Inadmissibility of damages claim without prior annulment of administrative decision and prohibition of incidental illegality exception for subject-matter acts

Şedinţa publică din data de 11 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/4.07.2017 constând:

- în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere, potrivit Normei ASF 23/2014, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data plăţii efective (până în data de 06.04.2021 penalităţile sunt în cuantum de 1684 RON;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2, Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 591 din 18 martie 2022, a admis excepţiile inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate şi a cererii, a respins excepţia de nelegalitate şi, totodată, cererea astfel cum a fost modificată formulată de reclamantă, ca inadmisibile.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamata A. S.A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac recurenta a arătat, în privinţa soluţiei asupra excepţiei de nelegalitate invocată împotriva deciziei nr. 16517/27.08.2018, prima instanţă a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar hotărârea este nemotivată, clamând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, în susţinerea excepţiei de nelegalitate a deciziei nr. 16517/27.08.2018, prin care intimatul-pârât a pretins că ar fi soluţionat cererea sa de plată, a arătat că motivul respingerii cererii de plată a constat în depăşirea plafonului de garantare de 450.000 RON pe creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, invocându-se prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, intimatul-pârât a apreciat în mod nelegal că plafonul trebuie aplicat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare.

Acest aspect rezultă fără îndoială din considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020, pronunţată în dezlegarea unei probleme de drept, la care face trimitere.

Potrivit recurentei, din considerentele deciziei reiese că societatea de asigurare care se subrogă în drepturile asiguratului său este îndreptăţită să solicite Fondului desdăunarea, iar noţiunea de "creanţă de asigurare" cuprinde şi creanţa transmisă de o persoană asigurată către asigurătorul său în temeiul subrogaţiei legale şi cu privire la care se exercită dreptul de regres, astfel că este eronată susţinerea intimatului-pârât potrivit căreia plafonul de 450.000 RON ar fi prevăzut de lege prin raportare la creditor şi nu la creanţă. Totodată, având în vedere că obligaţia de garanţie ia naştere odată cu încheierea contractului de asigurare şi devine efectivă prin împlinirea termenului reprezentat de momentul la care asigurătorul intră în faliment, obligaţia de garantare este un accesoriu al contractului de asigurare, ceea ce înseamnă că numărul obligaţiilor de garantare este egal cu cel al contractelor de asigurare încheiate.

De altfel, a arătat recurenta-reclamantă că prin transmiterea dreptului izvorât din contractul de asigurare se transmite şi obligaţia de garantare ca efect al principiului accesorium sequitur principale, iar o limitare a garantării prin aplicarea plafonului prevăzut de lege prin raportare la creditorul care a dobândit mai multe drepturi izvorâte din contracte de asigurare reprezintă lipsirea unora din aceste drepturi de protecţia oferită de lege. În plus, o atare situaţie ar încălca principiul egalităţii şi ar fi contrară chiar scopului urmărit de legiuitor.

În concluzie, a considerat că decizia nr. 16157/27.08.2018 este un act administrativ individual nelegal, iar în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prima instanţă ar fi trebuit să constate nelegalitatea acesteia, admiţând excepţia de nelegalitate.

Criticând argumentele reţinute de prima instanţă în fundamentarea acestei soluţii, a arătat că această soluţie este nelegală din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, redat în recurs, întrucât acest text de lege consacră posibilitatea de a verifica legalitatea unui act administrativ individual pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, oricând şi indiferent de emitentul actului administrativ, iar acolo unde legea nu distinge sau nu impune condiţii suplimentare, nu se poate distinge nici de către părţi sau de către instanţă sau să se impună restricţii suplimentare.

Totodată, a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 426 din 10 aprilie 2008 şi a afirmat că, indiferent dacă decizia nr. 16517/27.08.2018 poate fi atacată şi pe calea acţiunii principale, instanţa putea şi trebuia să verifice legalitatea acesteia pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, soluţia de respingere fiind contrară regulilor de procedură care consacră posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate. Prin respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate, pentru niciun alt motiv decât acela că decizia respectivă, ca orice alt act administrativ, poate fi atacată cu acţiune directă, recurenta a considerat că prima instanţă a încălcat o alternativă procedurală pe care chiar legea o oferă, fiindu-i încălcat liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

De asemenea, a apreciat că, deşi prima instanţă susţine că legalitatea deciziei nr. 16517/27.08.2018 nu poate fi verificată pe cale incidentală, nu indică argumentele juridice sau care sunt raţionamentele logico-juridice care stau la baza unei astfel de soluţii.

