

Prin urmare, astfel cum rezultă din jurisprudenţa relevantă precitată, nu este necesar să se examineze efectele unui acord sau practici în cazul în care obiectul anticoncurenţial al acestuia este dovedit.

Or, în cauză obiectul anticoncurenţial al practicii concertate este evident, fiind vorba despre stabilirea unor onorarii minimale.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului cu privire la necesitatea administrării "unor probe suplimentare, într-un ansamblu mai vast, bine închegat, neechivoc şi coerent administrat de Consiliul Concurenţei în dovedirea practicii incriminate şi a aparticipării recurentului la aceasta", acestea sunt de asemenea nefondate, încălcările prin obiect, de tipul celei imputate recurentului având un caracter obiectiv, fiind prin urmare lipsită de relevanţă împrejurarea că "tabelele cu onorariile comunicate de către Camera Notarilor Publici Suceava nu ar fi fost găsite afişate spre consultare publicului", atâta vreme cât aceasta este o încălcare prin chiar obiectul său.

Nefondate sunt şi criticile privind aprecierea în mod eronat de către instanţa de fond Bucureşti ca fiind întemeiate a concluziilor autorităţii de concurenţă în sensul participării recurentului la o practică concertată anticoncurenţială.

În esenţă, recurentul susţine în cadrul cererii de recurs că nu a participat la nicio practică concertată, "aspect denotat din prisma onorariilor practicate şi a conduitei pe care a adoptat-o".

Înalta Curte reţine că, prin chiar cererea de recurs recurentul afirmă că "nu i se reproşează nici participarea la vreuna dintre întâlnirile convocate în scopul înţelegerii şi emiterii acelui document de fixare a onorariilor minimale la nivelul Camerei de Notari Publici Suceava, nici primirea altor e-mailuri decât cel din data de 25.02.2011, nici folosirea aplicaţiei informatice conţinând onorarii minimale pretinse a fi agreată."

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza T-Mobile Netherlands, C-8/08, în care Curtea a statuat că orice operator economic trebuie să stabilească în mod autonom politica pe care intenţionează să o urmeze pe piaţa comună. Aşadar, o asemenea cerinţă privind autonomia se opune în mod riguros oricărui contact direct sau indirect între asemenea operatori, de natură fie să influenţeze comportamentul pe piaţă al unui concurent actual sau potenţial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care întreprinderea însăşi este decisă sau preconizează să îl adopte pe piaţă, atunci când contactele au drept obiect sau drept efect realizarea unor condiţii de concurenţă care nu ar corespunde condiţiilor normale de pe piaţa relevantă (Hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii, C-8/08, EU:C:2009:343, punctele 32 şi 33, precum şi jurisprudenţa citată).

Concluziile instanţei europene în această cauză au fost în sensul că:

"O practică concertată are un obiect anticoncurenţial în sensul articolului 81 alin. (1) CE atunci când, din cauza conţinutului său, precum şi a finalităţii sale şi ţinând cont de contextul juridic şi economic în care se încadrează, aceasta este în mod concret aptă să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul pieţei comune. Nu este necesară o împiedicare, restrângere sau denaturare concretă a concurenţei, nici existenţa unei legături directe între această practică concertată şi preţul de consum. Schimbul de informaţii între concurenţi are un obiect anticoncurenţial atunci când poate elimina incertitudinile legate de comportamentul avut în vedere de întreprinderile interesate.

În cadrul analizei legăturii de cauzalitate dintre concertare şi comportamentul pe piaţă al întreprinderilor care participă la aceasta, legătură care este necesară pentru a stabili existenţa unei practici concertate în sensul articolului 81 alin. (1) CE, instanţa naţională este obligată, sub rezerva probei contrare care trebuie făcută de acestea din urmă, să aplice prezumţia de cauzalitate menţionată în jurisprudenţa Curţii, potrivit căreia întreprinderile menţionate, atunci când rămân active pe piaţă, ţin cont de schimbul de informaţii cu concurenţii lor.

În măsura în care întreprinderea participantă la concertare rămâne activă pe piaţa relevantă, prezumţia legăturii de cauzalitate dintre concertare şi comportamentul acestei întreprinderi pe piaţa respectivă este aplicabil chiar dacă respectiva concertare nu se întemeiază decât pe o singură reuniune a întreprinderilor respective."

