Guarantee Fund liability for insurance claim delays: delictual damages under administrative law limited to period post-annulment of refusal

Şedinţa publică din data de 11 mai 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat acţiune în contencios administrativ prin care a solicitat instanţei de judecată să constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/29.01.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A., a solicitat instanţei ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 29.01.2016 constând: în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor; respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014 - 31019.85 RON, calculate până la data de 09.08.2021 şi în continuare până la data plăţii efective, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1901 din 10 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiate;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamantă;

- a obligat pârâtul la plata dobânzii legale în materie civilă, calculate potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 29.10.2021;

- a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 1.229,39 de RON, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial;

- a respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

1.3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1901 din 10 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor.

1.3.1. Recurenta-reclamanta A. S.A a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv strict cu privire la soluţia privind stabilirea cuantumului penalităţilor şi, în rejudecare, admiterea acţiunii precizate cu obligarea FGA la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/29.01.2016 constând: în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., susţinând că hotărârea primei instanţei este pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material, respectiv prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Cu privire la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 recurenta-reclamantă a arată că, potrivit acestor dispoziţii, FGA este obligat să soluţioneze cererile de plată cu respectarea normelor legale şi a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată şi a apreciat că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea faţă de FGA a penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

Cu privire la greşita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, recurenta-reclamantă a susţinut că ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, devin aplicabile prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală. În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cum în mod greşit a procedat prima instanţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

1.3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, rejudecând cauza, respingerea contestaţiei reclamantei ca neîntemeiată.

În motivarea recursului a arătat că prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei de obiect/lipsei de interes, excepţii pe care a solicitat să fie calificate ca fiind apărări de fond.

Cu privire la excepţia prescripţiei a arătat, în esenţă, că reclamanta cunoştea existenţa şi întinderea prejudiciului pentru nesoluţionarea în termen legal a cererii începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată nr. x/29.01.2016 sau, în a doua situaţie, începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri, şi anume data de 07.05.2018.

Împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate în condiţiile art. 1, 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004, ţinând cont şi de soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2018 prin care FGA a fost obligat la analizarea cererii de plată şi nicidecum la plata acesteia.

În continuare recurenta-pârâtă a solicitat admiterea excepţiei prematurităţii acţiunii, arătând, în esenţă că, în speţă, trebuie respectat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 4902/27.11.2018 pronunţată în Dosarul x/2018 Simpla anulare a deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 a putut da naştere unor drepturi accesorii născute în mod direct din raportul juridic de drept procesual civil, precum obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată cauzate în acel dosar, nu şi a unor drepturi decurgând din raportul juridic de drept substanţial, cât timp acesta nu a fost analizat (pe fond) de instanţa de contencios administrativ. Până la stabilirea caracterului cert, lichid si exigibil al dreptului de creanţă principal, nu se poate recunoaşte dreptul de creanţă accesoriu, nici sub forma subsidiară, a caracterului determinabil şi condiţionat de recunoaşterea dreptului de creanţă principal.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că, în cauză, nu se regăseşte nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri şi nici refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, iar Legea nr. 213/2015 nu prevede nici sancţiunea dobânzii legale penalizatoare.

În ce priveşte dobânda penalizatoare a invocat dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (5) din O.G. nr. 13/2011, care impun exprimarea voinţei debitorului cu privire la suma la care acesta se obligă faţă de creditorul său, astfel că, în lipsa unui asemenea acord, obligarea la plata dobânzii legale este lipsită de temei legal, iar motivaţia acordării acesteia reprezintă o adăugare la lege.

Critică faptul că instanţa de fond a reţinut că, deşi FGA este o instituţie de drept public, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, şi nu un profesionist, respectiv o persoană care exploatează o întreprindere, i se pot aplica dispoziţiile art. 13 din O.G. nr. 13/2011 invocate de reclamantă.

