Liability for late payment of insurance claims: statutory interest calculation under Law No. 554/2004 and limitation period for separate damages actions.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the cross-appeals of both parties, thereby upholding the Court of Appeal’s judgment, which ordered the Claimant to receive statutory legal interest (calculated under Art. 3(3) of O.G. No. 13/2011) for the period between May 3, 2018, and October 29, 2021, on the principal insurance claim. The dispute involved an action for damages under Art. 19 of Law No. 554/2004, where the insurer’s representative sought compensation for the delay in processing and paying a claim against the Guarantee Fund for Insured Persons (FGA) following the latter’s unilateral refusal decision, which had been previously annulled by a final judicial ruling. The court determined that the statutory limit on compensation applied because the FGA is a public law entity and not a commercial enterprise, excluding the application of higher contractual penalties or the punitive rate under Art. 3(2) of O.G. No. 13/2011; furthermore, the court rejected defenses of inadmissibility, tardiness, and prescription, holding that the one-year statute of limitations for the separate damages claim began only when the victim knew the extent of the damage, which occurred upon the definitive judicial annulment of the refusal and the subsequent voluntary payment of the principal amount by the FGA.
Legislator headnote
AI generatedart. 19 din Legea nr. 554/2004, art. 1535 C. civ, art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 8 din Legea nr. 554/2004, art. 13 alin. (5) din Legea nr. 231/2015; Liability for late payment of insurance claims: statutory interest calculation under Law No. 554/2004 and limitation period for separate damages actions: , a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., susţinând că hotărârea primei instanţei este pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material, respectiv prevederile art. 1531 şi art. 1535 C. civ., art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 11 mai 2023
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 29.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat acţiune în contencios administrativ prin care a solicitat instanţei de judecată să constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/11.03.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Prin cererea modificatoare depusă la data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A., a solicitat instanţei ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 să oblige FGA la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/24.02.2016 constând: în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul de 123.175,33 RON stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor; respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, calculate până la data de 09.08.2021 şi în continuare până la data plăţii efective, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
1.2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1797 din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
- a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare;
- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta, astfel cum a fost modificată;
- a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 42.159 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021;
- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.179 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat;
- a respins în rest cererea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.
1.3. Căile de atac exercitate în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 1797 din 26 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor.
1.3.1. Recurenta-reclamanta A. S.A. a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv strict cu privire la soluţia privind stabilirea cuantumului penalităţilor şi, în rejudecare, admiterea acţiunii precizate cu obligarea FGA la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/11.03.2016 constând: în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA 14/2011), iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data achitării despăgubirilor de către FGA, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.
În drept, a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., susţinând că hotărârea primei instanţei este pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material, respectiv prevederile art. 1531 şi art. 1535 C. civ., art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011.
Cu privire la încălcarea art. 1531 şi art. 1535 C. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că fapta ilicită imputabilă FGA constă în soluţionarea nelegală a cererii de plată formulată care în mod inevitabil a implicat şi întârzierea în plata despăgubirilor. FGA a soluţionat cererea de plată abia la doi ani de la depunerea ei, iar acest fapt nu poate să conducă la exonerarea FGA de la plata de daune interese moratorii, aşa cum a reţinut prima instanţă. Soluţionarea cu o atât de mare întârziere a cererii de plată este în sine, o culpă imputabilă FGA. Astfel că, de vreme ce în cele din urmă este incontestabil că A. era îndreptăţită la plata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluţionare a cererii de plată (prevăzut de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004) şi până la plata efectivă a despăgubirilor.
Referitor la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 recurenta-reclamantă a arată că, potrivit acestor dispoziţii, FGA este obligat să soluţioneze cererile de plată cu respectarea normelor legale şi a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată şi a apreciat că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea faţă de FGA a penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.
Cu privire la greşita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, recurenta-reclamantă a susţinut că ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, devin aplicabile prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală. În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cum în mod greşit a procedat prima instanţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.
1.3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată, în principal pe cale de excepţie, iar în subsidiar, ca neîntemeiată, precum şi obligării recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. În drept, a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., considerând că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 18, art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi art. 13 alin. (5) din Legea nr. 231/2015.