În acelaşi sens, în cauza C-194/14 P AC-Treuhand/Comisia, instanţa europeană a statuat că modurile pasive de participare la încălcare, precum prezenţa unei întreprinderi la reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri având un obiect anticoncurenţial, fără să se fi opus în mod vădit, reflectă o complicitate care este de natură să angajeze răspunderea sa potrivit articolului 101 TFUE, având în vedere că aprobarea tacită a unei iniţiative nelegale, fără a se distanţa în mod public de conţinutul acesteia sau fără a o denunţa entităţilor administrative, are drept efect să încurajeze continuarea încălcării şi să compromită descoperirea sa (Hotărârea AC-Treuhand/Comisia, C-194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 31 şi jurisprudenţa citată).

În acord cu această jurisprudenţă, nu autoritatea de concurenţă era cea care trebuia să probeze că recurentul s-a conformat constant onorariilor minime astfel stabilite, în favoarea acesteia operând o prezumţia la care concluziile cauzei T-Mobile face referire, recurentul fiind cel care trebuia să probeze distanţarea publică faţă de această practică de aliniere la onorariile minimale.

Prin urmare, nefondate sunt şi susţinerile recurentului cu privire la maniera distorsionată în care instanţa de fond ar fi interpretat că onorariile practicate de recurent depăşesc nivelul minim stabilit prin ordinul Ministerului Justiţiei nr. 943/C/2005, respectiv prin Ordinul nr. 46/C/2011.

Faptul că instanţa de fond a reţinut că reclamantul, prin maniera în care şi-a construit apărarea, nu neagă existenţa practicii anticoncurenţiale nu echivalează cu pronunţarea unei hotărâri ce cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

După cum rezultă din jurisprudenţa europeană mai sus citată, prezenţa unei întreprinderi la reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri având un obiect anticoncurenţial, fără să se fi opus în mod vădit, reflectă o complicitate care este de natură să angajeze răspunderea acesteia potrivit art. 101 alin. (1) (TFUE) având în vedere că aprobarea tacită a unei iniţiative nelegale, fără a se distanţa public de conţinutul acesteia sau fără a o denunţa entităţilor administrative are drept efect să încurajeze continuarea încălcării şi să compromită descoperirea sa (Hotărârea Dansk/Comisia, cauzele conexate C-189/02P, C-202/02P, C-205/02P, C-208/02P, C-213/02P, pct. 142, 143, Hotărârea AC-Treuhand/Comisia, C-194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 31, Hotărârea Eturas şi alţii/Lietuvos Respublikos konkurencijos taryba, C-74/14).

Or, o astfel de dovadă nu a fost făcută în cauză, deşi recurentul susţine că nu a participat la vreuna dintre întâlnirile convocate în scopul înţelegerii şi emiterii acelui document de fixare a onorariilor minimale la nivelul Camerei de Notari Publici Suceava şi nu a primit alte e-mailuri decât cel din data de 25.02.2011, acestea nefiind o delimitare publică de practicile anticoncurenţiale.

Nefondate sunt şi criticile recurentului privind raportarea eronată a instanţei de fond la jurisprudenţa europeană, Înalta Curte reţinând că această jurisprudenţă a fost valorificată în mod corect de către instanţa de fond prin raportare la obiectul dosarului dedus judecăţii, pentru demonstrarea temeiniciei soluţiei de respingere a argumentelor recurentului referitor la faptul că nu a participat la săvârşirea faptei prin prisma argumentului CJUE în sensul că lipsa unei opoziţii vădite a recurentului, în sensul unei delimitări publice, reflectă o complicitate care este apta să angajeze răspunderea contravenţională a acestuia.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Reţinând că instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă criteriilor prevăzute de art. 22 alin. (2) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar motivele contradictorii şi străine de natura cauzei invocate de recurent nu se confirmă, prima instanţă expând coerent silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) Pct. 6 C. proc. civ. nefiind incident.

De asemenea, nu se confirmă nici criticile de nelegalitate încadrate de către instanţă în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Birou Individual Notarial A. împotriva sentinţei civile nr. 1143 din 25 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 mai 2022.