În susţinerea opiniei exprimate a expus considerente de ordin doctrinar şi jurisprudenţial referitoare la obligaţia motivării unei hotărâri judecătoreşti, atât din perspectiva doctrinei şi jurisprudenţei naţionale, cât şi din perspectiva jurisprudenţei europene, şi a concluzionat că motivarea primei instanţe cu pricire la excepţia de nelegalitate nu corespunde cerinţelor legale dezvoltate în jurisprudenţa naţională şi europeană invocate.

Referitor la soluţia dată acţiunii, a arătat că în mod greşit a fost respinsă ca inadmisibilă, prima instanţă încălcând prevederile legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

Astfel, a făcut trimitere la temeiul formulării acţiunii, prin intermediul căreia tinde la angajarea răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât pentru repararea prejudiciului ce i-a fost produs prin respingerea în mod nelegal a cererii de plată a despăgubirilor şi prin lipsirea sa de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţită, precum şi condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv: existenţa unei fapte ilicite (în speţă existenţa unui act administrativ nelegal) actul să fi cauzat un prejudiciu, între efectele actului şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate şi autoritatea să fi fost în culpă, şi a conchis prin a susţine că angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii este condiţionată de existenţa unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii.

În cauză, actul administrativ considerat nelegal este refuzul intimatului-pârât de a da curs cererilor de plată a despăgubirilor pe care le-a forrmulat, aşa cum a fost exprimat prin decizia nr. 16517/27.08.2018 şi reiterat prin decizia nr. 18140/27.08.2018.

A susţinut că, deşi de cele mai multe ori, caracterul ilegal al actului administrativ este constatat fie în cadrul aceleiaşi acţiuni, fie printr-o hotărâre anterioară, în condiţiile pronunţării şi publicării deciziei ÎCCJ nr. 29/2020 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, caracterul nelegal al deciziei nr. 16517 este evident.

Prin urmare, prima instanţă ar fi trebuit să procedeze la analizarea şi admiterea excepţiei de nelegalitate şi este evident că şi condiţia existenţei actului administrativ nelegal pentru angajarea răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât ar fi fost îndeplinită.

În plus, a susţinut că refuzul intimatului-pârât de a da curs cererii de plată ce face obiectul prezentei cauze, a fost reiterat şi prin decizia nr. 18140/28.01.2019, care are trei anexe: anexa 1 cuprinde dosarele deja achitate; anexa 2 cuprinde dosarele respinse conform acestor menţiuni, iar anexa 3 cuprinde alte două cereri de plată menţionate în mod expres în decizia nr. 18140/28.01.2019.

Aşadar, decizia menţionată (care a fost desfiinţată ca nelegală prin hotărârea pronunţată de ÎCCJ la data de 19.11.2021, în dosarul nr. x/2021) conţine în mod expres refuzul intimatului-pârât de a achita cele 270 de cereri de plată menţionate în anexa 2, iar la baza refuzului tuturor cererilor de plată sunt aceleaşi argumente ce ţin de interpretarea prevederilor Legii nr. 213/2015 şi, mai ales, a noţiunii de creanţă de asigurare, creditor de asigurare şi a modului de aplicare a plafonului de 450.000 RON pentru plata despăgubirilor.

În concluzie, a arătat că nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor este incontestabilă, iar prima instanţă putea să reţină ca îndeplinită această condiţie, fie în baza soluţiei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019, respectiv anularea deciziei nr. 18140/28.01.2019, fie prin analizarea şi admiterea excepţiei de nelegalitate împotriva deciziei nr. 16517/27.08.2018.

Totodată, condiţionând admisibilitatea acţiunii strict de anularea deciziei nr. 16517 printr-o hotărâre anterioară, a considerat că prima instanţă a încălcat normele de drept material care stabilesc condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice.

Pentru motivele arătate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

4. Apărarea intimatului-pârât

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat excepţia nulităţii motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea căii de atac şi menţinerea sentinţei atacat, fiind legală şi temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, solicitând obligarea Fondului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/4.07.2017.