Precizează că FGA s-a constituit ca persoană juridică de drept public prin Legea nr. 213/2015, iar pentru îndeplinirea scopului şi atribuţiilor sale legale, acesta nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nefiind succesorul asigurătorului în faliment, ci acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor, produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale acestuia.

Mai arată că cererea de despăgubiri formulată pe cale separată şi întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti de anulare a actului administrativ nelegal, întrucât repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ; că pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu şi emiterea actelor administrative nelegale, acţiunea având caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim; că natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal.

Susţine că răspunderea administrativ-patrimonială se antrenează în prezenţa aceloraşi condiţii generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 şi următoarele din C. civ. că motivul respingerii cererii de plată constă în interpretarea nelegală a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e), coroborate cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, referitoare la plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON. Or, nici FGA şi nici instanţa nu au apreciat dacă recurenta-reclamantă deţine o creanţă de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în condiţiile în care art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevede că FGA procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale.

Astfel, arată că, în realitate, dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, aşa încât nu are relevanţă faptul că în interiorul termenului de 30 zile autoritatea a pus în executare sentinţa civilă, iar, pe de altă parte, arată că acţiunea în despăgubiri nu poate depăşi ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, respectiv acţiunea în despăgubiri nu poate primi o rezolvare diferită doar pentru motivul că este formulată pe cale separată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă A. S.A a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă.

1.5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor în şedinţă publică, la data de 11 mai 2023, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 constând: în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014 - 31019.85 RON, calculate până la data de 09.08.2021 şi în continuare până la data plăţii efective, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

În esenţă, chestiunea supusă analizei instanţei vizează penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări, asupra căreia părţile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA, intervalul de timp pentru care sunt datorate penalităţile, precum şi cuantumul acestor penalităţi.

Soluţionând cauza, prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiate; a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul la plata dobânzii legale în materie civilă, calculate potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 29.10.2021; a respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a stabilit în mod greşit intervalul de timp în care este datorată dobânda legală, motiv pentru care va fi casată în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare, se va respinge cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale pentru intervalul cuprins între a 30-zi de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 02.05.2015.

2.2. În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prima critică de nelegalitate adusă sentinţei atacate a vizat încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cu referire şi la dispoziţiile art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011 şi art. 38 din Norma ASF 23/2018. Recurenta-reclamantă a susţinut că aceste texte administrative normative reglementează conţinutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalităţile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalităţi.

Înalta Curte constată că Legea specială nr. 213/2015 nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina recurentului-pârât a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3), raportat la art. 26 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/20144, acestea nu fac referire la penalităţile de întârziere care sunt reglementate de art. 37 din Normă. Caracterul lor accesoriu este stipulat în Norma legală indicată şi nu în mod direct în contractul de asigurare, ceea ce nu le conferă natura unor creanţe de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că aceasta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii stabilite conform prevederilor din O.G. nr. 13/2011, a căror cauză juridică este, în principal, neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, deoarece FGA răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligaţii legale.

A doua critică de nelegalitate formulată a vizat cuantumul dobânzii legale, recurenta-reclamantă susţinând că aceasta trebuia stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu potrivit alin. (3) al aceluiaşi text normativ, aşa cum în mod greşit a făcut prima instanţă.

Înalta Curte nu poate primi această critică având în vedere dispoziţiile art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar potrivit cărora:

"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale… (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.".

Aşadar, faţă de dispoziţiile legale anterior redate, Înalta Curte, în deplin acord cu judecătorul fondului, reţine că pârâtul FGA nu este o întreprindere cu scop lucrativ, nu a acţionat în calitate de autoritate contractantă, nefiind nici în prezenţa unui raport juridic contractual, astfel că despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare calculată conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

2.3. Prin recursul formulat, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Preliminar, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, nefiind arătate argumentele de ordin critic care să se circumscrie acestor dispoziţii legale. În această situaţie, instanţa de recurs se află în imposibilitatea de a efectua un control de legalitate a sentinţei recurate din această perspectivă, întrucât nemulţumirea părţii cu privire la soluţia adoptată de prima instanţă şi simpla indicare a acestui temei legal nu pot echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect.