În motivarea recursului a arătat că prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond a invocat inadmisibilitatea acţiunii raportat la prevederile art. 19 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, tardivitatea în raport de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 şi prescripţia în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii, a arătat că cererea de plată din cauză a fost soluţionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018, iar ca urmare a pronunţării deciziei ÎCCJ nr. 4644/13.10.2021, decizia de soluţionare a cererii de plată a fost anulată definitiv, instanţa obligând FGA să analizeze pe fond cererile de plată.
Susţine că regula instituită de art. 8 din Legea nr. 554/2004 este ca acţiunea în anularea actului administrativ să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate.
În consecinţă, recurentul-pârât solicită casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.
Cu privire la excepţia tardivităţii, consideră că în mod greşit instanţa de judecată a respins-o, cu încălcarea dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în forma în vigoare la data depunerii cererii de plată, precum şi principiul specialia generalibus derogant.
Susţine că recurenta-reclamantă putea solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluţionarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu la o diferenţă de 3 ani după acest moment, acţiunea de faţă fiind tardivă în raport de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, având în vedere faptul că recurenta-reclamantă nu a avut niciun motiv pentru care să nu fi cerut aceste daune moratorii odată cu debitul principal în dosarul nr. x/2018, consideră că acţiunea de faţă este tardivă.
În opinia sa, este incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanţa de fond nu s-a raportat la niciun moment de la care ar fi trebuit să curgă termenul în care A. trebuia şi putea solicita penalităţi de întârziere şi/sau dobândă legală, respingând excepţia fără a avea o motivare cu privire la aceasta respingere, motivele invocate fiind pur teoretice, fără o aplicare a normelor legale la aspectele concrete ale speţei.
Cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei, arată că în mod greşit instanţa de fond a considerat că acţiunea este în termen faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepţia în temeiul dispoziţiilor art. 2503 şi art. 2537 C. civ.. În acest sens, a arătat că raportul dedus judecăţii este unul de natură administrativă şi nu strict civilă, instanţa de fond neraportându-se la dispoziţiile Legii nr. 554/2004 privind prescripţia, precum şi faptul că introducerea acţiunii principale pentru anularea actului nu echivalează cu motivul de întrerupere a prescripţiei prevăzut de C. civ.
De asemenea, a susţinut că instanţa de fond în mod greşit s-a raportat la termenul de prescripţie prevăzut de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, care se referă strict la termenul de prescripţie aplicabil pentru creanţele de asigurări şi în niciun caz la termenul de prescripţie aplicabil penalităţilor de întârziere şi/sau dobânzilor aplicabile pentru culpa autorităţii în soluţionarea cererii prevăzut de Legea 554/2004, termen de 1 an.
Astfel, recurenta-reclamantă cunoştea producerea prejudiciului şi întinderea acestuia pentru nesoluţionarea în termenul legal a cererii sale odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 26.09.2016, data depunerii cererii de despăgubiri (data depunerii borederoului), sau începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri, şi anume data de 07.05.2018.
Împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat recurentei-reclamante mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate în condiţiile art. 1, 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004, ţinând cont şi de soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2018 prin care FGA a fost obligat la analizarea cererii de plată şi nicidecum la plata acesteia.
În continuare recurenta-pârâtă a solicitat admiterea excepţiei prematurităţii acţiunii, arătând, în esenţă că, în speţă, trebuie respectat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 4902/27.11.2018 pronunţată în Dosarul x/2018 Simpla anulare a deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 a putut da naştere unor drepturi accesorii născute în mod direct din raportul juridic de drept procesual civil, precum obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată cauzate în acel dosar, nu şi a unor drepturi decurgând din raportul juridic de drept substanţial, cât timp acesta nu a fost analizat (pe fond) de instanţa de contencios administrativ. Până la stabilirea caracterului cert, lichid si exigibil al dreptului de creanţă principal, nu se poate recunoaşte dreptul de creanţă accesoriu, nici sub forma subsidiară, a caracterului determinabil şi condiţionat de recunoaşterea dreptului de creanţă principal.