Cererea de plată nr. x/4.07.2017 a A., prin care a fost solicitată plata sumei de 601 RON, este menţionată în Anexa nr. 2 la Decizia nr. 16517/27.08.2018, la poziţia 150, respinsă prin Decizia nr. 16517/27.08.2018, cu privire la care nu s-a făcut dovada contestării în faţa instanţei de contencios administrativ competente.

Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia de nelegalitate invocată şi, totodată, cererea astfel cum a fost modificată formulată de reclamantă, ca inadmisibile.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

1.1. Referitor la motivul de casare pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din

C. proc. civ. se constată că nu poate fi primit.

Totodată, se reţine că deşi criticile nu s-au formulat punctul, acest motiv va fi analizat în ansamblul său,

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta a arătat că soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate este contrară regulilor de procedură care consacră posibilitatea invocării acesteia.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de control judiciar reţine că soluţia asupra excepţiei de nelegalitate a deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018 este legală, fiind pronunţată cu respectarea regulilor de procedură aplicabile, motivată corespunzător cerinţelor legii şi dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu ori la cererea părţii interesate."

Excepţia de nelegalitate este reglementată ca un mijloc procesual de apărare ce poate fi invocat în cadrul unui proces deja început, indiferent de obiectul acestuia, fiind o formă de control judecătoresc al legalităţii actului administrativ diferită de acţiunea directă în contencios administrativ, prin care se tinde la anularea actului emis de o autoritate publică.

Verificarea admisibilităţii excepţiei de nelegalitate se face prin prisma următoarelor condiţii: excepţia să vizeze un act administrativ individual, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 554/2004; actul administrativ individual în discuţie să nu fie exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituţia României şi art. 5 din Legea nr. 554/2004; soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra litigiului să depindă de actul administrativ cu caracter individual, condiţia relevanţei acestei excepţii de nelegalitate presupunând afirmarea şi demonstrarea interesului procesual pe care îl prezintă rezolvarea prealabilă a excepţiei, în raport cu obiectul şi circumstanţele cauzei.

În cauză, prima instanţă a reţinut că excepţia este inadmisibilă prin raportare la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că legalitatea actului administrativ cu caracter individual ce formează practic obiectul cauzei nu poate fi cercetată pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, ci doar pe calea principală a acţiunii în anulare.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că prima instanţă a pronunţat soluţia cu respectarea regulilor de procedură ce reglementează această instituţie, analizând, cu prioritate, condiţiile de admisibilitate a excepţiei de nelegalitate. Faptul că a respins ca inadmisibil demersul părţii, urmarea neîndeplinirii condiţiei de admisibilitate reţinute, nu înseamnă că i-a încălcat liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, întrucât, aşa cum s-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa europeană şi în cea naţională, accesul la justiţie nu este unul absolut, putând fi limitat în anumite condiţii prevăzute de lege.

Inclusiv din perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale, accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte aceasta, instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, inclusiv reglementarea unor condiţii de admisibilitate a acţiunii în speţa analizată, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură cum sunt cele prevăzute pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate.

Aşa cum rezultă din prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, admiterea excepţiei de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ nelegal, astfel încât raportul de drept administrativ existent între autoritatea emitentă şi destinatarul actului nu este modificat şi nici stins. În schimb, admiterea unei atari excepţii produce consecinţe asupra raportului juridic transpus în plan procesual în litigiul de fond, pentru că instanţa va judeca litigiul fără a mai ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, făcând să devină lipsite de suport susţinerile părţii care îşi fundamentează dreptul pretins sau apărarea pe actul administrativ respectiv.

Or, în prezenta cauză, decizia nr. 16517/27.08.2018, care face obiectul excepţiei de nelegalitate, reprezintă practic actul administrativ a cărui nelegalitate este invocată în susţinerea cererii de despăgubiri din prezenta cauză, iar o soluţie de admitere a excepţiei de nelegalitate a acesteia ar avea drept consecinţă înlăturarea deciziei de la soluţionarea cauzei pendente, iar nu anularea cum solicită partea recurentă-reclamantă şi cum în mod expres prevede art. 19 din Legea nr. 554/2004, în temeiul căruia s-au solicitat despăgubiri.

Aşadar, este corectă concluzia conform căreia legalitatea actului administrativ cu caracter individual ce formează din această perspectivă obiectul cauzei, nu poate fi cercetată pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, ci doar pe calea principală a acţiunii în anulare, date fiind particularităţile cauzei.