În ceea ce priveşte soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiate, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a adus critici concrete, ci s-a limitat la reluarea apărărilor formulate prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei, solicitând, de altfel, prin cererea de recurs ca aceste excepţii să fie calificate drept apărări de fond.

Referitor la celelalte excepţii (a lipsei de obiect a contestaţiei/a lipsei de interes, a prematurităţii cererii), Înalta Curte constată că acestea nu au făcut obiectul analizei instanţei de fond, fiind invocate pentru prima dată în cererea de recurs.

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot formula pretenţii noi", iar potrivit art. 494 din acelaşi act normativ:

"Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune."

Prin urmare, instanţa de control judiciar nu poate proceda la cercetarea unor aspecte care nu au fost supuse analizei instanţei de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de argumentele şi apărările formulate de părţi în faza procesuală a fondului.

Prin criticile de nelegalitate formulate pe fondul cauzei, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că prin soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2018 Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost obligat la plata sumelor pretinse de A. S.A. prin cererea de plată, ci a fost obligat doar la analizarea cererii de plată, că în cauză nu se regăseşte nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, astfel cum această inacţiune este definită de Legea nr. 554/2004 şi nici refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, iar Legea nr. 213/2015 nu prevede sancţiunea dobânzii penalizatoare, că obligarea sa la plata dobânzii este lipsită de orice temei legal, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Cât priveşte obligarea recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata dobânzii legale începând de la 03.05.2018 - data emiterii Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 şi până la 29.10.2021 - data când contul reclamantei a fost creditat cu suma de 7.678 RON reprezentând creanţa principală, aşa cum reiese din extrasul de cont depus la dosarul de fond, fila x, Înalta Curte constată că aceasta are temei legal, în condiţiile în care, în prezenta speţă, acţiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, iar condiţiile atragerii răspunderii sunt cele reglementate de C. civ.

Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere că prin prejudiciu se înţelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

În cauză, reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârât a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018 şi a rămas definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, astfel că aceasta a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x din 29.01.2016 în ceea ce priveşte suma de 7.678 RON (creanţa principală) a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia.

În consecinţă, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În speţa de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, anume suma de 7.678 RON, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021, astfel cum reiese din extrasul de cont depus la dosarul de fond.

Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 7.678 RON către recurenta-reclamantă a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă.

Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acţiune în răspundere civilă delictuală în faţa instanţei de drept comun pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, câtă vreme existenţa creanţei este strâns legată de anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât şi de faptul că reclamantei i s-a achitat pe cale amiabilă creanţa principală la data de 29.10.2021.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voinţă, recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului dedus judecăţii, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice, context în care, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipseşte o hotărâre judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluţionare în termen sau refuz nejustificat de soluţionare), imputat pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată (29.01.2016).

Prin urmare, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentului-pârât, în sensul că nu datorează dobândă legală pentru intervalul cuprins între a 30-zi de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 02.05.2018, întrucât, astfel cum s-a arătat la considerentele pct. 2.2. din prezenta decizie, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este, în principal, neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, deoarece FGA răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligaţii legale.

Pentru toate aceste motive, constatând că prima instanţă a stabilit în mod greşit intervalul de timp în care este datorată dobânda legală, recursul pârâtului Fondul de Garantare va fi admis, iar sentinţa atacată va fi casată în parte.

2.4. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat

Totodată, recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor va fi admis, se va casată în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare, se va respinge cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale pentru intervalul cuprins între a 30-zi de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 02.05.2018, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1901 din 10 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1901 din 10 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare:

Respinge cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale pentru intervalul cuprins între a 30-a zi de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 02.05.2015.

Menţine celelalte dispoziţii din sentinţa atacată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.