Totodată, a solicitat admiterea excepţiei lipsei de interes a acţiunii, menţionând că interesul trebuie să existe în momentul în care se exercită acţiunea, în sensul că A., în cazul de faţă, s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar fi recurs la prezenta acţiune la momentul respectiv.
Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că prima instanţă a echivalat obligarea FGA la analizarea cererii de plată cu obligarea la plata debitului, aspect care nu este în concordanţă cu soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2018; că în cauză nu este vorba de o nesoluţionare în termenul legal a unei cereri şi nici de un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri.
În ce priveşte dobânda penalizatoare a invocat dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (5) din O.G. nr. 13/2011, care impun exprimarea voinţei debitorului cu privire la suma la care acesta se obligă faţă de creditorul său, astfel că, în lipsa unui asemenea acord, obligarea la plata dobânzii legale este lipsită de temei legal, iar motivaţia acordării acesteia reprezintă o adăugare la lege.
Critică faptul că instanţa de fond a reţinut că, deşi FGA este o instituţie de drept public, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, şi nu un profesionist, respectiv o persoană care exploatează o întreprindere, i se pot aplica dispoziţiile art. 13 din O.G. nr. 13/2011 invocate de reclamantă.
Precizează că FGA s-a constituit ca persoană juridică de drept public prin Legea nr. 213/2015, iar pentru îndeplinirea scopului şi atribuţiilor sale legale, acesta nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nefiind succesorul asigurătorului în faliment, ci acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor, produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale acestuia.
Mai arată că cererea de despăgubiri formulată pe cale separată şi întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti de anulare a actului administrativ nelegal, întrucât repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ; că pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu şi emiterea actelor administrative nelegale, acţiunea având caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim; că natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal.
Susţine că răspunderea administrativ-patrimonială se antrenează în prezenţa aceloraşi condiţii generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 şi următoarele din C. civ. că motivul respingerii cererii de plată constă în interpretarea nelegală a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e), coroborate cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, referitoare la plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON. Or, nici FGA şi nici instanţa nu au apreciat dacă recurenta-reclamantă deţine o creanţă de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în condiţiile în care art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevede că FGA procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale.
Astfel, arată că, în realitate, dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, aşa încât nu are relevanţă faptul că în interiorul termenului de 30 zile autoritatea a pus în executare sentinţa civilă, iar, pe de altă parte, arată că acţiunea în despăgubiri nu poate depăşi ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, respectiv acţiunea în despăgubiri nu poate primi o rezolvare diferită doar pentru motivul că este formulată pe cale separată.
1.4. Apărările formulate în cauză
Recurenta-reclamantă A. S.A a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de FGA, ca nefondat.
1.5. Procedura de soluţionare a recursurilor
În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.
Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor în şedinţă publică, la data de 11 mai 2023, cu citarea părţilor.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile formulate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor sunt nefondate, pentru considerentele arătate în continuare.
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016 constând: în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul de 123.175,33 RON stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor; respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, calculate până la data de 09.08.2021 şi în continuare până la data plăţii efective, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
Prima instanţă a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare; a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată; a obligat pârâtul să îi plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 42.159 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021 şi a respins în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.
2.2. În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a criticat încălcarea dispoziţiilor art. 1531 şi art. 1535 C. civ., fiind nemulţumită de intervalul de timp în care prima instanţă a obligat pârâtul la plata despăgubirilor. A susţinut că principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata despăgubirilor pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data achitării despăgubirilor de către FGA, întrucât momentul în care FGA trebuia să facă plata este, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, termenul de 30 de zile pentru soluţionarea cererilor adresate unei autorităţi publice.
Contrar acestor susţineri, instanţa de control judiciar reţine că prima instanţă a stabilit în mod corect intervalul de timp în care este datorată dobânda, respectiv începând de la 03.05.2018 - data emiterii Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 şi până la 29.10.2021 - data când contul reclamantei a fost creditat cu suma de 42.159 RON reprezentând creanţa principală, aşa cum reiese din extrasul de cont depus la dosarul de fond, fila x.