1.2. Referitor la motivul de casare pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din

C. proc. civ. se constată, de asemenea, nu poate fi primit.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate şi probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată, hotărârea atacată conţine motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei şi au fost examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, motivarea fiind clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, nu este contradictorie şi nu conţine motive străine de natura cauzei, aşa încât respectă cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, prima instanţă a reţinut în mod corect că legalitatea deciziei invocate nu poate fi verificată pe cale incidentală prin prisma actului contestat şi a efectelor produse de admiterea unei asemenea excepţii.

Având în vedere că în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi al art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, Înalta Curte constată că motivarea sentinţei de fond respectă aceste cerinţe, fiind posibilă exercitarea controlului judiciar asupra acesteia.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., invocate în cererea de recurs din perspectiva încălcării regulilor de procedură şi a nemotivării hotărârii sub aspectul soluţiei pronunţate asupra excepţiei de nelegalitate, nu sunt fondate.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa motivelor de nelegalitate invocate, deoarece ipotezele susţinute nu se verifică în speţă.

În fine, cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, recurenta-reclamantă a susţinut că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât, instanţa a încălcat prevederile legale ce reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii publice şi, deşi nu a invocat în mod expres motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile vor fi analizate din această perspectivă.

Instanţa de control judiciar reţine, contrar susţinerilor recurentei, că soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Aşadar, criticile recurentei-reclamante care vizează aplicarea greşită a cadrului legislativ incident în materia răspunderii patrimoniale a autorităţii publice, respectiv a dispoziţiilor art. 19 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, nu au suport.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamant Înalta Curte constată că acţiunea formulată de parte în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 este inadmisibilă raportat la situaţia de fapt constatată, cum corect a reţinut şi judecătorul fondului.

Deşi este adevărat că prin decizia nr. 18140/28.01.2019, care are trei anexe, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins mai multe cereri de plată formulate de recurenta-reclamantă, în temeiul aceloraşi argumente ce ţin de interpretarea prevederilor Legii nr. 213/2015, această decizie la care se raportează partea în susţinerea acţiunii în despăgubiri ce face obiectul prezentei cauze nu a analizat şi respins şi cererea de plată formulată de reclamantă, cum greşit susţine partea.

Aşa cum rezultă din soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2019, în cadrul căruia a fost contestată şi anulată decizia nr. 18140/28.01.2019, intimatul-pârât a fost obligat să soluţioneze pe fond cererile de plată ale reclamantei nr. 33355 şi nr. 33356, ambele din data de 18.10.2018.

Pe de altă parte, cererea de plată în discuţie în prezentul litigiu, a fost soluţionată prin decizia nr. 16517/27.08.2018, astfel cum reiese fără putinţă de tăgadă din probele administrate în dosar, inclusiv considerentele şi dispozitivul acesteia confirmând această concluzie, decizie cu privire la a cărei contestare nu au fost administrate probe.

De altfel, în mod corect au fost înlăturate de prima instanţă alegaţiile reclamantei şi s-a reţinut faptul că prin decizia nr. 18140/28.01.2019 nu au fost respinse cererile de plată menţionate în borderoul nr. 2, ci, doar au fost reluate considerentele conform cărora toate cererile de plată care nu sunt incluse în borderoul nr. 1 (referitoare la cererile acceptate la plată până la atingerea plafonului), inclusiv cele două cereri din borderoul nr. 3, nu au putut fi soluţionate în fond ca urmare a depăşirii acestui plafon, cu consecinţa respingerii doar a celor două cereri de plată din borderoul nr. 3, menţionate în precedent.

Întrucât din prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, temeiul de drept invocat în susţinerea pretenţiilor formulate, rezultă că admisibilitatea unei asemenea acţiuni în daune este condiţionată de soluţionarea unei acţiuni anterioare de către instanţa de contencios, în anularea unui act administrativ, iar pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale a autorităţii publice se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse şi emiterea actului administrativ, anterior anulat sau a cărui anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din acelaşi act normativ, şi având în vedere că în speţă nu s-a făcut dovada anulării deciziei nr. 16517/27.08.2018, prin care a fost soluţionată, în realitate, cererea de plată aflată în litigiu, instanţa de control judiciar constată că în mod corect a admis instanţa de fond excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins pe acest temei acţiunea reclamantei.

În concluzie, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 sau 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 591 din 18 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.