Înalta Curte constată că natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, iar condiţiile atragerii răspunderii sunt cele reglementate de C. civ.
Potrivit art. 1531 din C. civ.:
"(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial."
Conform art. 1535 din C. civ.:
"(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. 3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.
Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere că prin prejudiciu se înţelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.
În cauză, reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârât a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.
Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018 şi a rămas definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, astfel că aceasta a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/11.03.2016 în ceea ce priveşte suma de 42.195 RON (creanţa principală) a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia.
Prin urmare, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.
De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.
În speţa de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, anume suma de 42.195 RON, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021, astfel cum reiese din extrasul de cont depus la dosarul de fond.
Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 42.195 RON către recurenta-reclamantă a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă.
Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acţiune în răspundere civilă delictuală în faţa instanţei de drept comun pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, câtă vreme existenţa creanţei este strâns legată de anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât şi de faptul că reclamantei i s-a achitat pe cale amiabilă creanţa principală la data de 29.10.2021.
De fapt, prin această manifestare unilaterală de voinţă, intimatul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului dedus judecăţii, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice, context în care, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge şi în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipseşte o hotărâre judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluţionare în termen sau refuz nejustificat de soluţionare), imputat pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată (11.03.2016).
O altă critică adusă sentinţei atacate a vizat încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cu referire şi la dispoziţiile art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011 şi art. 38 din Norma ASF 23/2018. Recurenta-reclamantă a susţinut că aceste texte administrative normative reglementează conţinutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalităţile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalităţi.
Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii stabilite conform prevederilor din O.G. nr. 13/2011, a căror cauză juridică este, în principal, neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, deoarece FGA răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligaţii legale.
Legea specială nr. 213/2015 nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârât a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.
Ultima critică de nelegalitate formulată a vizat cuantumul dobânzii legale, recurenta-reclamantă susţinând că aceasta trebuia stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu potrivit alin. (3) al aceluiaşi text normativ, aşa cum în mod greşit a făcut prima instanţă.
Dispoziţiile art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar preved că:
"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale… (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.".
Înalta Curte constată, pe de o parte, că suma de bani cuvenită recurentei-reclamante reprezintă o dobândă penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi vizează creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest context, premisa esenţială a acordării sumei de 42.195 RON cu titlu de creanţă de asigurări de către FGA nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competenţa acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.
În consecinţă, în deplin acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că pârâtul FGA nu este o întreprindere cu scop lucrativ, nu a acţionat în calitate de autoritate contractantă, nefiind nici în prezenţa unui raport juridic contractual, astfel că despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare calculată conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.
2.3. Recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a vizat atât soluţia cu privire la excepţiile invocate în faţa primei instanţe (inadmisibilitate, tardivitate şi prescripţie), cât şi soluţia pronunţată pe fondul cauzei prin care s-a admis în parte acţiunea reclamantei, fiind invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente aceste motivele de casare, recursul fiind nefondat.
O primă critică formulată de către recurentul-pârât se referă la faptul că prima instanţă în mod greşit a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât regula instituită de legea contenciosului administrativ potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 este ca acţiunea în anulare să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate.
Critica este nefondată, în condiţiile în care acţiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:
"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."
Din modul de redactare a textului de lege reiese că persoana vătămată are un drept de opţiune, iar nu o obligaţie de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acţiunii în anularea actului vătămător, sau printr-o cerere separată, ultima fiind însă condiţionată de respectarea termenului de prescripţie, care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, motiv pentru care nu se poate reţine existenţa unui fine de neprimire, în ipoteza în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acţiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opţiune cu privire la modalitatea în care înţelege să acţioneze fiind prevăzut de lege.
Prin urmare, în condiţiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicţia formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă, legiuitorul permite, pe cale de expcepţie, un asemenea demers, excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată, prima instanţă procedând în mod corect la respingerea acesteia.
A doua critică formulată prin motivele de recurs vizează respingerea de către instanţa de fond a excepţiei tardivităţii, recurentul-pârât considerând că au fost încălcate dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora:
"(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva deciziei se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare."
Înalta Curte constată că prima instanţă a respins excepţia tardivităţii în mod corect în raport cu criticile formulate de către pârât.
Astfel, este adevărat că recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor (nr. 14452/2018), la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalităţi/dobânzi, însă aceasta a fost soluţionată în mod definitiv de către instanţele judecătoreşti abia la data de 13 octombrie 2021 şi comunicată recurentei-reclamante la începutul anului 2022.
Pe de altă parte, decizia FGA nr. 14452/2018 se referea la respingerea în bloc a celor 435 cereri de despăgubire pentru depăşirea plafonului de 450.000 RON, astfel că nu a avut loc o analiză pe fondul pretenţiilor solicitate cu titlu de despăgubiri pentru a se putea reţine că recurenta-reclamantă ar fi cunoscut cuantumul despăgubirii la care era îndreptăţită.
Nu poate fi primită nici critica prin care s-a susţinut o nemotivare cu privire la soluţia dată acestei excepţii, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, iar instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată. În considerentele acesteia se regăsesc motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei cu privire la excepţia tardivităţii cererii, instanţa raportându-se la interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 22/2019 pronunţată în recursul în interesul legii, iar faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului-pârât nu poate atrage casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a formulat critici şi cu privire la modalitatea de soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei, recurentul-pârât susţinând, în esenţă, că raportul dedus judecăţii este unul de natură administrativă şi nu strict civilă, instanţa de fond neraportându-se la dispoziţiile Legii nr. 554/2004, că în mod greşit s-a raportat la termenul de prescripţie prevăzut de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 care se referă strict la termenul de prescripţie aplicabil pentru creanţele de asigurări şi nu la termenul de prescripţie aplicabil penalităţilor de întârziere şi/sau dobânzilor, că reclamanta cunoştea prejudicul şi întinderea acestuia odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data depunerii cererii de despăgubire (26.09.2016) sau de la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018.
Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reţine că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Or, din această perspectivă, se reţine soluţionarea definitivă la data de 13.10.2021 a dosarului nr. x/2018, în urma căruia Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de despăgubiri formulate de către recurenta-reclamantă, precum şi faptul că, în urma analizării pe fond a cererii de plată, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a achitat despăgubirea solicitată prin prezentul dosar la data de 29.10.2021.
Până la acea dată, în mod raţional, se poate afirma că orice evaluare şi estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoaşterii ferme şi clare a cuantumului sumei la care era îndreptăţită pentru solicitarea de despăgubiri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Cu alte cuvinte, recurenta-reclamantă nu putea cunoaşte prejudiciul cauzat de lipsa de folosinţă a sumei achitate în temeiul cererii de despăgubiri adresate FGA, întrucât nici din decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 şi nici din vreun alt act, aceasta nu a cunoscut întinderea prejudiciului, respectiv a sumei de care a fost lipsită de folosinţă.
Înalta Curte constată că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu se face nicio referire la cuantumul despăgubirilor solicitate de către recurenta-reclamantă prin cele 435 cereri de plată, ci prin decizia anterior menţionată au fost respinse toate aceste cereri ca urmare a depăşirii plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost obligat la reanalizarea cererilor de plată pe fond, fără a se pune în discuţie sumele la care recurenta-reclamantă era îndreptăţită.
De asemenea, faptul că recurenta-reclamantă a solicitat prin cererea de plată adresată FGA acordarea unei anumite sume cu titlu de despăgubiri nu echivalează cu cunoaşterea întinderii prejudiciului, întrucât suma solicitată urma a fi acordată doar sub condiţia analizării acesteia de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în baza atribuţiilor conferite prin Legea nr. 213/2015, iar în urma analizei, suma solicitată de către recurenta-reclamantă putea fi respinsă sau diminuată.
În consecinţă, termenul de prescripţie de 1 an se impune a fi calculat în prezenta cauză de la data achitării despăgubirii de către FGA, al cărei cuantum a fost stabilit în urma analizării dosarului de daună, întrucât până la acel moment Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu analizase cererea de plată a recurentei şi nu exista un cuantum al despăgubirii care să fi fost adus la cunoştinţa recurentei-reclamante şi la care să se raporteze cererea de despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Din aceeaşi perspectivă, se impune a se reţine că, întrucât sumele solicitate în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 reprezintă accesorii ale despăgubirii acordate pentru cererea de plată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, soluţionat definitiv la data de 13.10.2021, în condiţiile în care prescripţia nu a intervenit pentru aceste din urmă creanţe, nu putea interveni nici pentru accesoriile datorate pentru plata cu întârziere a sumei solicitate prin cererea de plată ce face obiectul prezentului dosar.
Dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât existenţa creanţei este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluţionat definitiv la data de 13.10.2021, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 42.195 RON, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.
În raport cu aceste momente, nu se poate reţine tardivitatea cererii de chemare în judecată, formulate la data de 29.03.2021.
Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.
De fapt, prin această manifestare unilaterală de voinţă recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului a cărui prescripţie o invocă, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al recurentei-reclamante.
În acest context, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripţiei, având în vedere că pentru formularea cererii de acordare a acestor despăgubiri, recurenta-reclamantă trebuia să cunoască întinderea despăgubirilor pe care urma să le solicite.
Următoarele două critici de nelegalitate, astfel cum au fost formulate de recurentul-pârât au vizat admiterea excepţiei prematurităţii acţiunii şi excepţiei lipsei de interes.
Cu referire la aceste două excepţii, Înalta Curte constată că nu au făcut obiectul analizei instanţei de fond, nefiind invocate în faţa acesteia.
Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:
"În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot formula pretenţii noi", iar potrivit art. 494 din acelaşi act normativ:
"Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune."
Având în vedere că excepţia prematurităţii acţiunii şi excepţia lipsei de interes au fost invocate pentru prima dată în cererea de recurs, instanţa de control judiciar reţine că aceste aspecte nu pot fi cercetate direct în calea de atac a recursului, al cărui obiect îl reprezintă, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., verificarea legalităţii sentinţei recurate.
Prin urmare, instanţa de control judiciar nu poate proceda la analiza unui aspect ce nu a fost supus analizei instanţei de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de argumentele şi apărările formulate de părţi în faza procesuală a fondului.
Prin criticile formulate pe fondul cauzei, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că prin soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2018 Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost obligat la plata sumelor pretinse de A. S.A. prin cererea de plată, ci a fost obligat doar la analizarea cererii de plată, că în cauză nu se regăseşte nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, astfel cum această inacţiune este definită de Legea nr. 554/2004 şi nici refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, iar Legea nr. 213/2015 nu prevede sancţiunea dobânzii penalizatoare, că obligarea sa la plata dobânzii este lipsită de orice temei legal, ori că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că obligarea FGA la plata dobânzii legale nu este lipsită de temei legal în condiţiile în care, în prezenta speţă, acţiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.
Fără a mai fi reluate în integralitate considerentele prezentei decizii de la pct. 2.2., acestea se impun a fi avute în vedere şi ceea ce priveşte criticile de nelegalitate formulate de pârât.
Astfel, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări, iar prin admiterea existenţei faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 42.159 RON, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.
În acelaşi sens se impun a fi reţinute şi dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ. şi art. (3) din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care dobânda cuvenită reclamantei prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar raportul juridic litigios priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu privire la creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esenţială a acordării sumei de 42.159 RON cu titlul de creanţă de asigurări de către FGA neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.
În concluzie, în mod corect s-a reţinut de prima instanţă că reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii stabilite conform prevederilor din O.G. nr. 13/2011, a căror cauză juridică este, în principal, neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, iar pârâtul FGA răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligaţii legale.
Pentru toate aceste motive, şi recursul pârâtului Fondul de Garantare se impune a fi respins ca nefondat.
2.4. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursurile formulate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile formulate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1797 din 26 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 11 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.